Sună telefonul. De undeva, de departe, de sub o calotă de timp zăcut, unde el parcă nu era acolo. Părea doar că ieșise în parc să ia aer. Gaston y a l’ téléfon qui son. Et y a jamais person qui y répond (sic!)… Melodia se repetă isteric. „Dumnezeule, asta-i oră de sunat?“
Gaston Lefebvre, angajat la Le Cirque de la Lune, trecut în statul de plată „lucrător cu bile și măciuci“ și alintat de colegi Tonino, dădu la o parte cuvertura, se ridică într-un cot și stătu așa preț de câteva secunde. Îl dureau toate oasele. Se simțea istovit. Oare îmbătrânise așa de repede… de când?
Gândi Tonino: „Sunt decavat de orice dram de putere. Am o epuizare ce ar fi foarte frumoasă, dacă aș fi lăsat să mă bucur de ea. Adică, să stau cu privirea fixă pe un obiect și să las fantezia, memoria și gândurile să fluture ca niște zdrențe în vânt. Atunci, se îngrămădesc în creier clipe, imagini, parfumuri, locuri, segmente de trupuri, fragmente din lumea pe unde am hălăduit cu Circul, bucățele de timpuri, chipuri de oameni, momente de extaz, care pur și simplu mă încremenesc. E ca o stare de catatonie, ca un fel de armură ce mă fixează strașnic și în care mă simt nespus de bine. Probabil pentru că deja îmi lipsesc tensiunile de viață, de respirație, de simțuri, arcurile electrice cu senzații care să mă zguduie, să mă curenteze. M-a cuprins o letargie aproape letală, m-a învăluit un fel de absență a simțurilor, o încetare a activității nervoase, mă învăluie o bolboroseală a voinței, o neputință aproape dușmănoasă. Orice gest mi se pare inutil, obositor și fără finalitate. Iar marea întrebare ce tutelează ființa mea acum este: LA CE BUN?“
Se uită spre fereastră, fredonând o melodie. Zorile mânjeau gemulețul dinspre răsărit al cabinei. Era aceeași?… Sau a visat? Uneori, visa câte un cântec, întotdeauna o melodie de paradă, așa cum executa orchestra atunci când el își isprăvea numărul. Dar, de fapt, visa tot mai confuz, tot mai bizar, în ultima vreme, ba chiar tot mai sinistru. Își aminti de coșmarul cu ghepardul lui Vittorio, când era să facă infarct; și acum îl apucă din nou tremuratul. Altă dată, s-a visat anchetator în Kishtockholm, în timpul unei furtuni de zăpadă și pe un ger de minus 21 de grade. Cerceta circumstanțele în care un cetățean din cartierul Glundt, pe nume Khalum Gustafsson, fusese sfârtecat de o felină infernală. Urmele l-au condus spre bănuiala că fusese un tigru malaezian sau un ghepard african, scăpat, după toate probabilitățile, de la un circ… Dar unde naiba pusese telefonul? Aaaa, dincolo de noptieră, pe măsuța pe care se afla obișnuitul pahar cu apă și pastiluța de somn, pe care o lua de fiecare dată, când, trezindu-se pe jumătate, ca să meargă afară, trecea pe lângă măsuță și, bâjbâind, înșfăca paharul. Era absolut necesar să-și prelungească somnul cu încă șase-șapte ore, dacă voia să fie eficient și să-i iasă noul său număr, numărul acela cu douăzeci de măcicuci.
Dar, când să se dea jos, în întuneric se împiedică de o mogâldeață. Jumate ființă semi-omenească, jumate animal indefinit, ceva ca un schmürz, un cocoloș învelit în zdrențe.
– Au! Ce faci, dom`le, mă-ncaleci? Nu te uiți pe unde calci?… Salut! – spune el, exact ca nesuferitul de Alex din reclama aia tâmpită la o vopsea de zugrăvit. Sunt Fratele Jacques.
– Care… frate Jacques? Eu sunt singur la părinți. Și, din politețe, abia își ținu căscatul.
– Cum, care Jacques, frate? Ai uitat?… Frère Jacques, frère Jacques! Dormez-vous, dormez-vous? Sonnez les matines, sonnez les matines! Ding-ding-dong! Ding-ding-dong!
– Așa… și?
– Păi, s-a luat hotărârea să am grijă de tine, de viața ta, de sănătatea ta, de gândurile tale, de fericirea ta… Răspund de tot și de toate. Pe toată linia.
