Pe masa mea de lucru se află două cărți, care prin dimensiunea lor nu încap în bibliotecă, iar prin conținut se cer mereu recitite, sau măcar consultate. Este vorba de Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G. Călinescu și, mai recentă, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, de Nicolae Manolescu.
Povestea mea cu aceste mari cărți a început demult, când, în liceul din orașul natal, am citit săptămâni în șir, pagină cu pagină, în sala de lectură cam răcoroasă a bibliotecii, Istoria lui G. Călinescu, notându-mi cu grijă diverse citate și idei. Cartea mă captiva și prin stilul ei, pe alocuri de narațiune, de povestire. Era pentru mine o carte minunată, vie prim tumultul ideilor pe care le conținea, o carte de magistru care mă ajuta să înțeleg istoria literaturii române în profunzimea și subtilitățile ei.
Îmi amintesc că, atunci când vocea profundă a crainicului a anunțat la radio moartea profesorului G. Călinescu, mi-au dat lacrimile și m-a cuprins o mare tristețe, ca și cum aș fi pierdut pe cineva apropiat.
Mai târziu, când am plecat la examenul de admitere la secția de Filologie de la Universitatea A.I. Cuza din Iași, aveam cu mine, ca prețioase repere în istoria literaturii române, volumele Metamorfozele poeziei și Lecturi infidele de Nicolae Manolescu. Le luasem cu gândul că în cele patru-cinci ore, cât făcea atunci trenul între Câmpulung Moldovenesc și Iași, mai aveam timp să le răsfoiesc. După ce am trecut cu bine de admitere, apoi de anii de studii, de lucrarea de licență, toate la Universitatea din Iași, după câtva timp am plecat pentru doctorat la Universitatea București, iar în călătoria între Câmpulung și Capitală mă însoțeau două volume de Teme manolesciene, ca și cum un magistru atent și binevoitor mă însoțea și mă susținea mereu.
Poate chiar faptul că în cele două istorii literare, deja evocate, traducerile erau tratate doar fugitiv, m-a impulsionat cu patru-cinci ani în urmă să lansez proiectul despre O istorie a traducerilor în limba română secolele XVI-XXI, încercând astfel să pun în lumină rolul lor în evoluția unei literaturi.
Michel Butor spunea undeva că suntem marcați pentru totdeauna de „constelația de cărți din copilărie“. Mutatis mutandis, am putea spune că și constelația de cărți din anii de formare ne urmărește și ne luminează până târziu. Am un sentiment obscur că o seamă de cărți descoperite și citite în anii tinereții și-au pus amprenta pe tot parcursul meu de cercetare, că pot socoti că autorii acestor cărți mi-au fost, într-un fel, magiștri, alături de profesorii îndrumători, care mi-au fost Luca Pițu pentru lucrarea de licență și, mai ales, profesorul Alexandru Călinescu, cel care mi-a deschis larg paginile revistei „Dialog“, încă din primii ani de studenție.
Revenind la tristețea și la sentimentul că am pierdut pe cineva apropiat, le-am retrăit, din păcate, în 2024, când ne-au părăsit autori precum romancierul american Paul Auster, realizatori de emisiuni literare ca francezul Bernard Pivot, scriitori prețuiți și prețioși precum autoarea canadiană Alice Munro, iar la noi, critici literari, în acest domeniu complex al istoriei literaturii, precum Alex Ștefănescu și Nicolae Manolescu. Nicolae Manolescu era întemeietor la noi al unei critici literare moderne, după criterii clare, solide, bine argumentate, autor al unei istorii „critice“ a literaturii române, desfășurată pe „cinci secole de literatură“. Nicolae Manolescu s-a impus, pe bună dreptate, și va rămâne încă multă vreme drept cel mai avizat critic al literaturii române, care a reușit să cuprindă în istoria sa mai toate genurile.
Tristețea a copleșit pe toți colegii și pe cititorii marilor autori, iar șocul plecării lor, dar și sentimentul că „despărțirea este imposibilă“, a planat multă vreme peste Uniunea Scriitorilor și peste publicul cititor. A apărut destul de repede o carte de evocări, amintiri, mărturii despre marele critic, având drept titlu chiar sentimentul dominant atunci și încă și acum, Nicolae Manolescu, Imposibila despărțire. Cei trei coordonatori – Gabriel Chifu, Mircea Mihăieș și Cristian Pătrășconiu – merită toată recunoștința pentru a fi reușit să termine cartea într-un timp record și pentru a fi reunit în volum aproape toată paleta de sentimente și de reacții pe care le-au încercat și le încearcă, sau le-au avut și le au cititorii și admiratorii marelui dispărut.
