Tratatul asupra imaginativului uman este o lucrare de sinteză a filosofului Mircea Arman, care înglobează perspective atinse în anterioarele lucrări, Eseu asupra structurii imaginativului uman (2021), Eșecul gândirii calculatoare și reafirmarea metafizicii (2022) și Între spirit și spadă (2022), toate publicate la aceeași editură, Tribuna. Prima dintre aceste lucrări s-a bucurat de o excelentă receptare în Italia, unde a apărut la Editura Morlacchi Editore a Universității din Perugia cu titlul La struttura dell’immaginativo umano, fiind recompensată cu Premiul pentru cea mai bună carte străină publicată în 2021. Cu filiații în plan ideatic pe linia deschisă de logicianul și filosoful Anton Dumitriu, Mircea Arman, distins cu premiul Academiei Române pentru Metafizica greacă, propune o abordare filosofică nouă într-o perioadă atipică unei asemenea îndrăzneli intelectuale. Sunt de luat în considerare, pe de o parte, lâncezeala reproductivă, imitativă, conformistă, consolidată de materia vâscoasă a ideologiilor, care prevalează actualmente în raport cu creativitatea, iar, pe de alta, mutarea treptată a interesului filosofiei de pe chestiunile pur umane într-un plan al abstractizării autogenerative, dar neproductive. Prin lucrările care au stat la baza Tratatului, dar și prin celelalte, Mircea Arman nu propune o simplă reconsiderare conceptuală, nici măcar o reformă izolată, ci se situează asumat împotriva curentului, angajând prin calea filosofică a cunoașterii o reorganizare a conținuturilor plecând de la un dat, capacitatea imaginativă umană, care este o capacitate creativă intrinsecă, atât în ceea ce privește raportarea la exterioritate și asimilarea modelului realității motivat cultural în acord cu propria conștiință cognitivă, cât mai ales în ceea ce privește (re)valorizarea lumii, adică în acord cu posibilitatea recreării unei realități disponibile transcendent și valorizate ca imaginativ poietic aprioric. Acesta este conceptul esențial în ceea ce privește configurarea proiectului intelectiv propus, care se exhibă nu doar ca model imuabil în filosofia cunoașterii, ci care servește și ca orizont de așteptare într-un parcurs dinamic al devenirii, în procesul de raportare continuă la adevăr (filosofia este de altfel văzută de Mircea Arman ca drum al adevărului, iar logosul ca manifestare a acestuia):
„Ceea ce este vădit curios în structura imaginativului poietic rațional aprioric în sens generic este că dincolo de generalitatea sa extremă cuprinde și posibilități subsecvente ale acestuia, care sunt create de percepția apriorică a spațiului și timpului, înțelese în sens kantian ca intuiții sensibile pure, dar cu caracter specific dat de cultura în care se manifestă.“ (p. 12)
Tratatul are două părți, una teoretică, explicând teoria imaginativului uman, plecând de la distincția fundamentală dintre imaginar și imaginativ (asupra căreia vom reveni), și alta practică, validând aplicabilitatea modelului gnoseologic care depășește școlile sau orientările clasice în ceea ce privește cunoașterea umană. Practic, Mircea Arman nu se limitează la – ba chiar respinge ferm – un model explicativ al realității, ci își propune să acopere „întreaga gândire umană în diversitatea sa“ (p. 15). Privind dintr-un unghi diferit și fiind atent să capteze mișcarea, dinamica, procesul – altfel ar fi imposibilă angajarea din perspectivă creativă – Mircea Arman se desparte de perspectiva kantiană în baza căreia imaginația este produs al imaginarului, termen care a căpătat în timp o notă de desuetudine și care are valențe halucinatorii, delirante, fanteziste. Capacitatea imaginativă poietică rațională a lui Mircea Arman se îndepărtează de conceptul de imaginație și de imaginar și câștigă caracterul de agens, adică se impune ca posibilitate creativă și re-creativă rațională. Altfel spus, iar aceasta este esența părții teoretice a tratatului, „la baza posibilității cunoașterii umane stă capacitatea imaginativă apriorică al cărei agens este imaginativul poietic rațional aprioric, care joacă rolul unui concept ordonator al haosului fenomenelor «subzistente» și de sintetizator și valorizator al acestora“ (p. 21), adică un principiu negentropic asimilat cunoașterii. Prin aceasta se distinge gândirea originală a lui Mircea Arman, care găsește că, dintre căile filosofiei, doar metafizica are putința organizării originale și a ghidării cercetării umane, în timp ce omul este singura ființă capabilă de perceperea mediată a realității grație acestui imaginativ poietic rațional aprioric. Remarcabilă în partea teoretică a lucrării este (și) consistența studiului privitor la gândirea calculatoare, dar acest aspect necesită o dezbatere de sine stătătoare, focalizată pe imaginativul poietic postuman (p. 170). Ne vom opri la a arăta că partea așa-zis teoretică este continuată de una practică, în care sunt evidențiate fazele imaginativului poietic rațional aprioric arhaic, grecesc, trecând prin ipostaza sofistă (p. 364), reprezentând veriga de legătură cu imaginativul poietic rațional aprioric de tip european, care propune o altfel de raportare la adevăr, nu ca „scoaterea din ascundere“ a antichității eline: „Filosofia europeană, așa cum am arătat de la începutul acestei lucrări, s-a axat pe primul tip de adevăr, acela al lui adequation rei ad intellectus și a omis din vedere acest al doilea tip de adevăr – asynthelon – pe care grecii îl admiseseră.“ (p. 585). Miza Tratatului rămâne aceea de a remapa fiecare dintre parcursurile clasice în cunoaștere, în primul rând cel al științei insuficiente să ofere calea spre adevăr, considerând drept fundament al intelectului capacitatea imaginativă, al cărui agens rămâne imaginativul poietic rațional aprioric. Prin această remapare se schimbă accentul de pe realitatea exterioară pe reconstituirile la nivelul subiectivității prin imaginativul poietic și pe conștiința care e capabilă să readucă în prim-plan omul ca subiect și obiect al filosofiei.