– Și în fața cui răspunzi, mă rog… hmmm… Frate Jacques? – și se cocoță la loc în pat.
– Cum, în fața cui răspund? Am și eu responsabilitățile mele… În fața conducerii biroului.
– Ce birou, frate?… Birou unde?
– Biroul de Providențe și Eventualități, de la Ministerul Destinului… Ți-am spus, s-a luat decizia ca fiecare angajat de aici, nu numai de la voi, ci de peste tot, înțelegi, să fie supus observațiilor noastre, observatorii de teren, care noi, la rândul nostru, adunăm toate aceste observații, le strângem în snopuri, pe care le depunem la, cum ți-am spus, Biroul de Providențe și Eventualități, să…
– Care să ce?
– Care, cu toate aceste rapoarte, birourile de mai sus să treacă la analiza lor și, apoi, la compunerea unor sinteze.
– Sinteze?
– Da, sinteze. Care, apoi, sunt înaintate mai sus, pe cale ierarhică, la Birourile de Cercetare și Corectitudine. Normal, astea sunt mult mai puține decât unde lucrez eu, la Providențe și Eventualități.
– Bun, și astea ce fac?
– Alte sinteze. De fapt, pritocesc și corectează sintezele, apoi compun suprasinteze ultracorecte. Care, ca să nu aglomereze munca birourilor de și mai sus – aproape de ultimul etaj – ajung să fie foarte, foarte scurte și esențiale. Mă rog, așa mi-a spus și mie, odată, în șoaptă, la o cafea băută după… mă-nțelegi!… o domnișoară, nu-i dau numele, pentru că nu vreau să-i creez probleme la Direcția de Urmăriri Tangente, cu care m-am împrietenit în vară, la bufetul gării, plecam la părinți, în Sud și care lucrează la unul dintre aceste două birouri. Pentru că sunt doar două. Exact, doar două. Dar eu, cu ochii mei, ca să fiu sincer – pentru că noi, observatorii din Biroul de Providențe și Eventualități suntem obligați să fin cinstiți și corecți cu cei aflați sub observație – deci, eu n-am văzut niciodată o astfel de suprasinteză ultracorectată. Sincer.
– Și de acolo unde se duc, că am căpiat așteptând să-mi spui? M-ai amețit…
– Corect, gata! Ei bine, ele ajung la Administrația ministerului. Ministerul Destinului, nu ți-am spus mai devreme? Care Administrație numără fix 12 administratori, fiecare pe câte un domeniu: Adevăr, Onoare, Abilitate, Seriozitate, Minciună, Dreptate, Noroc, Cumpătare, Nebunie, Credință, Curaj și, bineînțeles că nu putea să lipsească, Iubire. Ei concentrează și mai tare conținutul suprasintezelor ultracorectate, pregătindu-le, practic, spre a fi înaintate și mai sus. Adică, la ultimul nivel. Cu un singur birou. Vârful. Puterea Supremă. Acolo este Ministrul, spranumit Scriitorul. Scriitorul Destinului. La el ajung doar aceste douăsprezece cuvinte, iar dedesubtul lor, înșirate mii, zeci de mii, sute de mii de nume. Numele celor care se înscriu la aceste, hai să le spunem așa, valori… Lucrul cel mai misterios cu Ministrul este că nimeni nu i-a văzut chipul. Nu este cunoscut nici de către cei din eșaloanele secunde. Umblă vorba că are peste o mie de măști în oficiul din spatele biroului, așezate frumos în sertare ce poartă numele celui întruchipat, măști ale unor lucrători din instituție, îți dai seama că nu se știe exact cine, poate fi oricine din birourile ministerului… Uite, de pildă, și eu pot să fiu nu eu, ci el cu mască. Masca chipului meu… Habar n-am.
– Hai, că ești culmea! Bun, și eu unde intru? La ce?
– La Abilitate, sigur… Dacă nu cumva, cine știe, și la Nebunie. Fiindcă un nume poate figura în dreptul a doi Administratori. Habar n-am.
– Bun, și de ce toate astea?
