Apariția antologiei de autor din poemele lui Ion Mureșan, antologie intitulată, în registrul modestiei ivănesciene, Poeme (Editura Școala Ardeleană, 2025), oferă ocazia de a-ți forma o imagine de ansamblu asupra unui poet care trăiește din plin, deopotrivă în universul boemei și al poemei, cunoscut deopotrivă de colegii de generație, dar apreciat, lucru rar, și de către cei din generațiile mai tinere. Antologia beneficiază de „un cuvânt despre poezie al autorului“, de o triplă postfață, a Irinei Petraș, a lui Ion Pop și Al. Cistelecan, precum și de o antologie consistentă de fragmente critice care recompun mozaicat o receptare a operei sale. Prin urmare, o confesiune-profesiune de credință, poezia sa din volume, Cartea de iarnă (1981), Poemul care nu poate fi înțeles (1993), Cartea alcool (2010), probabil și cel mai cunoscut, citat și mitizat volum, și Introducere în poezie (2023), și receptarea critică jucată deopotrivă în logica fragmentului emblematic, cât și a eseului critic. Deschiderea volumului cu eseul „POEZIA (câteva ipoteze)“ merită un popas. Formația filosofică a lui Ion Mureșan îl plasează natural în zona reflecției de ordin socratic, acolo unde mult mai interesant este un dialog în jurul ideii (de poezie), decât concluzia, obținerea unei definiții. Și totuși, câteva „definiții“ se succed „Poezia e victoria limbii asupra gramaticii“ (Alexandru Vlad), „Poezia e mereu ceva în spatele unei uși“ (Carl Sandburg), „Poezia e sfoară între far și cireș“ (Artur Lundkvist), „Poezia doar poate face vizibil invizibilul din invizibil și invizibilul din vizibil.“ (Ion Mureșan) etc. Sensul înalt, metafizic care se desprinde din formulările aforistic-sublimate intră și în corpul poemelor sale, dar ricanat, iar poezia lui Blaga arată, cred eu, o sursă primă a poeziei sale, trecută prin filtrul nichitastănescian și al liricii lui Mazilescu, pentru că, dincolo de formația filosofică, sunt multe lucruri care-l despart pe boemul Muri (pentru prieteni, fie ei și ocazionali!) expert în arta jubilației potatorice cu dionisiile ei de cumintele și ordonatul filosof ardelean.
Poemul din primul volum este marcat de o energie neoexpresionistă, expresie a unui modernism „ardelenesc“ echinoxist, „solemn și incantatoriu“, căruia Mircea Cărtărescu îi denunța un postmodernism de suprafață redus la câteva tehnici, așa cum repudia și „modelul cultural al poetului damnat, boem, «genialoid», întotdeauna predispus la discursuri oraculare (…)“. Cu alte cuvinte, haina postmodernă, „forma amplă a poemului“, „contracararea notelor prea grave cu acute (auto)ironice“ și, adăugăm noi, scenetele și retorismul, ludicul, desfășurarea epică a poemului etc. ar fi de împrumut, atât timp cât rezistă în toate un nucleu profetic-oracular. În orice caz, cu acest pseudoexpresionism aflat într-o marcată fază de deconstrucție ironico-parodică ne aflăm departe de coerența poemelor expresioniste la un Lucian Blaga sau Georg Trakl. Pentru că poemul lui Ion Mureșan amestecă incongruențe, sentențe care nu se iau în serios, fragmentele unui discurs sapiențial, reflecții absurdiste și a heap of broken images într-o verbigerație hemoragică la confiniile cu un vizionarism care are însă o concretețe surprinzătoare. Memorabile sunt capetele părților din poemul oarecum programatic Izgonirea din poezie, lăsat în afara primului volum: „Nu am decât o singură prejudecată – realitatea“, (I), „Cine-i nebun să ridice monumentul adevărului“ (II), „Poezia menține echilibrul între rațiune și corp“ (III), „Eu duc pe umăr steagul singurătății și nu-l duc spre locuri de desfătare“ (IV), „Văd lumini prin aburii mîinilor: a venit vremea să strig și eu / pe sub burțile simbolurilor.“ (V). Numai că poemul aruncă în aer dictonul, nu îl urmează supus, imaginația eclozează nestingherită și luxuriantă. Nicolae Manolescu arunca o frază scurtă peste această realitate: „Prozaismul este declarat.“ Într-adevăr, Ion Mureșan nu este un liric, ci un ludic, lucru observat și de Ion Pop, printre alții, iar capetele de poem cu ricoșeuri ironice din acest volum de debut relevă acest fapt, ca și însăilările unor dialoguri/discursuri absurde, didascalii și comentarii din proza vieții: „Îl vom mai vedea pe acest om mai spre sfârșitul poemului/sub forma unui roi de musculițe de oțet (Drosophila melanogaster)“ (Înălțarea la cer). În prefață, mai era o temă introdusă discuționist, care lăsa să se întrevadă o preocupare care era importantă pentru poezia sa și anume „dacă poezia există și în afara poemului“ și invers, prin reflecția lui Matei Călinescu, în ce măsură există într-un poem „părți fără poezie.