Despre copii s-a spus că învață limba maternă într-un mod creator, dezvoltând pe parcursul copilăriei mai multe „proiecte de limbă“, la care însă vor fi nevoiți să renunțe apoi parțial, pe măsură ce modul lor de a vorbi intră în conflict, pe alocuri, cu modul de a vorbi al adulților. Ceea ce (re)simte copilul este, întrucâtva, un soi de suferință, fiindcă el trebuie să abandoneze ceva din ce a construit ori a înțeles în primă instanță. De pildă, când învață cuvântul câine, el ajunge, la un moment dat, să-l aplice și unui cal pe care-l vede prima dată. Când îl numește câine, părinții intervin să-l corecteze și, în felul acesta, el este silit să-și „reconfigureze“ semnificatul cuvântului câine. Astfel, cel mic va învăța un cuvânt nou, cal, pe care s-ar putea să-l aplice și unui taur, atunci când îl va vedea întâia oară ș.a.m.d. Deci, copilul este obligat în permanență să facă mici sacrificii în acest sens. Tot așa, se poate întâmpla ca el să „inventeze“ cuvinte (adesea prin deformarea unora deja existente) pentru desemnarea anumitor lucruri ori ființe, iar membrii familiei sale pot consimți să intre în jocul lui, acceptându-i cuvintele respective și chiar folosindu-le și ei în prezența copilului (în cercul lor restrâns). Totuși, când copilul va pleca la școală și va veni în contact cu alți copii din comunitatea lărgită, va constata că acele cuvinte nu sunt pricepute (și nici acceptate) de ceilalți copii. Prin urmare, vrând-nevrând, va renunța la ele, renunțare care înseamnă iarăși un sacrificiu din partea lui (cf. și Cr. Munteanu, Cum se învaţă o limbă (după Eugeniu Coșeriu), în „Limba română“ [Chișinău], nr. 3-6, 2011, pp. 180-182).
Ceva similar, dar la un alt nivel, se petrece și cu un adult atunci când descoperă mirat că unele cuvinte pe care le știe de acasă și pe care le-a folosit nu doar în mediul familial, ci și în cel familiar, în regiunea natală etc. nu se regăsesc și în limba exemplară sau în limba celor din pătura cultă ori educată. Frecvent, nu este vorba de cuvinte complet diferite, ci de variante ale acestora, cu deosebiri care se înregistrează în cazul accentului, al formelor de plural (la substantive și adjective), al desinențelor verbale, al îmbinărilor lexicale admise de normă etc. În această situație, mai ales în raport cu limba literară, adultul obișnuit, dacă nu vrea să facă notă discordantă în contextul său social, trebuie să se supună regulilor lingvistice în uz. Precizez că prin sintagma „limba de acasă“ înțeleg aici exact limba (maternă) pe care fiecare dintre noi o știe de acasă și pe care a folosit-o (îndeosebi în primii ani de viață) în sânul familiei și în ținutul natal. Pe această linie, voi expune în continuare un „studiu de caz“ instructiv.
Trandafir G. Djuvara (1856-1935, născut la Brăila, cu rădăcini aromâne), un nume important al politicii și (mai cu seamă) al diplomației noastre, avea și veleități de poet. În 1884, sub semnătura „T.G.Dj.“, el a și publicat un volum de versuri proprii (laolaltă cu câteva traduceri versificate) intitulat Coarde sparte (Tipografia „Românul“ Carol Göbl, București, 281 pag.). Poeziile adunate cu acel prilej sunt, în ansamblu, destul de slabe ca realizare artistică, și acest lucru a fost demonstrat imediat, într-o critică amănunțită și necruțătoare, chiar de un prieten al lui Djuvara, Dumitru C. Ollănescu-Ascanio, în articolul Studii și figuri literare (apărut la începutul lui ianuarie 1885, în două părți, în nr. 143 și nr. 145 din ziarul „Voința Națională“, ambele la pp. 2-3). Djuvara nu a dorit să dea o replică „rechizitoriului neînduplecat“ ce viza versurile sale, de vreme ce el însuși (în nota preliminară a volumului) își catalogase „bucățile vechi“ ca „delicte care au dreptul de prescripțiune“. Un singur lucru nu l-a putut răbda deloc: critica (formulată și de alți contemporani) referitoare la titlul cărții. În consecință, el i-a răspuns lui Ascanio, în articolul Coarde sparte sau coarde rupte (în „Voința Națională“, anul II, nr. 150, miercuri, 16 ianuarie 1885, p. 3), considerând că „discuțiunea poate fi interesantă din punctul de vedere filologic“.