– Cum de ce, Dumnezeule mare, cum de ce? Tu nu vezi că totul merge alandala? Tu nu vezi ce harababură e peste tot? Nu se mai poate trăi în haos, d-aia. Peste tot. Iar societatea, mama ei, trebuie reglată; așa de bine, că mai târziu, cândva, nu se știe cu precizie când, dar când totul va merge mai bine și mai exact decât ceasul elvețian, noi vom fi în sfârșit degrevați, descalificați, adică vom fi eliberați de sarcini și vom fi trimiși toți în agricultură… Dar, în fine, de unde naiba se aude porcăria asta de muzică, de se zguduie cabina? Ai aparatul de radio deschis?
– Aaaa, nuu! Că-mi vine să și râd. E de la rulota de alături, de la nebunul de Waldemar, m-a înnebunit cu rock-ul lui alternativ! Stă și rupe lanțuri toată ziua și ascultă metale grele… În fine!… Dar, ca să revin, sunteți mulți acolo?
– Oooo, da. Așa de mulți, că nici nu ne cunoaștem unii pe alții, înțelegi?! Asta e o chestie de organizare. Deliberat nu suntem lăsați să ne știm unii pe alții, ca să nu ne încălecăm…
– Cum adică să vă încălecați, Dumnezeule, deja ați trecut la perversiuni?
– Ooo, nuuu, nu e la ce te gândești tu, offff, că vouă, artiștilor, vă stă gândul numai la prostii… Competențele, măi, Tonino, măi! Să nu se suprapună competențele, înțelegi, că atunci se duce de râpă ierarhia?…
– Ok. Dar la mine ce cauți?
– Sunt trimis să te observ și să te ajut să nu greșești. Mai corect spus, să nu mai greșești, cum ai făcut acum câteva zile, imediat după chestia cu Ginette. Ai fost acuzat de lipsă de concentrare. Bine c-a fost doar la repetiție, slavă domnului. Pentru că una e să scapi o bilă la repetiție și alta, în timpul spectacolului, e tare nasol. Darămite cu douăzeci, cum vrei tu acum să-ți îmbunătățești numărul, să știi, e și mai greu. Greu de tot!
– Fugi d-aci, e floare la ureche! Să-ți spun un secret: trucul cel mai tare constă în a arunca bilele vertical, cât mai sus, ca să ai timp ca, în căderea lor, să le sesizezi poziția și să le prinzi. Oricum, ele sunt vopsite în toate culorile, ca să le ții minte. Cu măciucile însă e altceva: ele trebuie aruncate cumva oblic față de poziția ta, ca să aibă loc să încapă în spațiul dedicat și, astfel, să nu se lovească unele de altele. Altminteri, ai îmbulinat-o!
– Măă… S-o crezi tu, chiar dacă zici că ai tehnică! Ai văzut că există și accidente sau, cum le spunem noi, eventualități deformate, nu? Cum a fost cu „…Isabelle Trebelle, trapezista noastră, proaspăt întoarsă dintr-un turneu în Distrusia Orientală, femeia de gumilastic, care, împreună cu Gilles Faraonul, bărbatul de cauciuc, cei doi acrobați fantastici, profesioniștii salturilor mortale, veniți să-i vedeți, lume, lume! și veți simți că vi se face inima cât un purice!… Avem și dresură de purici, da!…“ – striga Monsieur Glouglou, dând ocol manejului cu pași mici și împiedicați, de parcă fugea. Ai văzut ce s-a întâmplat. Ți-aduci aminte, nu? Doar erai acolo. La încălzire, n-a prins-o bine, i-a alunecat mâna și a căzut aia de la douăj de metri, de i-a buit sângele pe gură și pe nas. Deși băieții de la Curățenie au dovedit abnegație și au acționat imediat, pata de pe rumegușul de pe jos s-a dus dracu’ până la pământ, de nici acum n-au reușit s-o scoată îngrijitorii? În plus, a fost ratat și numărul de dresură la fiarele lui Vittorio, fiindcă au simțit alea mirosul de sânge și s-au răsculat, încât dresorul a fost obligat să recurgă la cange, ca să le îndrepte spre cușcă. Se spune că pe locul acela va răsări un crin, dar încă minunea nu s-a petrecut, se așteaptă noi ordine… Sau, mă rog, o nouă ordine… Aoleu, bine că nu s-a petrecut în timpul spectacolului, aia e, că… cine știe. L-ai văzut pe Gilles, ce amărât era atunci, după ce a declarat organelor de control venite în anchetă, că el fusese de vină, fiindcă tocmai ce-și dăduse cu tetraciclină pe palmă, să-i treacă de la rosături? Dar tu, bineînțeles, nu l-ai văzut, frate, cum naiba să-l vezi, n-aveai ochi pentru el. Fiindcă Monsieur Glouglou a înlocuit-o a doua zi pe Isabelle cu Ginette… Ginette a ta… mă rog! Dar, spune-mi, pe Alphonse al meu l-ai mai văzut?
