Invitată să evoce imaginea criticului Ovid S. Crohmălniceanu la dispariția sa din această lume, Nina Cassian face o serie de notații (poate pe alocuri prea) subiective, motivate prin faptul că nu se poate distanța încă de Mony, cum nu se poate distanța de sine (Nina Cassian, Să-l evoc pe Moni?, în Crohmălniceanu – Un om pentru toate dialogurile, Editura Universal DALSI, 2000, pp. 69-71). Legătura (aparent) puternică dintre cei doi începe dinaintea întâlnirii lor din anul 1944. Ea își găsește fundamentul în „zestrea“ cu care fiecare și-a îmbrățișat destinul în căutarea unui loc și în formarea unei identități, căci „prieteniile se nasc uneori fără să ne dăm seama, fără să intuim măcar, chiar atunci când izvoarele sunt neștiute, nebănuite sau descoperite târziu“ (Cicero). Acolo, pe faleza bătrânului Danubius, ursitoarele le-au adus în dar amândurora atracția spre ludic și ironie, gustul pentru cultură, deschiderea spre nou și o curiozitate care le-a hrănit în permanență mințile flămânde.
„Așa a început amiciția noastră, întâi prin corespondență“, afirma Ovid S. Crohmălniceanu în interviul acordat lui Radu Tudoran (Radu Tudoran, Nostalgii intacte, Editura Eminescu, București, 1982, p. 226). Nina Cassian mărturisea același lucru în jurnalul ei: „Începusem o intensă corespondență – el fiind la Galați – însoțită de schimb de cărți, Mony dovedindu-se un excepțional cunoscător al poeziei franceze și germane moderne și desenator de o splendidă minuție.“ (Nina Cassian, Memoria ca zestre, vol. I, Editura Cărțile Tango, București, 2010, p. 31). Cultul pentru Mallarmé, pasiunea pentru avangardă, setea pentru lectură caracterizau, de altfel, atmosfera anilor ’40 și a fost punctul de pornire pentru „o mare, fertilă și inspirată prietenie“.
Este interesant de remarcat și asemănarea lor fizică: trăsăturile aspre, fața alungită, nasul lung. Nina Cassian nota în jurnal această similitudine: „Moni, prietenul meu de esență și de aparență (profilurile noastre erau asemănătoare).“ (Ibidem, p. 32). La prima întâlnire cu Ovid S. Crohmălniceanu, în 1956, Eugen Simion remarca „figura lui ușor asimetrică, împodobită de o coamă abundentă“ (Eugen Simion, Ovid S. Crohmălniceanu, în Scriitori români de azi, vol. III, Editura Cartea Românească, București, 1984, p. 586). Și Costache Olăreanu evocă același portret neobișnuit: „Pe lângă numele curios, el avea și o figură care nu putea să nu atragă atenția. Despre ea aveam să scriu în Ucenic la clasici, jurnalul acelei perioade, că îți lăsa impresia «unui cap prins și strivit în ușă».“, (Costache Olăreanu, Criticul ca secretar al publicului, în Crohmălniceanu – Un om pentru toate dialogurile, ed. cit., p. 19). În ciuda asprimii pe care o inspira chipul, cei din jur înțelegeau foarte repede firea sa adevărată: un om jovial, cordial, cu darul de a povesti și cu un fin simț al umorului.
Dar ceea ce pentru Crohmălniceanu devine un semn distinctiv al sobrietății sale, pentru Nina Cassian pare un blestem. Conștientă de timpuriu de stigma „urâțeniei“, ea vorbește adesea despre „chipul strâmb de care fuge umbra“, acceptând, resemnată, strania conformație a acestuia: „Mi-e dat acest obraz triunghiular ciudat.“ (Nina Cassian, Autoportret, în volumul Disciplina harfei). Într-un mod bizar, aceste trăsături au făcut-o și mai interesantă, conturându-i o personalitate controversată de-a lungul timpului: „cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura română. Eugen Barbu, malițios, i-a comparat înfățișarea cu aceea a lui Dante.“ (Alex. Ștefănescu, Istoria literaturii românne contemporane. 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 315). Însă înfățișarea fizică nu i-a atins, se pare, orgoliul Ninei Cassian.
Intersectarea celor două destine literare a avut loc în contextul revistei „Ecoul“, un spațiu important în care s-au reflectat transformările ideologice și culturale ale epocii și în care au debutat amândoi, în 1944, sub pseudonime. O întâlnire providențială, având în vedere tot ceea ce a urmat. De Nina Cassian îl leagă pe critic mai întâi (sau mai ales) impronunțabilul nume, ales de Iosif Mătăsaru, tatăl scriitoarei, om cu simțul umorului și iubitor de cuvânt. Ascunzând un veritabil joc de-a ghicitul cu semnificații stabilite tacit, ca într-un pact, falsul nume a devenit apoi un renume și a marcat cotitura definitivă a inginerului către „umanioare“. La schimb, Crohmălniceanu i-a „botezat“ scriitoarei primul volum, La scara 1/1, apărut în 1947, volum care a marcat intrarea în scenă a poetei.