Mai întâi, Djuvara și-a arătat surprinderea că o atare sintagmă le era altora necunoscută: „Sunt întrebat de unde am luat epitetul sparte pentru coarde? Mărturisesc că atunci când mi-am ales acest titlu, pe care îl cred original, nici nu m-aș fi putut gândi că voi fi blamat în această privință. De mai bine de 15 ani cânt din vioară (de ce a cânta din vioară? de ce a bea tutun? și de ce coarde sparte?) [și] nu am zis niciodată altfel decât «mi s-a spart o coardă!».“ (T.G.Dj., art. cit., p. 3). Apoi, a admis că expresia în cauză va fi fost o asociere regională de cuvinte, menționând și locul de unde și-a însușit-o: „Poate că această expresiune e un provincialism; eu am învățat-o în Brăila, unde mi-am petrecut copilăria.“ (ibid.). Nedumerirea celorlalți i-a stârnit și lui curiozitatea, așa că și-a chestionat și bunica („româncă neaoșă“, ce nu cunoștea decât limba română), care i-a confirmat că, într-adevăr, se zice (în zona lor) taman „coarde sparte“.
În plus, Trandafir G. Djuvara a apelat și la competența lingvistică alui Hasdeu: „Dar pentru că vorbim filologie, ce să mai ne ducem pe la sfinți? Eruditul nostru B.P. Hasdeu, la întrebarea ce i-am pus, mi-a răspuns că, deși nu cunoaște această locuțiune de coarde sparte, totuși d-sa o preferă celei de coarde rupte, căci o găsește mai vie și mai expresivă. Opiniunea aceasta e o autoritate incontestabilă.“ (ibid.). Alte variante (mai uzuale) pentru titlul său poetic, utilizând diverse sinonime aproximative (fie coarde plesnite, fie coarde roase), îi păreau scriitorului prea hazlii. Apărându-și opțiunea stilistică, Djuvara a oferit și alte argumente lingvistice (din vorbirea populară, din dialectul macedoromân ori prin analogie cu limba franceză) privitoare la posibilitățile de combinare lexicală ale verbului a sparge, însă și-a motivat alegerea acestuia (în consonanță cu ideea lui Hasdeu) îndeosebi prin simbolismul fonetic, adică invocând puterea de sugestie a cuvântului cu pricina.
Dintre concluziile autorului, merită reținute în special următoarele: „Astfel, nici nu am inventat această expresiune, nici că ea constituie un neologism. Ea e destul de răspândită, și chiar dacă nu ar fi întrebuințată decât într-un singur cătun român, mi-e permis de a mi-o însuși și a căuta să-i obțin drept de cetate.“ (ibid.). Neîndoielnic, impresionează această dorință a lui Djuvara de a face ca sintagma discutată să capete „drept de cetate“. Astăzi știm prea bine că limba literaturii artistice (sau stilul funcțional beletristic) nu se confundă cu limba literară în sine, deși cele două realități se suprapun pe o arie întinsă. Or, Djuvara tocmai aceasta spera: ca în „cetatea“ limbii literare române să-i obțină drept de cetățenie și expresiei deprinse în timpul copilăriei din vorbirea de la Brăila. Ar fi avut șanse de reușită, probabil, doar dacă titlul respectiv (Coarde sparte) ar fi fost numele unei capodopere literare, cu priză la public.
De regulă, atunci când se exprimă în spațiul public, vorbitorul (non-artist) educat se supune normelor limbii literare, respectând (și în acest domeniu) așa-numita „moralitate cutumiară“. Un scriitor, dimpotrivă, va încerca să „forțeze“ unele norme ale limbii literare, cu atât mai mult când ține să recurgă la „limba de acasă“, deoarece el urmărește alte scopuri. Poetul nu (prea) este dispus, de dragul unui proiect „colectiv“ (adică limba literară în continuă desăvârșire), să facă acele mici sacrificii pe care le aminteam mai sus. În schimb, asemenea lui Platon, care, dedicat proiectului său politic, îi alunga pe poeți din cetatea sa ideală (deși era el însuși poet), tot așa se cuvine să procedeze, la nevoie, și un lingvist (normativ) conștient de misiunea sa. Recurgând și la „moralitatea reflexivă“, el va cântări cu atenție cuvintele și expresiile „limbii de acasă“ înainte de a le da „drept de cetate“ prin intermediul lucrărilor de gramatică normativă. Dar despre această exigență voi scrie într-un articol viitor.