- Am regăsit, așa cum se întâmplă uneori, aproape din întâmplare una dintre cărțile lui Nicolae Manolescu apărute acum mai bine de 30 de ani. Căutam cu totul altceva, dar nu grăbit, când, deodată, mi-a atras atenția, ca și cum mi-ar fi făcut cu ochiul: Dreptul la normalitate. Discursul politic și realitatea (Editura Litera, București, 1991). De sezon, mi-am zis. De sezon – și acum. La ce vortex, la ce nebunie a cuprins lumea politică și spațiul public de la noi (de fapt, nu numai de la noi, pare că e în spiritul timpului), cum să nu fie cu atât mai actual să revendici dreptul la normalitate? Am luat-o deoparte și – cum ne spune un mare învățat: Tolle lege! – am deschis-o. Primul text din carte semnat de Nicolae Manolescu se află la pagina 13. Înaintea lui e o prefață. Prima frază a pri mu lui text: „Mai devreme sau mai târziu, trebuie pusă pe tapet și problema oportunismului scriitorilor în vechiul regim.“ Câteva pagini mai încolo, înainte de datarea primului text (19 aprilie 1990), concluzia acestuia: „Nu doresc să șochez pe nimeni: dar sunt convins că, mai presus de oportunismele scriitorilor ca persoane, totdeauna regretabile, există o oportu ni tate a literaturii adevărate, a cărei absență din viața publică reprezintă o știrbire a patrimoniului cultural al națiunii.“
- Prefața la care am făcut referire în pasajul de mai sus e semnată de Vladimir Tismăneanu. Formularea din finalul ei este una de referință: „Intrarea lui Nicolae Manolescu în arena politică îmi pare un fapt ce ține de reînnodarea unei tradiții ce părea pierdută. Adevărații ctitori ai culturii române au fost și autori politici și bărbați politici. Pentru Eminescu, Maiorescu sau Iorga, a fi prezent în viața politică era o datorie. În timpuri de imensă ambiguitate, precum cele pe care le traversează România, într-o cultură politică încă plină de complexe, nevroze și frustrări, Nicolae Manolescu a reușit să impună, prin gândurile și faptele sale, dreptul la normalitate.“
- Încă două idei, pe scurt, derivate din textul lui Vl. Tismăneanu. Prima: „Proza politică a lui Nicolae Manolescu denotă un rar simț al echilibrului. Este temperată, dar și exactă. Rigoarea nu o împiedică să fie atractivă și colorată. Sentimentele analistului sunt însă ținute sub control. Emoțiile sunt auto-cenzurate.“ A doua: proza politică marca Nicolae Manolescu are valoare pedagogică.
- Într-adevăr, orizontul tematic atins în Dreptul la normalitate este impresionant, fastuos, educativ, de top. Între reperele acestuia: soarta cuvintelor; reparația morală necesară; discursul puterii și realitatea; justiție și civilizație; legea presei; protocronismul și apărătorii săi; comunismul între utopie și nostalgie; unde ne sunt disidenții?; simboluri istorice și realități actuale; procesul comunismului; bastoanele poliției și legea presei; problema națională; anticomunism și naționalism; investiția în învățământ; egeriile șovinismului; cadavrul Securității; revoluție și restaurație; antisemitismul și limba de lemn; ideologie extremistă și joc politic. Mai sunt, cum sugeram mai sus, și alte repere de ordin tematic – încă o dată pe atâtea, cel puțin.
- Să mai reținem ceva sub specia inventarului: textele din această carte (à propos: publicate la rubrica „Ochiul magic“ din pagina a doua a „României literare“, între aprilie 1990 și septembrie 1991) sunt, deopotrivă, (re)fondatoare și de ruptură. (Re)fondatoare – pentru că readuc în prim-plan vocabularul bun al democrației: ele apără pluralismul, societatea deschisă, dialogul, toleranța. De ruptură – fiindcă, elegant, în registru polemic (nu pamfletar), pun distanță față de lumea veche, de rit comunist.
- Să reamintim un fapt: cuvântul „normalitate“ a făcut o carieră spectaculoasă în primii ani de după căderea (formală, pentru registrele istoricilor – cel puțin!) comunismului românesc. Punctual, în pagina „României literare“ care găzduia pe atunci „Ochiul magic“ – o dovedesc toate textele care sunt incluse în cartea în discuție – nu se face politică, într-un fel partinic, ci politica rațiunii, a argumentului, a bunului-simț civic și a bunului-simț al ideilor. Cu această derivată: e important, vital să nu ne sustragem cetății și politicii acesteia, e decisiv să înțelegem că politica ne privește și că despre ea nu doar că avem dreptul să vorbim, ci chiar trebuie să vorbim, avem datoria să vorbim. Parte a dreptului la normalitate e și aceasta: să vorbim, să scriem despre politică. Asumând toate acestea, se poate ajunge – și, inclusiv când păreau improbabile, chiar așa au stat lucrurile de multe ori – la „normalitatea prin contaminare“.