– Te rog… Hai, nu schimba vorba.
– Aaaah, scuze, dragul meu!
– …Hai, las-o baltă, Frate Jacques, că oricum ai fost mârlan!
– Zău!… Pă bune. Uitasem că v-ați despărțit, da, am fost informați, de fapt, tu știi, s-a mutat cu Gilles, stau în aceeași cabină, la rulota de Acrobați, secția trapez, că, cică să se încălzească mai bine și să evite astfel a mai avea evenimente grave, cum a fost cu Isabelle Trebelle. Dar nu-ți face griji, că am auzit că și cu Gilles e foarte nefericită. Biroul a fost informat că bruta îi mai dă câte o mamă de bătaie – BFV, adică bătaie fără vânătăi, așa e trecută în nomenclator – dar Ginette, draga de ea, e puternică, ce naiba, doar o știi, e o femeie coriace, îndură tot, tot ce-i trimite direcțiunea de la Ministerul Destinului… Nu ți-a spus Alphonse, colegul meu?
– Care Alphonse?… Bine, lasă! Stai așa, acum îmi dau seama, băi, dar tu pe unde ai intrat în cabina mea? Și de ce te-ai ghemuit taman aici, lângă patul meu?
– Cine… eu?
– Da, tu, cine altcineva, doar nu tata? Că-i dus, săracul, Dumnezeu să-l ierte! – și Tonino își făcu iute o cruce, pe care o termină în doi timpi și trei mișcări.
– Doamne, ce frumos dormeai!… Te-am privit în lumina lunii, că n-ai tras aseară perdeluța și m-am cutremurat de afară, în dreptul gemulețului tău de la cabină și te-am admirat cum dormi ca un bebeluș, într-o parte, în poziție foetală și cu căpșorul pe palmele lipite amândouă… Era un zorior de ziuă superb, extras parcă dintr-o ilustrată trimisă de la băi de către un pensionar, mamei sale infirme și logoreice. De basm, ce să mai!
– Bine, lasă momentul poetic, treaba e însă cum ai intrat?
– Eeeehh, în fine, este secret, dar să nu mai spui la nimeni…
– Hai, lasă bancurile și spune!
– Pe sub ușă.
– Cum, pe sub ușă, ce, ești duh sau o chestie d-aia nenaturală?
– Cam așa. Dar sunt și funcționar la minister. Nu știu dacă ai văzut că ușa nu se-nchide bine, asta de când ai dat cu pumnul în ea și ai strigat după Ginette, Curvo!?!
– Mă rog… Așa face omul la nervi. Atunci, m-am calmat imediat, că n-am avut ce face. Dar am rămas cu o depresie, care mă ține și la gât, la cervicală, mi-a scăzut atenția distributivă și nu mă mai pot uita simultan la toate măciucile, atunci când le arunc și trebuie să le prind pe rând… Aoleeeu, s-a făcut ceasul 8.00! La 9.00 trebuie să începem repetiția la spectacolul nostru, știi cum l-a botezat Monsieur Gloulou? Hai, veniți cu mic cu mare, că lumea-i un Circ sub soare! Așa i s-a părut lui că e mai… scuze! concludent. Și chiar așa scrie și pe afișe, unde apare în prim-plan el, îmbrăcat în clovn. Iar deasupra, Le Cirque de la Lune… Gata! mă duc la cantină, cred că Léon a pus deja micul dejun pe masă… Asta dacă n-o fi furat nebunul ăla de Taboulez platourile, că are un număr cu farfurii pe bețe de bambus. Hai, te las.
– Și eu…?
– Tu ieși pe unde-ai intrat!
– Offf, doamne, nu mai există pic de eleganță la oamenii ăștia! – oftă Frere Jacques. Despre eleganță, nici atât. Asta e. Pfff! și mai lucrez și la Ministerul Destinului! Dar așa mi s-a dat, fi-mi-ar biroul de râs să-mi fie.
