Emilia Amariei
Am văzut pescăruși
am văzut pescăruși
rotindu-se lin în văzduh
deasupra amorțirii mele
mișcau în spirală albastrul
deschizând porți sinelui meu subiacent
care se dezmorțea ușor
voi ieși, mă voi mișca
mi-am spus
vreau să umplu eterul
cu forma gândului
a trupului meu în trecere
pot să amestec forțe nevăzute
să reașez culorile
să le provoc să creeze din nou
ție, iubirea mea de demult
îți voi deschide
voi amnistia încarcerarea
voi rupe sigiliul de pe suflet și
voi zbura precum pescărușii
deasupra încrâncenatei lumi
Pedeapsa
(uneori izvorul poate țâșni
chiar de sub piatra pe care
apeși cu strășnicie
strivind cu bocancul
urmele ființei tale)
obtuză și îndărătnică ai pus lanțuri pe
toate ferestrele sufletului
te-ai ferecat între un zid și altul
crezând că poți fugi de viață
ai respirat ușurată
spunând „ducă-se”
cu o falsă senzație de izbândă.
te arătai învingătoare și cântai
ca să nu se audă bocetul izvorului
care săpa în tine
tocind lespezile însingurării
atâți ani, Doamne
atâția ani am irosit în neiubire
crezând că o sfințenie mă va umple
că-mi vor crește aripi
și mă voi ridica la pronia cerească
dacă ies din lume și din firea ei
într-o zi m-ai luat de mână și m-ai purtat
înapoi, la izvorul iubirii
pedepsindu-mă la atâta dragoste
încât să se umple golul dintre mine și Tine
***
Ana Ardeleanu
scrisoare către celălalt eu
am făcut câteva săpături înăuntrul meu
am găsit cărbune și aur de cea mai bună
calitate
m-am testat psihologic
sunt desigur sănătoasă și bogată
am ferme de sentimente găinușe de rasă aurie
unde merg eu merg și ele
se țin după mine
cum raiul după Sfântul Petru
mă rotesc ca un linghișpir
în jurul a ceea ce creează obligația de a fi
iar eu nu sunt decât un mărunțiș
rămas din alte vieți
ce zornăie în buzunarul unui timp
ce-mi amintește de acele nume istorice
care, atunci când împărățeau
priveau cu nesaț unduirile orientale
făcute din șoldurile zilelor și nopților
ce desenau harta și-o îmbogățeau
cu orașe colonii imperii
și munți de aspirații
nimeni nu s-a bucurat atât de tare
așa cum s-au bucurat pleoapele cerului
lăsându-se mângâiate
de aripile unui vultur de ceară
ce nu se mai sfârșeau picurând
printre nori și numele nostru, Ana
de aceea ne însușim acest poem de alabastru
și ne semnăm cu roșu
pe buza ulciorului său
***
Otilia Ardeleanu
viața nu se negociază
nu voi cumpăra dimineți nici dacă mă rogi
ele trebuie să vină în cafele cu lapte și
desfătări muzicale
să se așeze turcește pe covor să-mi
ghicească în zațul acestei zile freamătul
tristețea să o spargă în sute de obiecte
din care să răstorn imaginile astfel încât
lumina să cadă fix pe chipul meu
să-mi crească soarele pe masă și orele
să se îngăduie până când lanurile vor coace
grâul pentru încă nouă ape
nu voi cumpăra zile de așezat în inimă
ele să facă bine să mă întâmpine în ii
să mă prindă în horă oltenească și să-și dea
haina pentru mine
zilele îmi sunt oglinzi și nu le vând
nici nu le arunc
îmi pasă de soarta lor
***
Cornel Basarabescu
A fi poliglot
Nichita Stănescu era mândru
că este poliglot în limba română.
Nichita era Nichita. Dar noi?
Poate trupul meu să fie poliglot
în limba sufletului?
Sau sufletul e poliglot
în limba iluziilor?
Un înger mi-a deschis fereastra
și m-a mustrat că nu știu
să fiu poliglot în limba uitării.
Atunci am înțeles morala:
Spune-mi ce ai uitat
ca să-ți spun cine ești.
Brusc, sufletul a sărit din trup
și mi-a zis: Ai putea
să mă traduci într-o nouă limbă?
Păi meriți? Zic eu
Și nu mi-am mai adus aminte de mine.
Parabola lui Paris
De ce crezi că pe lumea aceasta
ar fi o singură și mare frumusețe
care te îmbată?
