O apariție din mai multe puncte de vedere insolită este cartea lui Laurențiu Niculescu intitulată Iemigrant (Editura Eikon, 2024). Insolită începând cu titlul, care trimite la dubla identitate a autorului, aceea – mai întâi – de emigrant (din România) și apoi de imigrant (în Statele Unite). Niculescu rememorează pe rioada din anii ’80, când face cererea de plecare în SUA, și reconstituie în continuare procesul de integrare în țara de adopție, unde ajunge în 1988. Autorul e un intelectual de anvergură, cu lecturi în tinse și solide, e un eminent lingvist, devine și un priceput informatician, calități care îi facilitează pătrunderea în mediul universitar ame rican. Informații mai precise despre traiectul lui academic avem doar până prin 1992-1993, dar presupun că și mai departe cariera lui a fost remarcabilă. Cartea e o mărturie, demnă de tot interesul, atât despre regimul comunist pe cale să se descompună în România ceaușistă, cât și despre problemele cu care se confruntă cineva care a ales libertatea și descoperă o lume diferită. Inteligent și lucid, autorul face o mulțime de observații de mare finețe, introducând și o doză salutară de umor mai ales acolo unde descrie hățișurile birocrației care, în societatea socialistă multilateral dezvoltată, derapează în absurd.
Profesor de română la o școală, autorul se decide să emigreze și depune o cerere în acest sens. Urmează inevitabilele ședințe ale oamenilor muncii unde e înștiințat că, deoarece a dat dovadă de lipsă de patriotism, nu mai poate lucra cu elevii. I se sugerează diferite locuri de muncă (la un aprozar, de pildă) pe care, bine înțeles, le refuză. Fără slujbă, devine potențial suspect de „parazitism“. Își câștigă cât de cât existența redactând lucrări de diplomă și de grad. Mizeria dezolantă a anilor ’80 e surprinsă în notații de reală forță evocatoare: penuria de alimente, frigul din case (lumea se încălzește de la butelia de aragaz sau de la un reșou), umilințele cotidiene. Locuiește într-o zonă supusă demolărilor și, până la urmă, inevitabilul se produce, va trebui să se mute într-o modestă locuință dintr-un bloc. Se va întreba, mai târziu, „de ce voiam să supraviețuim într-un timp în care nu merita să trăiești“. Regimul te culpabiliza, erai de fapt mereu obligat să-ți dovedești nevinovăția. Găsește în excepționala carte a lui Mihail Voslenski, Nomenklatura (1970), „cheile“ pentru înțelegerea mecanismelor care guvernează sistemul comunist. Cartea îi va fi utilă, mai târziu, pentru descifrarea cauzelor care au dus la prăbușirea ceaușismului. Mai tot timpul îi e însă ocupat cu scrierea de memorii către autorități. Și cum eram atunci în plină „zodie a plecă rilor“, autorul intră în legătură cu alți postulanți la emigrare, se încheagă prietenii, se procedează la un fructuos „schimb de experiență“ în încercarea de a câștiga lupta cu Securitatea și cu monstruosul aparat birocratic. Pe unii din „tovarășii de luptă“ îi va reîntâlni, peste câțiva ani, în Occident. Autorul se căsătorește, iar soția va trebui și ea să refacă traseul infernal al me moriilor și documentelor fără de care obținerea unui pașaport este imposibilă. Dar, minune!, perseverența este într-o bună zi răsplătită, iar Laurențiu Niculescu devine „pașaportar“, fericit posesor al unui act interzis murito rilor de rând. Începe, firește, o altă nebunie, cu „actele mari“ (etapă care te apropia de liman), cu fel de fel de hârtii care trebuie să arate că soli citantul nu are datorii la în treținere, la fisc, la biblioteca universității (!) ș.a.m.d. Cei doi pleacă, în sfârșit, autorul ținând să-și ia cu el câteva cărți precum și mașina de scris. Drumul către Statele Unite urma un traseu com plicat: cu trenul până în Iugoslavia, de aici la Veneția, apoi la Roma, unde cei doi rămân mai multe zile, într-un fel de „carantină“ care nu-și spunea numele. În sfârșit – avionul și sosirea la New York.
În primele zile, Lau rențiu Niculescu nu-și poate stăpâni o stare de panică, mai exact o teamă nedefinită, rezultat al presiunii psihice trăite în România. Dar de aici încolo lucrurile merg surprinzător de ușor și de bine. Găsesc, și el și soția, mici slujbe, remunerate modest, dar care le permit să trăiască decent. Autorul lucrează întâi la un ziar românesc (episodul e de un haz irezistibil) care însă falimentează, ca urmare a unei escrocherii puse la cale de un… român. E angajat la o agenție poloneză pentru refugiați unde puteau găsi ajutor și românii. Merge la Universitatea Columbia, capătă permisiunea de a fi profesor suplinitor în școli. Face o serie de experiențe extraordinare, predă la școli pentru elevii cu handicap, precum și la o școală dintr-o închisoare. Cum are o solidă pregătire lingvistică (grație și profesorului Emanuel Vasiliu, pe care îl pomenește admirativ în mai multe rânduri) se implică, treptat, în niște proiecte de cercetare. E primit de celebrul Michael Riffaterre (și aici, o secvență de umor sănătos). Ajunge să lucreze în biblioteca de la New York University, continuându-și în același timp studiile. Dă, întâmplător, peste un manual de vorbire corectă: e primul lui contact (dar, vai, nu se poate mai edificator) cu corectitudinea politică. Află ce este „vorbirea sexistă“ și că vocabula „woman“ ar trebui schimbată, pentru că rezultă dintr-un prefix plus „man“: „cum adică, numele femeii să vină de la numele bărbatului?“. De asemenea, că o persoană scundă trebuie numită persoană vertically challenged. Evenimentele din decembrie 1989 sunt interpretate, corect zic eu, din perspectiva cărții lui Voslenski: soții Ceaușescu trădaseră nomenclatura, nu împărțiseră puterea, așa cum e legea nescrisă a clanului, îi promovaseră doar pe oamenii de casă, așa că nomenclatura s-a apărat și i-a înlăturat prin violență pe „tirani“.
Departe de înfruntările sângeroase și de bestiali tățile comise de mineri în iunie 1990, viața familiei Niculescu intră tot mai net pe făgașul normalității (mai ales că primesc și cetățenia americană). Apare și un copil ceea ce implică, firește, noi responsabilități. Familia se mută în Manhattan (aflăm, en passant, că mai târziu își vor cumpăra și o casă de vacanță). Cartea se încheie cu călătoria pe care familia o face în România. În cei câțiva ani (puțini) de absență lucrurile nu prea se schimbaseră. Reîntoarcerea la New York e ca o revenire la normalitate, marcată simbolic de acel Welcome home, Sir! cu care îl întâmpină ofițerul de la vamă.
Cred că cel mai potrivit este să reproduc cuvintele Rodicăi Zafiu de pe coperta a patra, care caracterizează admirabil cartea: „E foarte inteligentă, sclipitoare și plină de umor cartea ta, cu toate lucrurile grave și adânci la locul lor. Foarte bine scrisă. Evident, pentru generația noastră e mai mult decât atât, pentru că retrăim niște ani din viață, fie că am plecat, fie că am rămas. Dar cred că le poate da o idee foarte exactă și foarte potrivită celor care nu au trăit atunci. E ciudat că s-a scris atât de puțin despre ceva care ne-a marcat atât de mult“.