Atacat cu vehemență în „Scânteia“ de Traian Șelmaru, volumului i se aduce periculoasa acuzație de „formalism“. Ovid S. Crohmălniceanu elogiază scriitura prietenei sale într-un articol și este la rândul său acuzat de elitism, reproșându-i-se un limbaj „păsăresc“, care nu face decât să traseze o barieră între intelectual și năzuințele „reale“ ale norodului. Ambii autori sunt supuși astfel „pedepsei“ aplicate tuturor celor care gândesc modernist, avangardist și deci cosmopolit: îndepărtarea de pe scena literară românească. Tocmai de aceea, cei doi și-au făcut rapid autocritica, și-au revizuit „constructiv“ propriile viziuni artistice: criticul și-a întrerupt „Cronica literară“ timp de un an, iar poeta, al cărei volum fusese retras, a ales o cale a „muțeniei“ până în 1957.
În 1947, publicarea săptămânală în revistele „Rampa“ și „Revista literară“ a unor ingenioase „dialoguri despre poezie“ a marcat o altă față a prieteniei lor. Subiectul conversațiilor cu prietena sa, „poeta“ (nenumită în texte, dar ușor de ghicit prin indicii literare), avea să scoată din tiparele clasice incursiunile pe meridianele poeziei. Reacțiile au fost diverse, una dintre ele fiind parodiată chiar de Crohmălniceanu în articolul Numele și poezia: „Un anonim, care-mi urmărește activitatea, m-a oprit ieri pe stradă și mi-a spus: – «Ai găsit un colț în ’Rampa’ și te joci de-a poezia. Fii, domnule, mai inventiv. Povestea asta cu amica d-tale, care discută literatură, nu prea ține».“ (O. S. C., Numele și poezia, în „Rampa“, nr. 90, din 27 iulie 1947, p. 2).
Un numitor comun al celor doi este adeziunea ideologică. Nina Cassian a fost dintotdeauna o comunistă (prea) declarată și asumată. Intrată foarte devreme în UTC, ea visa să poată contribui la fericirea omenirii, amăgindu-se că scrie „pentru popor“. În realitate, s-a îndrăgostit iremediabil de o mișcare politică ale cărei principii s-au degradat destul de repede, o mișcare în care a crezut și căreia i-a dedicat energie, timp și multă poezie (spune ea!…). Întrebată dacă simte că a comis vreo eroare în această perioadă, Nina Cassian spunea: „Nu numai una. Dar cea care m-a costat, probabil, cel mai mult este aceea de a mă fi străduit să asimilez în scrisul meu, în mod necontrolat și orbesc, sloganurile literare ale anilor ’50.“ (Apud George Arion, O istorie a societății românești contemporane în interviuri, Vol. I, Editura Fundația „Premiile Flacăra – România“, București, 1999, p. 63). Asumarea erorilor, multe sau puține, nu presupune și iertarea lor. Nina Cassian s-a făcut una cu sistemul, căruia i-a închinat „poeme“ cu aceeași ardoare cu care scria despre iubirile sale, amânând trezirea dintr-o utopie foarte palpabilă intereselor ei.
De cealaltă parte, Ovid S. Crohmălniceanu a fost un susținător (prea) zelos al ideologiei marxist-leniniste. Broșura celebră Pentru realismul socialist a devenit un soi de carmen et error și l-a costat recunoașterea calităților (de netăgăduit, de altfel), mai ales după Revoluție. Nu de puține ori criticul a încercat să evadeze din „cercul strâmt“ al conjuncturii politice, dar s-a regăsit permanent prins între îndrăzneala nonconformistă și un soi de obediență descalificantă. Întrebat dacă își recunoaște cărțile scrise în anii ’50, răspunsul său a fost: „Nu le repudiez. Chiar dacă nu îmi plac unele pagini.“ (Ibidem, p. 51). Măcar de-ar fi precizat care sunt acelea, pentru a trage acum unele concluzii. Prins într-o luptă pentru supraviețuire într-un sistem tenebros, lui Ovid S. Crohmălniceanu i s-a reproșat exaltarea cu care a îmbrățișat în acea perioadă o ideologie de împrumut, aflată foarte departe de idealurile lui literare.