“, putem adăuga, prozaice. Ori acest lucru îl introduce Ion Mureșan în poem, dar nu confesiv-biografist la modul unei poezii de notație cotidiană cum fac douămiiștii, ci existențialist-absurdist, adică în dimensiunea unei metafizici degradate, minore, sau a unui teatru absurd. Forme derizorii ale transcendenței sunt peste tot, îngerii concupiscenți apropiați acelor putti roccocco, diafani, bucălați și rozalii de la fesișori la obrăjori populează câteva poeme (Despre gurițele melancolice). Cred că este pertinentă observația lui Al. Cistelecan, din eseul pe care i-l dedică la finele antologiei, „Practica și teoria vizionară“, privitor la acestă inversiune a accentelor între grav și frivol, „frivolizarea celor grave și agravarea celor frivole, patetizând frivolitatea și frivolizând gravitatea“. Cu mențiunea că nicio clipă acest nucleu profetic-oracular, esența modernismului paradoxal profesat de Ion Mureșan, nu dispare. O astfel de „antimetafizică“ jucată în cheia biografismului confesiv și a ludicului până la finalul care asigură ruptura de nivel metafizică o întâlnim în poemul Ioan Es. Pop îmi trimite…, unde se vădește că dialogul dintre Gheorghe Iova și poet este unul de dincolo, proiectat în iluzie. Ironia și autoironia caracterizează aceste poeme, neoexpresionismul lui Ion Mureșan nu este niciodată sumbru, așa cum acesta nu este visceral, iar poemul nu are nimic din cruzimea unei vivisecții cu carnea urlând prin toți porii ca la Mariana Marin, ceea ce nu înseamnă că poetul nu se ia în serios. Filosofia nu intră în poezia sa solemn și pe ușa seriozității metafizicie sau a reflecției meditativ-melancolice, ca la Blaga, ci furișat, la un pahar, cu hainele în dezordine, pe cea din spate pe care sunt scoși bețivii. Imaginile își pierd din violența expresionistă tocmai prin forța de atenuare a ludicului sau printr-o sublimare estetică: „Fluturii îmi mănâncă fața./Mai multe insecte îmi mănâncă fața. Sunt foarte frumos.“ (Eu și înecatul). Treptat, poemul se organizează în parabolă absurdistă (Poemul despre poezie) cu iz de paradox, sau devine „suprarealist“ – iar dacă îi strângi imaginile ai un tablou à la Salvator Dali sau Victor Brauner, („sâni cu ferestre“, „mâini grăsulii ieșind prin gard și odihnind pe trotuar“, „un chip decupat într-o blăniță de șoarece“ etc. (Semnul). Uneori poemul se manierizează parodic în stilul poemelor lui Șerban Foarță, precum Poem de dragoste, cu rime insolit-sofisticate, cu o muzicalitate de spinetă, cu ghidușii lingvistice,: „Era într-o joi. Purtam atela/ pe osul sufletului rupt./Gândeam la tine, Arabella,/ Și mă lăsam de gânduri supt.“ (Poem ocazional).
Cartea Alcool (2010) este poate volumul cel mai puternic al operei lui Ion Mureșan, nu numai că prelucrează pe o temă care a impus nume mari (Villon, Apollinaire, Baudelaire ș.a.), dar și pentru felul atât de divers în care o modelează estetic. Beția (de cuvinte) devine metafizică, ea nu este sumbru-socială ca la Bacovia, încărcată de o vicisitudine a marginalității și înfrân gerii, ci uneori chiar o formă de cochetărie în raport cu Dumnezeu, o autoînduioșare, o autoînțelegere, o autoizbăvire. Bețivul bonom sondează adâncul paharului într-o forțare a comunicării cu sacrul coborât în sticlă, transformată într-o lentilă hiperbolizantă deformatoare. Îndrăznesc să spun că aici se întâlnesc toate modalitățile lui Ion Mureșan de a face un poem, cu alte cuvinte, acest volum realizează o sinteză în poezia sa de la un neoexpresionism nebulos, precum în Cântec negru („Eu cânt forța neagră din capul meu,/ la ordinul forței negre din capul meu.“), la un poem mimat postmodern, absurdist, cu îndepărtate ecouri de „mucigaiuri“ argheziene sau „țigănești“ pe potriva lui Miron Radu Paraschivescu, în care ludicul aruncă jerbe precum în Poemul alcoolicilor, Pahar, Păpușica, Bătaia sau Guleratul. Ultimele două relevă „vitalitatea epică“ sesizată și de Al. Cistelecan, dar mai ales într-o teatralitate caragialescă care transformă poemul în scenetă, dar și aici cu scăpărări onirice.
Ultimul volum apărut în 2023, Introducere în poezie, reia o serie de teme acordând însă tot mai mult spațiu „prozaicului“. Poemul care dă titlul volumului este elocvent în acest sens, asemenea introducerii în filosofie pe care Ștefan Gheorghidiu o face Elei în patul conjugal, în binecunoscutul roman camilpetrescian, avem o lecție de hermeneutică-maieutică desfășurată în bucătărie, făcută consoartei care, pe filiera imaginarului, vizionarismului poetic ajunge la concretul imaginii pornografice și la divorț. Antimetafizica de cuhnie revărsată ironic nu este mai puțin o parabolă a reducerii la absurd a comentariului critic atunci când acesta intenționează să abrevieze fiorul metafizic, sau a intan gibi lității, ininteligibilității nucleului metafizic al poemului, nicidecum o aruncare a acestuia în derizoriu; o întâlnire între metafizic și prozaic, mundan. Profesiunea de credință (nicide cum conjugală!) din prefață este reafirmată: poezia este filosofia vieții.