- Aș remarca în Dreptul la normalitate și o anume muzică a textelor semnate de Nicolae Manolescu. Reformulată, ideea este aceasta: în raport – și adesea în conflict – cu zgomotul politic, mediatic, social, aceste texte au idee și claritate. Spun limpede și precis ceea ce e esențial de spus. Pun degetul pe rană, nu refuză realitatea și indică spre un reper, spre o soluție. Iată un accent, oricând valabil, deci și astăzi, pe care Nicolae Manolescu îl pune în notele sale grupate sub titlul Discursul puterii și realitatea: „Soluția crizelor recurente prin care trece tânăra democrație românească se află în adaptarea discursului la realitate, în deschiderea, în democratizarea lui. Numai un discurs deschis către realitate poate fi pluralist el însuși, adică să primească idei opuse, să tolereze limbajele disidente. Doar când locul monologului îl va lua dialogul, când puterea nu va mai fi autistă, vom avea garanția mult doritei păci sociale.“
- Un alt accent – purtător, deopotrivă, de prezent și de viitor: „Cred că are dreptate Dahlendorf să susțină că miza reală a confruntării este aceea dintre adepții societății deschise, integrate în Europa, în lume și adepții societății închise, autarhice, și ai statului etnocratic. Noul fascism și noul comunism păstrează caracteristici importante din moștenirile ideologice respective, dar se definesc prin împerecherea lor într-o ideologie diferită, apărută în condițiile geopolitice și morale de după prăbușirea totalitarismului.“
- Cartea cu care m-am reîntâlnit și care (îmi) vorbește – atât de insistent și de elegant – despre dreptul la normalitate e, fizic vorbind, în cel mai bun caz, cam fragilă. Sunt în ea multe pagini care – dacă suflu ceva mai tare peste ele – riscă să se desprindă. Pentru că sunt lipite prost, pentru că tiparul în acei ani era – ca regulă, nu ca excepție – precar. Nu e chiar – din nou, fizic vorbind – o carte hărtănită, însă e bine să fie manevrată cu atenție. Arată ușor îmbrătrânită: o „ajută“ în acest sens și hârtia – ieftină, după toate standardele de astăzi. Are mai bine de trei decenii (anul acesta se fac 34 de ani de când a fost tipărită), pare oarecum veche, dar nu e defel învechită. Dimpotrivă, actualitatea ei este pregnantă, chiar frapantă, aș spune. E o radiografie rafinată a anilor fondatori pentru democrația noastră (oricum ar fi definită aceasta: fie ea originală, cu capul spart, aproximativă, întârziată, împiedicată ș.a.m.d.). O democrație care a dat, cum altfel?, și efecte majore în cultură; a se vedea în acest sens măcar De ce nu avem o piață a ideilor? și extraordinar de lucida carte a lui Horia-Roman Patapievici. E o carte care, deși pune în discuție marile teme ale câmpului intelectual așa cum era el conturat imediat după decembrie 1989, vorbește, foarte bine, subliniez această idee, vorbește și limba prezentului, și a viitorului.
- Textul ultim al cărții are, cum e cazul cu majoritatea celor antologate aici, o ancoră despre ce ni se întâmplă acum. Tresărim imediat ce îi citim titlul: Spre o nouă ordine mondială. Este vorba în el, desigur, despre ce s-a întâmplat în anii 1990-1991, despre evenimentele de atunci cu magnitudine mondială; despre, în cuvintele lui Nicolae Manolescu, „a treia mare reordonare politică a planetei din acest secol“ (secolul 20, nota mea, C.P.). E vorba în acest text despre schimbări majore, despre revoluții, despre reîmpărțirea cărților de joc politic între marii actanți de atunci; e vorba despre anormalitate și despre dreptul la normalitate, la așezare. La fel, chiar dacă altfel (cu alți actori și alt design al câmpului de joc), stau lucrurile și acum. Inclusiv în privința dreptului la normalitate. Unul care va fi și mai greu de exercitat – pentru că, între timp, multe dintre iluziile politice și iluziile despre forța culturii s-au consumat. Chiar și așa, calm, cu o baterie impresionantă de argumente, cu un optimism-moderat, Nicolae Manolescu ne spune – și în această carte, și în ceea ce a făcut și scris în deceniile care i-au urmat acesteia – că meciul se joacă, că meciul nu e terminat. Cu acest corolar: în fond, republica se poate apăra și din interiorul Republicii Literelor. Am putea chiar plusa și spune: uneori, mai ales de aici, mai clar și mai viguros.