Dacă Grigore Alexandrescu a fost un scriitor romantic sau clasic este o dilemă deja devenită clasică. Aceasta i se pare lui Nicolae Manolescu falsă cu desăvârșire, din moment ce nu a existat în Țările Române clasicism și romantism în stare integrală (ce să mai spunem despre baroc?), încât să se permită operarea de disocieri palpabile. La începutul capitolului dedicat lui Grigore Alexandrescu în Istoria critică a literaturii române (Editura Cartea Românească, București, 2019, p. 187), criticul a înclinat să-i dea dreptate lui Paul Cornea, care afirma că, „de fapt, el e un romantic printre clasici și un clasic printre romantici. Cu alte cuvinte, e un scriitor de tranziție, iluzionând asupra situației proprii, exponentul unei perioade contradictorii, de ambiguitate și pionierat […].“ (De la Alecsandrescu la Eminescu, București, Editura pentru Literatură, 1966, pp. 109-110). Dar Nicolae Manolescu s-a simțit nevoit să revină la ideea lansată și să spună că, pentru a fi o tranziție, trebuie să fi existat în stare pură la început un clasicism și apoi un romantism – stări diferite de acelea reunite în opera hibridă a lui Grigore Alexandrescu însuși.
Merită citate, în acest context, și alte două caracterizări. Pentru Mircea Anghelescu, „crezut clasic, ori, dimpotrivă, romantic, văzut ca un «tânăr bătrân», epicureu incapabil să coboare în straturile mai adânci ale sensibilității, sau ca un neîmblânzit byronian, el este câte ceva din acestea toate și totuși cu mult mai mult.“ (Introducere în opera lui Grigore Alexandrescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 145). Altundeva, și Paul Cornea crede a vedea în acest scriitor „un personaj de excepție, venit pe lume prea târziu sau prea devreme“ (Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 21).
- Lovinescu, criticul literar cu studii clasice la bază care a adoptat arareori postura de istoric literar, îl considera pe poet, în monografia pe care i-a dedicat-o, un spirit latin ce jinduia după astrul solar: „În Răsăritul lunei la Tismana, mai întâi, un vaporos tablou al mânăstirii Tismana, sub razele lunii, ce prefac mânăstirea într-un fantastic palat osianic. Tabloul e cu atât mai prețios cu cât talentul poetului nu-i făcut în genere din taină și fantastic; adevărat latin, Alexandrescu nu-i un poet al umbrelor, ci al luminii. El nu insistă, dealtfel, în această lume de fantome, ci, pornit spre idei, spre analize, își caută repede o ieșire către lumină […].“ (E. Lovinescu, Grigore Alexandrescu. Viața și opera lui și corespondența lui cu Ion Ghica, Bucureşti, Tipografia Ion C. Văcărescu, 1928, p. 144). În tentația spre excelsior, poetul este văzut de marele critic suferind, în tendința sa melioristă, de un adevărat complex icaric: „Meliorist, Alexandrescu și-a scris prin urmare poeziile cu o pană căzută din aripa lui Icar; înșelat în așteptări, nu desnădăjduiește, ci continuă să creadă într-un viitor mai bun. […] Anul 1840 reprezintă expresia cea mai energică a meliorismului, așa că e de mirat, cum a văzut Eminescu în această poezie stingerea candelei speranței «din ruina unui an». Nu, Alexandrescu n-a stins candela speranței, dimpotrivă, așteaptă de la acest an prefacerea radicală a unei întocmiri sociale străvechi […].“ (Ibidem, pp. 101-102).
Poate că și pentru a-l contrazice, ca de obicei, pe preopinentul de la „Sburătorul“, G. Călinescu estompează și el lumina unei candele mai mici: „Ochiul lui vede mai bine sub regimul stelelor și al candelii. El se inspiră în oroarea tăcerii și a tenebrelor, ca Young în celebrele Nopți […]“ (G. Călinescu, Gr. M. Alecsandrescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962, p. 117). În schimb, Mihai Zamfir este convins că la niciun alt scriitor din perioada pașoptistă revanșa clasicismului întârziat nu a fost mai evidentă decât la autorul cunoscutei Satiră. Duhului meu. Debutând în anii când Heliade-Rădulescu traducea Meditațiile poetice ale lui Lamartine, limbajul asimilat de Grigore Alexandrescu nu putea fi decât lamartinian.
Odată cu traversarea experienței romantice, poetul nu avea cum să evite contaminarea cu toate bolile specifice acestei extraordinare pandemii literare. Or, prin stilul de viață la care aspira, nu prin modelele pe care le-a adoptat, vocația și idealul îi erau de plasat înainte de romantism, în epoca Luminilor: „Lumea cu adevărat proprie acestui romantic era salonul literar, spațiu prin excelență al politeții, unde poetul urma să se afle în centrul atenției: lumea din jur trebuia să fie spirituală, să cultive conversația elegantă. Salonul secolului al XVIII-lea francez, pe care poetul nu l-a mai apucat, ci doar l-a imaginat, însemna pentru el centrul civilizației, locul în care ar fi putut străluci. Epistolele lui Grigore Alexandrescu ne trimit la lumea pierdută în care spiritul Louis XV ar fi dictat moda.“ (Mihai Zamfir, Scurtă istorie: panorama alternativă a literaturii române, I. Editura Polirom, Iași, 2011, p. 79). Se pare că lumina candelei sperării la care se referea Eminescu era prea slabă și de aceea Mihai Zamfir îl vede pe Grigore Alexandrescu potrivit să se miște prin saloanele franceze puternic luminate de candelabrele secolului al XVIII-lea.