*
Afară, se strecurase, de unde – de neunde, primăvara. Tonino făcu un calcul, era ultima din anul acela. Ploile plecaseră departe, soarele îmbrobodea isteric totul, gardurile dăduseră mâțișori, gâzele invadaseră bâzâind infernal văzduhul, pisicile intraseră în săptămâna brânzei, mieunând sălbatic și sfâșietor, ca plânsul de copil, păsările migratoare o dăduseră la-ntors la vechile năravuri și cuiburi, câinii lătrau la orice mișca pe meridian, iar iezii și tăurașii se pregăteau să dea iama pe izlazuri, pregătindu-se moral pentru masa de Paști…
Bref! Este o primăvară care plesnește de farmec, ca un uger, de lapte! – își zise Tonino, fără să-și mai poată reține lacrimile ce buiseră din colțurile ochilor. Fiindcă era o ființă sensibilă, se șterse pe furiș cu mâneca vestonului, ca să nu fie văzut. Ar fi fost o dovadă de slăbiciune în fața destinului.
Până la cantină sunt exact 54 de pași, numărați de Tonino negreșit, la fiecare mic dejun, dejun sau cină. Uneori, când era mai amărât sau mai îngândurat, ieșeau mai mulți, adică 58 sau chiar 60. Traseul trece musai pe lângă rulota domnului Vanzzetti, administratorul oglinzilor cu inele. Domnul Carlo Vanzzetti este și consilier la Primărie, unde se ocupă cu repartițiile de spațiu locativ, dar, totodată, se îngrijește și de oglinzile paralele din patrimoniul Circului. Instalația lui este alcătuită din patru oglinzi de 3m x 1m, agățate de un cadru metalic, una lângă alta, prin câte două inele metalice. Ele sunt faimoase prin calitatea lor de a deforma subiectul, făcându-l în toate felurile, ba subțire, ba gras, ba pitic, ba înalt, în fine, totul, spre amuzamentul angajaților Circului. În drumul lor spre cantină, ei se opresc în dreptul fiecăreia dintre cele patru oglinzi și, indiferent de dispoziția lor sufletească, se distrează copios, atunci când își văd caricatura. Care imagine reflectată se schimbă de la o săptămână la alta, căci domnul Vanzzetti are grijă să găsească și să aducă oglinzile cele mai performante; dar care, uneori, dau și greș, fiindcă, uite, spre exemplu, acum un an, Romualde, fata care se ocupă cu zburatul pe deasupra arenei, s-a văzut transformată în ce crezi, Frate Jacques, ei bine, într-un broscoi, dacă-ți poți închipui! Căzuse fata în depresie, iar, de zburat, nu mai putea zbura așa, depresată, încât a fost nevoie de intervenția lui Monsieur Glouglou, care s-a dus glonț la domnul Vanzzetti și l-a amenințat cu darea-n gât a matrapazlâcurilor sale de la Primărie… „Știm! Știm toate porcăriile tale, Carlo! Am totul aici! – a urlat directorul, în timp ce-și arăta cu degetul fruntea. Știm cum i-ai dat casă curvei ăleia de la pubiscoteca Sésibon, unde e nimfotecar perversul ăla de Alambert Bruffin, amantul doamnei M., chiar în buricul târgului, în cartierul Noziere. Deci, las-o baltă, dă-i fetii înapoi imaginea, da, că, altfel, n-o să mai poți dormi noaptea, din cauza zăngănitului de cătușe!… Așa că, spre a o liniști pe fată și spre a evita complicații ce puteau dezvălui „…încă un caz grav de corupție, oameni buni, în orașul nostru, model în rândul tuturor urbelor țării, orașul nostru aflat de câtva timp sub asaltul clicii criminale a primarului Coriolan Serpiliere…“, deci, domnul Vanzzetti imediat a meșterit ceva. Și, în felul ăsta, Romualde a fost readusă la loc, cum era și normal, la formatul de zână. Însă, totuși, nefiind totul pus la punct, zâna a rămas cu sechele. A rămas un pic gravidă!
În dreptul lor, Tonino fu ajuns din urmă de Frere Jacques. Gâfâia ca o locomotivă care pleacă cu greu dintr-o gară de munte. Când se opri în fața primeia dintre ele, mogâldeața de Frere Jacques era deja pe umărul lui.
– Dar ce repede m-ai ajuns din urmă, măi, proclete! Ți-e foame? Mergi și tu la masă cu mine? Și de ce gâfâi? Sau te pomeni că ai vreun astm și tu, ca Margherita, femeia fără plămâni, dar cu două inimi, care servește la cantină?