Damnați, acuzați și renegați, ambii scriitori au ales calea exilului, fără ca acesta să fi făcut parte dintr-un plan. Prima a plecat Nina Cassian, în 1985. Speriată de arestul și apoi de moartea bunului lor prieten Gheorghe (Bubu) Ursu, precum și de pericolul (mai mult sau mai puțin real) ca ea însăși să fie supusă unei judecăți de tip „stalinist“, scriitoarea a decis să rămână la New York, unde se afla cu o bursă. Deși a rezistat cu stoicism unui regim comunist potrivnic, Ovid S. Crohmălniceanu a ales să părăsească țara în 1999, plecând la Berlin, unde avea să țină cursuri la universitate. De altfel, Paul Cornea consemna că în acea vreme criticul „era foarte dezamăgit de evoluția situației din România postcomunistă […]. Suporta greu renașterea antisemitismului. […] Îl iritau vechii «foști», adăpostiți în tabăra noilor formatori de opinie. Îl răneau, mai mult decât se putea bănui, unele înțepături veninoase și atacuri murdare care-i reproșau, fără discernământ și răspundere, «păcate ale tinereților»“ (Paul Cornea, Criticul și potrivniciile istoriei, în Crohmălniceanu – Un om pentru toate dialogurile, ed. cit., p. 62).
Poeta cu o viață amoroasă zbuciumată a încercat să prezinte o altă latură a sobrului Crohmălniceanu, vorbind în jurnalul ei despre o afecțiune pe care o nutrea acesta față de ea, neconcretizată însă niciodată: „Am fost prietenă la toartă cu Crohmălniceanu, imediat după război, când venise de la Galați. Eh, el m-a iubit, dar n-a marșat, am rămas într-o amiciție sănătoasă pe viață.“ (Dialogul Vântului cu Marea, Editura Tango, 2014, https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/melting-pot/dialogul-vantului-cu-marea-iii-7416). Două note consecutive din august 1950 scot la iveală trăiri contradictorii: „Mony, învăluitor, drăgăstos, m-a condus acasă. Am stat pe o bancă, el cu capul în poala mea.“ Imediat, sentimentele par să se schimbe: „Aseară am constatat că între Mony și mine există lucruri care ne despart. Nu mai e înțelegerea perfectă de pe vremuri […] exhibă un fel de cinism care îmi face rău.“ (Nina Cassian, Memoria ca zestre, Vol. I. ed. cit., p. 190). Perspectiva unică a scriitoarei nu poate fi însă probată. Discreția lui Ovid S. Crohmălniceanu, despre viața căruia foarte greu se descoperă detalii, lasă loc interpretării acestor rânduri ca un orgoliu feminin, dus până la extrem: „O să mă iubească probabil până în ziua când va deveni bărbat cu adevărat, când va fi capabil să se îndrăgostească frugal, sănătos și nu la modul stângaci, complexat, dizgrațios, de astăzi. O altă femeie – nu eu – va beneficia de el.“ (Ibidem).
Cu adevărat, chiar dacă mult mai târziu, o altă femeie, Ruth, care-i va deveni soție, va „beneficia“ de o iubire adevărată și dincolo de moarte. A fost o poveste de dragoste cuminte, discretă, evocată de prieteni și cunoscuți, terminată într-un stil demn de marile romane de dragoste, asemeni cuplului Ștefan Augustin Doinaș și Irinel Liciu: „În acest început de primăvară, [s-au sublimat în întuneric] ca un blestem de iubire, înlănțuiți, unul după altul, la două, trei ore, Moșu nostru, profesorul Crohmălniceanu, și deosebit de fina doamnă Ruth.“ (Nicolae Iliescu, Un desant spre o altă lume, în Crohmălniceanu – Un om pentru toate dialogurile, ed. cit., p. 36). La polul opus, Nina Cassian rămâne o puella divina, veșnic îndrăgostită, mai puțin fidelă: „Am avut două mari iubiri, Ioji și Ali. Am avut două iubiri importante, Marin și Slavomir, am avut și două mici iubiri, Ad și Bruno. N-ajunge pentru o viață?“ (Nina Cassian, op. cit., p. 7).
Ovid S. Crohmălniceanu și Nina Cassian rămân, în final, două destine în oglindă, protagoniști ai unei prietenii durabile, „la scara 1/1“. Acest „acord între suflete“, summa consensio, demonstrează că prietenia își are originea în natura omului. Totuși, această natură a omului se dovedește adesea schimbătoare. Oricâte puncte comune vor fi având cei doi, imaginea oglinzii este mereu răsturnată. Nina Cassian rămâne o poetă nonconformistă atât în artă, cât și în viață, cu un destin misterios și controversat, o comunistă convinsă, adaptându-se continuu vremurilor. Ovid S. Crohmălniceanu, criticul damnat, pus mereu sub lupă și în perioada comunistă, dar și imediat după schimbarea regimului, se „salvează“ prin faptul că a lăsat „moștenire“ (cel puțin) două opere importante: Literatura română între cele două războaie mondiale și Literatura română și expresionismul.