Nu ar fi totul prea monoton?
Atunci, trezește-te
și uită de ea!
Chiar așa efemer cum te crezi
ai țintit bine în călcâiul vulnerabil
al plictiselii noastre
cea de toate zilele.
Ai fost curajos. Și inspirat. Dar cu ce preț?
Orice frumusețe, când
se ridică mai presus de celelalte frumuseți
devine criminală.
Și se retrage nepăsătoare și victorioasă
în ea însăși. De unde
pe toți ne trimite pe front.
Visul lui Gregor Samsa
Era conștient că visează
Și că nu poate ieși din vis.
Se făcea că ziua a țâșnit din craterul nopții
Iar lava se revărsa doar prin ceilalți oameni
Numai el se simțea golit și nu mai avea voie
Să se gândească dacă pentru el va veni și
seara.
A vrut să se privească în oglindă
Dar oglinzi existau doar în ceilalți pământeni
Și i s-a părut că timpul însuși era un gândac
respingător
Iar el nu se va mai trezi niciodată.
Apoi și-a spus: Când mă voi trezi, dacă mă
voi trezi,
Mă voi muta cu pat cu tot în toți oamenii
Care nu înțeleg ce e uitarea. Sau golirea
de sine.
***
Emanuela Bușoi
Fără cavalerii mesei rotunde ?
(fragment)
Prin pădurile multiple aud tropote de cai
Mereu în căutare sunt cavalerii Mesei
Rotunde
Superbii cavaleri ai regelui Arthur.
Pe lespezi vechi de catedrală
Îngenunchiaţi credinţă veşnică murmură
cu buze stinse
Domnului de sus și
Fără vreo răsplată
Caută
Verdele cristal oriental
Sfântul Graal
Suprema lumină divină.
Și bombele care rad totul și marile incendii
și oamenii rămași fără case
Și morții cu brațele smulse ori fără picioare
ori fără capete.
Unii au prins gustul bombardării civililor
O încălcare a contractului social
Se presupune că soldații trebuie să lupte iar
cetățenii trebuie să-i plătească pentru a lupta.
Așa era pe vremuri.
Războiul ar trebui lăsat pe seama
războinicilor.
Bombardamentele au fost îngrozitoare.
Sunt incendii peste tot. Se trimit cinci sau șase sute de avioane la fiecare atac.
Toată noaptea se aude zgomotul celor care
fac sicrie. Din ce în ce mai multe sicrie.
În toate spitalele
În toate locuințele oamenilor
În școli
Rușii văd naziști.
În Rusia lui Putler se spală creierii colectiv
Toată ziua și noaptea în vis
Mă bucur că ești bine
Prizonier în Ucraina
Fiule
Nu-mi mai da telefon
Mi-au spus la televizor că mai am o fiică
Voința de a nu ști nimic a rușilor a devenit
literă de evanghelie.
Alte mamele arestate își cer copiii acasă.
În Rusia lui Putler rinocerii din Kremlin
își spală creierii reciproc iar
Trolii putiniști mușcă fix ca purecii înainte
de deparazitare
Fără poze de profil
Fără nume reale
Fără like-uri dar
Cu greșeli elementare de gramatică și
exprimare
Trolul rinocerizat nu vede în fața ochilor
decât oculta mondială.
Putler are atâta sânge pe mâini că niciun
zeu nu-l va ierta.
Omenirea e tentată să arunce o privire
peste profeția lui Merlin. […]
***
Mădălina Mantu
Intangibilă
Ea, făptură din alte timpuri,
îmbrăcată în veșminte alese,
căuta mereu un suflet nou
cu care să se acopere.
De fapt,
ce nu știa era că
pe umerii ei
stăteau niște aripi de înger.
Ea, siluetă de pe alte meleaguri,
era desprinsă parcă din
aurora boreală.
Acolo sus
așa cum norii se disipă
parcă și oamenii
din viața noastră
dac-aș avea putere
absolută,
aș suplimenta scările
pe care urcă oamenii
la cer.
Într-o altă viață
mi-ar fi plăcut să te fi cunoscut
într-o dispoziție de zile mari
pentru că melancolia se gustă
doar în absența celuilalt
și nu în prezența unuia dintre noi.
cine știe,
poate am fi avut parte
de veșnicie și nu doar
de un paradis temporar.