Extrem de puținele referințe în opera lui Grigore Alexandrescu la obiectele concrete din spațiul închis, determinat și încărcat de o afectivitate deosebită, sunt remarcate de Mircea Anghelescu: „Alexandrescu este puțin sensibil la poezia interioarelor, la arhitectură, obiecte de artă, stofe, mobile, capabile să sugereze, să impună o atmosferă. Tablourile sunt de o mare generalitate, și ceea ce trece și aici pe primul plan este prezența umană, iar mulțimea – când apare – este tot un element de contrast nediferențiat, ca și natura, opus și contrastant cu starea de spirit a poetului […].“ (Introducere în opera lui Grigore Alexandrescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, pp. 32-33). Spiritual, ironic și plin de umor, frecventatorul saloanelor – plin de frustrări și de scrupule, dar înclinat totuși spre viața boemă – s-ar fi simțit foarte bine să fie invitat mereu în înalta societate, pe care a ridiculizat-o oricând cu mare plăcere.
De altfel, fabulele sunt scurte puneri în scenă, fără prea multe evocări decorative, ale unor comedii cu travestiuri animaliere ale unor personaje reprezentative pentru categorii umane cărora li se surprinde profilul psihologic. Este neîndoios că, stăpân fiind pe virtuțile dialogului social, fabulistul și-a exprimat vocația sa dramatică prin formele ce au căpătat desăvârșire în specia respectivă. Niciun alt fabulist de-al nostru nu a autohtonizat și nu a adus în scenă, sub lumina… reflectoarelor, un tablou la fel de cuprinzător, de pitoresc și de nuanțat al societății românești („sătulă de îmbunătățiri rele“), profund ancorată în realitățile jumătății de secol XIX.
Într-un vreme a căpătării gustului pentru călătorii spre depărtări exotice, Grigore Alexandrescu a fost doar o singură dată plecat, pentru puțin timp, în străinătate. Tânărul scriitor sedentar a funcționat câtva timp la granița de la Focșani dintre Principatele încă neunite, unde, ca iunker, fusese trimis de superiorul său, deoarece adeptul dulcelui stil clasic nu știa să scrie caligrafic litere gotice cu flori… La frontiera „navală“ de pe Milcov, ce ulterior avea să fie secat dintr-o sorbire de unioniști, i s-a dat „importanta misiune de a întreba de paşaport pe toţi câţi voiau să treacă şanţul care despărţea partea oraşului moldovenesc de cea muntenească, şi să taie la răboj oile cari venea dintr-un mal în cellalt al Milcovului.“ (Ion Ghica, Opere, I, Scrisori către V. Alecsandri. Convorbiri economice. Ediție critică de Ion Roman, F.N.Ș.A. și Muzeul Național al Literaturii Române, Bucureşti, 2017, pp. 446-447). Deși avansat la rangul de sublocotenent, autorul fabulei Mielul murind nu s-a împăcat cu această slujbă contabilicească ingrată și, din acest motiv, și-a dat demisia, pentru a se putea dedica literaturii. Oare din această pricină „transhumantă“ să abunde în scenele fabulelor sale atâtea victime din rasa ovinelor? În orice caz, aceasta nu înseamnă că, intrând în contact cu viața pastorală și nutrind un cult al sublimității naturale, Grigore Alexandrescu ar fi făcut cunoștință și cu arealul folclorului sau că ar fi fost tentat de exprimarea sentimentului bucolic al extincției în peisaje cu scene pastorale.
Grigore Alexandrescu a avut un sfârșit tipic romantic, îndurând un calvar al nebuniei timp de 20 de ani, care a fost contrapunctat cu perioade de luciditate încă și mai dramatice. În fond, el era un însingurat cu echilibrul psihic vulnerat de sentimentul predestinării în suferință, valorificând în mod creator orele rele sau slabe. Dacă G. Călinescu remarca faptul că, în Franța, „aproape fiece poet din preajma anului 1800 își are ruina sa“, Ion Heliade-Rădulescu devansa meridianul francez și îl definea pe viitorul nerecunoscător, încă de la debut, drept „un alt Young ieșit din ruinele Târgoviștei“. „Fiu al ăstor ruine, țărâna lor slăvesc“, spunea melancolic și reflexiv poetul în fața vestigiilor târgoviștene, frământat de întrebări existențiale și aflat în dispută acerbă cu societatea.
Elegiile lui Grigore Alexandrescu stau sub regimul nocturnului încă de la început, poezia debutului, Miezul nopței, fiind o meditație nocturnă pe ruinele Târgoviștei. Poetul este un selenar ce urmărește imaginile lucrurilor înconjurătoare sub efectul luminii palide a lunii. Lumina zilei creează un efect contrastant pentru sensibilitatea exacerbată, în schimb noaptea, cu mantia-i protectoare, șterge conturul realității, permițând revărsarea unui preaplin sufletesc în meditațiile sale poetice. De exemplu, Răsăritul lunei. La Tismana desfășoară un tablou nocturn impresionant al peisajului montan, prezența astrului nopții favorizând treptat meditația în plan istoric. Iar sugestia ștergerii reliefurilor, a împresurării nopții din Umbra lui Mircea. La Cozia este remarcabilă prin punerea în serviciul evocării a unei regii teatrale cu mărețe decoruri nictomorfe. Ochii melancolici ai poetului au fost mereu atrași de peisajul întunecat, natura reprezentând pentru el un spațiu predilect de refugiu și meditație atunci când acele ceasornicului indicau miezul nopții.
Deși moralist de factură clasică și spirit descins din secolul anterior, al Luminilor, Grigore Alexandrescu a realizat, grație sensibilității sale romantice, fertile confuzii: între trecut și viitor, între lumea reală și lumea întrezărită etc. Pentru aceasta, a lăsat fitilul de la candela disperării când mai lung, când mai scurt, până la arderea de tot în noaptea minții.