– Lasă asta!… Fii atent acum! Uită-te-n oglindă! Ce vezi?
– Ce să văd? Nimic.
– Cum nimic?… Nu mă vezi pe mine, ești chior?
Tonino privi mai cu atenție. Dar, în clipa aceea, fu gata să leșine. El nu mai era acolo. Nu era decât arătarea lui de pe umăr, Frere Jacques. Cât despre el, el realmente lipsea din imaginea din oglindă!…. Instantaneu, simți că se sufocă.
– Cum parascovenia mă-sii… scuză-mă, cum adică, eu pur și simplu nu mai exist? Că până acum mă vedeam în oglinda lui don Carlo de fiecare dată când treceam pe-aici, ca lacrima mă vedeam, cum mă vezi și cum te văd. Și-atunci, dacă nu exist, de ce am gură să vorbesc, de ce am trup, am picioare, am mâini? Se puse pe plâns: De ce am mâini de jongleur, capabile să prindă orice obiect aruncat în sus, de ce, păi, ce facem aicea noi, ne jucăm?…
– Ba da, ba daaa! – se hlizi arătarea. Și nu mai plânge ca o domnișoară de pension violată discret în parcul orașului, de un funcționar aspirant. Toată chestia este, ca să zic așa, un tour de main, cu care m-au dotat natura și Biroul. Un truc, un număr de magie. Totul, numai ca să-ți vin în ajutor… Aici, în locul meu, te-am pus pe tine, ai priceput, prostănacule?
– Hai, hai…nu te-ntinde!
– Pentru că știm… da, noi știm totul despre fiecare dintre voi, nici voi nu știți despre voi cât ar trebui să știți, așa, ca ființe raționale ce pretindeți că sunteți. Apoi, dacă ți-aș spune câte știm noi…
– Mă lași?
– Uff, că bine zicea un șmecheraș, unul dintr-o piesă de teatru…
– Hai, lasă gargara, zi ce-a zis!
– A zis că puțini sunt cei care știu cât de mult ar trebui să știe, ca să știe cât de puțin știu… Ai priceput, găgăuță?
– Te rog frumos, râdem, glumim, dar fără insulte!
– Deci, noi am luat la cunoștință că, de la o vreme, ai început să cam dai rateuri, nu știu ce-i cu tine, ai obosit, nu te mai țin încheieturile, dacă nu cumva, doamne ferește, ai îmbătrânit, de nu mai poți să le prinzi pe toate. Și nu numai că nu le mai prinzi, dar nici nu le mai vezi, nu mai poți urmări cu vederea distributivă fiecare măciucă. Și, dacă nu le mai vezi bine, cum drac’ să le mai și prinzi? Eeeeehh? Asta e. De aici începe.
– Md-ddaaa… – se bâlbâi Tonino.
– Și mai știm apoi că ți-e cam greu cu numărul ăsta de douăzeci de măciuci, iar la antrenament, dimineața, în cabina ta, atunci când te ambiționezi cu toatele, mereu scapi câte una, dacă nu chiar două-trei… Una era chiar lângă pat, jos, că m-a și jenat cât am stat acolo și am așteptat să te trezești.
– Bun…Șiiiii?
– Și nimic. Totul e simplu. În reprezentația de duminică, voi face invers, te vei vedea numai tu, în timp ce eu voi fi pe umărul tău, ca acuma, și nimeni nu-și va da seama de pasa mea de magie. Astfel că eu voi prinde cele trei sau patru măciuci pe care e posibil – nu posibil, ci cert, îți spun eu – să le scapi și le voi pune în mîinile tale. Doar d-aia sunt aici, ca să te ajut, ce mama naibii. Asta e menirea Biroului de Providențe și Eventualități, din cadrul Ministerul Destinului, să ne trimită să le dăm o mână de ajutor oamenilor de aici, după ce, mai întâi, bineînțeles, i-am observat bine… Acuma, poți să mergi la masă. Eu stau aici, pitit, să nu mă vadă cineva, dar, oricum, nimeni nu poate să mă vadă, fiindcă eu sunt Nevăzutul. Și mestec și eu un amărât de sandvici, cu care m-a alimentat Biroul, în caz că mi se face foame… poftă bună!
– Doamne, simt că-nnebunesc!