***
Victor Rusu
Revelație
Scriu
Cu cele trei degete
Cu care mă-nchin
Monolit omenesc
Cine ne mai poate despărți,
Când, de atâtea ori,
Ni se unesc
Chiar și lacrimile?
Stare
De- atâta- nsingurare ,
Acum, îmi iubesc umbra.
Îmi dă neliniști stranii
Vremelnic,când se- ascunde,
parcă să- mi sugereze
Că umbră- au doar cei vii…
***
Horațiu Stamatin
Omagiu poetului antic
„Ești cam vechi ca să mai crești un câine“, mi s-a spus
cu ceva ani în urmă.
Acum chiar suntem vechi, și eu, și câinele,
și chiar nimeni nu ne mai reproșează nimic:
„Ah, câinele
destinului!“, exclamă poetul antic.
De multe ori ieșim împreună la plimbare
în oraș.
Întâlnim ba un domn,
ba o doamnă și ca vorbiți, toți fac același
gest:
ba se uită la câine, ba se uită la mine,
și așa de mai multe ori.
Cu o insistență nefirească prin indiscreția ei.
Am ajuns să le citesc gândurile: „Spune-mi
ce câine crești
ca să-ți spun cine ești“.
Ca să ne treacă supărarea ne-ncheiem
de obicei periplul
la cofetăria Albumița. Eu beau o cafea
nemuritoare,
el mă abandonează
și se lasă mângâiat de fata de la bar.
Curând vom pleca amândoi într-o lungă
și fără de întoarcere călătorie, într-o țară
străină
unde la graniță, la vamă, un om la fel
de indiscret îmi va cere
să-i arăt câinele.
Extemporal
Doamna învățătoare lovește cu rigla
un fluture intrat în clasă prin fereastra
larg deschisă.
Fluturele șchioapătă pe caietul cu pătrățele
și cifre obscure.
Elevul, pleosc, închide caietul!
Doamna zâmbește satisfăcută,
elevul izbucnește în plâns.
(A auzi – auzire)
Dacă ți-i dor de iubita ta de acum două mii
de ani,
fata olarului de pe țărmul lui
Pontus Exinus,
care-i aducea lui Ovidiu o ulcică plină cu
lapte de capră,
mergi la muzeul de arheologie din
Constanța,
căută un moment prielnic,
la amiază când toată lumea-i toropită de
căldură,
alege o amforă,
dintre acelea înalte, grațioase,
așa ca o sălbăticiune, ca o himeră,
lipește-ți urechea de ea
și o vei auzi murmurând un cântecel pe
care adesea ți-l cânta.
***
Codruța Vancea
Te iubesc ca sarea-n bucate
Timpul e mereu un învingător
Sunt atrasă prea mult de casele în care
sarea se pune pe masă
Între certăreți nu se varsă sare
Se lasă poezia să curgă din belșug pe orice
rană până o dezinfectează
Și după aceea se cheamă poetul la raport
Ciorile sunt prea inteligente să-și mai
laude puii pe care nu îi adoră nimeni
Ei oricum rămân negri
E săptămâna în care mi s-a spus te iubesc
ca sarea-n bucate
În mine duminicile își lipesc afișele cu
premiere pe organele interne
Nu le citesc niciodată
În oraș s- a aciut o mierlă lângă biserică,
cântă de dimineață
E prea noapte acum să îi mai explic că e
bine venită dar e prea iarnă și prea frig
Croncăne o cioară
Sparg un bulgare de sare cu mâna
***
Ana-Maria Vințan
Cuvinte
cuvinte, sarcofage pustii
cu chip de păsări călătoare,
trupuri ucise de un zeu lipsit de dorinţe,
nu le poţi îngropa, nu le poţi arde,
te urmăresc ca un blestem,
fiare cu labe de fier,
crestate în demoni de piatră.
Tăceri
Tăcerea stinge-o răzvrătire,
din şirurile lungi, din adunările de
sânge-nvârtoşat
ce cheamă o răzbunare,
şi o răsplată pentru-nceputurile retezate,
pentru copiii muţi din câmpurile sterpe.
Tăcerea stinge focuri de praf încins,
de cefe revărsate pe socluri şi-n oglinzi,
frumos măcel adulmecat de un estet
cu buze roşii.
Tăcerea nu scrie, nu cîntă, nu imploră,
altar de neputinţă,
ţărână mută în care brazii putrezesc cu fală
în marş victorios spre nicăieri.