Sse împlinesc 80 de ani de la un eveniment care a marcat tragic România: instaurarea comunismului în țara noastră, începută la 6 martie 1945. E păcat că nenorocirile nu se consemnează în istorie la fel de riguros și de continuu precum aniversările glorioase; de eșecurile noastre ar trebui să ne amintim mai des, pentru că ele se repetă în cadență funestă.
În ziua de 6 martie 1945, sosit special la București, ministrul sovietic Andrei Vâșinski i-a impus Regelui Mihai numirea lui Petru Groza ca prim-ministru și formarea unui guvern de obediență comunistă. Când Regele i-a replicat demnitarului sovietic că, potrivit înțelegerii de la Yalta, anunțată cu puțin timp înainte, guvernul ar trebui să rezulte în urma unor alegeri libere, Vâșinski a lovit cu pumnul în masa din fața Suveranului și a urlat: „N-are importanță. Aici eu sunt Yalta“.
E interesant de observat că mulți ani mai târziu, povestind întâlnirea de atunci cu Vâșinski, Regele se arăta indignat nu doar de pretențiile politice ale sovieticilor, cât mai ales de modul grosolan în care trimisul lui Stalin se comportase cu acea ocazie: adică bătând cu pumnul în masă și ieșind apoi din cameră trântind ușa, atât de puternic încât au căzut pe jos bucăți de tencuială. Ne aflam în martie 1945. Războiul nu se încheiase, între aliați aveau loc tratative cu privire la soarta țărilor din Est, dar Stalin deja voia să pună mâna pe România.
Sovieticii au procedat însă cu prudență, pentru că făceau prima oară cu România experiența aservirii totale a unei țări ocupate în urma războiului. Au lăsat deci un mic interval de aproape 3 ani până la lepădarea completă a măștii. În acești 3 ani, au încercat să lase impresia că guvernul Groza nu ar fi cu adevărat comunist (vezi păstrarea lui Tătărescu ca ministru de Externe); nu au trecut imediat la etatizarea economiei; au mai permis un scurt respiro pentru cultură, înaintea instaurării cenzurii; au păstrat deci aparențele unei societăți pluraliste.
Abandonarea aparențelor s-a produs însă brusc: în câteva luni de zile partidele de opoziție au fost desființate, s-a format un așa-zis parlament în urma unor alegeri falsificate, s-a creat Securitatea, puternica poliție politică, s-a instaurat cenzura în materie de cultură, s-au închis granițele. Iar Regele a fost obligat să abdice. La începutul anului 1948, societatea de tip sovietic se instaurase deja în România.
Schema generală a cuceririi puterii la noi în țară s-a repetat identic în toate țările ocupate de sovietici, chiar dacă cu oarecare întârzieri, precum în Cehoslovacia sau în Ungaria. Modelul brevetat imaginat la Moscova s-a reprodus însă cu fidelitate. Tot în țara noastră s-a experimentat și sistemul cuceririi puterii cu ajutorul unor indivizi legați de vechiul regim și ușor coruptibili. Ei au servit într-o primă etapă ca „tovarăși de drum“, apoi au fost și ei aruncați fără menajamente în groapa neagră a dictaturii.
De ce trebuie să ne amintim ziua de 6 martie 1945? Pentru că Răul pândește permanent și nimic nu e mai fragil decât democrația, decât sistemul ce poate fi oricând răsturnat. Astăzi, când noul Stalin de la Kremlin dorește explicit refacerea imperiului sovietic, ziua venirii lui Petru Groza la putere capătă o sinistră actualitate. E de ajuns să privim ce se întâmplă acum în țara noastră. Dacă, așa cum se spune, istoria ne învață ce să facem în fața neprevăzutului, să recunoaștem că o face extrem de rar sau nu o face deloc. Un metaforic „6 martie“ s-ar putea produce în orice moment al anului 2025, fără ca românii să mai aibă în minte ce s-a întâmplat în urmă cu 80 de ani.