E drept că ne-au rămas de la el cărțile, interviurile, emisiunile de radio și televiziune, întâlnirile cu ei și frumoasele idei, precum aceea că, de fapt, cultura este o meserie. Și consolarea că nu îi vom uita și îi vom citi și reciti mereu.
Referitor la întâlnirile cu marii critici, mă socotesc norocoasă că, în câteva rânduri, când a poposit la Suceava, în universitatea unde îmi desfășor activitatea, Nicolae Manolescu a avut răbdarea și amabilitatea de a-mi răspunde la întrebări. Nu a făcut-o de la înălțimea unui star care se adresează, în grabă, unuia dintre mulții lui admiratori, ci de pe poziția profesorului care explică învățăcelului. Îmi amintesc că la întrebarea dacă va continua să scrie cronici literare, răspunsul său a semănat mult cu o dezarmantă mărturisire. Nu, nu va mai scrie cronici, fiindcă a scris destule și s-a săturat. Vrea să facă și altceva, simte nevoia să încerce alte lucruri și, la urma urmei, o astfel de cronică îi cere mult timp și nu-i mai lasă răgaz pentru nimic. Răspunsul său m-a lăsat pe gânduri; descopeream că și monștrii sacri se luptă cu timpul sau, poate mai bine spus, că nu le ajunge timpul pentru tot ce ar vrea să scrie, pentru tot ce ar vrea să facă.
Mai târziu, când mergeam la „Casa cu absidă“ din Iași, unde profesorul (calitate la care ținea în mod deosebit) Nicolae Manolescu urma să își prezinte programul (2023-2028) pentru o nouă candidatură ca președinte al USR, m-a impresionat în program atenția și rolul pe care îl acorda revistelor literare, fiindcă, spunea el: „Aici se naște și se manifestă spiritul critic. Aici se aleg și se consacră valorile.“ De asemenea, declara el în program, credea cu tărie în importanța și eficacitatea unei Uniuni a Scriitorilor pe care o considera „un ultim bastion al literaturii române adevărate“, care are datoria de a apăra literatura, nu doar pe cea din secolul al XXI-lea, ci și literatura română, de ieri, de azi și de mâine, contra intemperiilor de tot felul.
Revenind la cărțile magiștrilor de pe masa mea de lucru, Istoria lui Călinescu și Istoria lui Manolescu au rămas pentru mine în constelația de cărți care te marchează, te stimulează, te formează. Mă întorc adeseori la ele și le redescopăr, de fiecare dată, o nouă prospețime și o vigoare neatinsă de timp. Ele rămân vii și prin faptul că îndeamnă, incită, stimulează pe cititor la reflecție, la relectură…
Încerc, în rândurile următoare, un exercițiu fugitiv de lectură comparativă între cele două cărți din constelație, prin articolele respective consacrate deschizătorului de drumuri care a fost în cultura română Ion Heliade Rădulescu.
Pentru G. Călinescu, Eliade (sic) este cea mai mare personalitate, după D. Cantemir, din literatura noastră și îi apreciază elanul cultural care a condus la numeroase traduceri. Deși visata „bibliotecă universală“ nu a fost decât parțial realizată. Criticul mai apreciază la Eliade Gramatica pe care a publicat-o, „ideile sănătoase“ despre îmbogățirea limbii, despre neologisme, dar observă totuși, cu oarecare empatie, că cel care trebuie recunoscut ca un „puternic cultural“ trecea, în elanu-i nestăvilit, cu ușurință, de la idei de bun-simț, la cele mai nebune teorii.
Și Manolescu apreciază la Heliade (sic!) elementele, aflate în stare pură, ale unui prim-romantism, și anume: radicalismul ideologic, coerența vizionară, simțul cosmic, intensitatea pasională. Îi recunoaște o imaginație nestăpânită care se deschide „spre infinitate și spre sublimitatea celestă“, iar ca poet (cântăreț) al cerului socotește că poate fi pus alături doar de Eminescu.
Am putea spune că așa este și firesc ca acești doi mari istorici și critici ai literaturii române să se întâlnească în admirația lor față de un autor care a deschis drumul literaturii române către modernitate. O întâlnire între critici importanți, o constelație de cărți care ne luminează încă!