O formă de terapie

Când mă simt extenuat fizic și deprimat, fără speranță, am o formă personală de terapie care, de câte ori o aplic, funcționează. Citesc măcar câteva pagini din Caragiale. Prozele sale mă remontează fără greș. Ele par scrise ieri, de nu cumva azi sau chiar, nu e o exagerare, mâine. Sunt perene, adică. Mă întreb de unde vine senzația aceasta de extraordinară prospețime a textelor sale literare.

După părerea mea, două sunt însușirile care îi conferă acestei literaturi puterea de a rezista vie în timp. Pentru prima dintre însușiri simt nevoia să fac o comparație care poate părea forțată și poate fi suspectată de prețiozitate. Găsesc că proza lui Caragiale seamănă cu sculpturile lui Brâncuși. De unde și până unde apropierea asta?

Așa cum sculptorul din Hobița descoperă în piatră sau în lemn ori în metal formele ideale, care stăteau neștiute, îngropate, adormite acolo, și le scoate la lumină, tot așa I. L. Caragiale are o știință rară de a vedea, de a decupa, de a exprima verbal situații umane esențiale, mereu repetabile, mereu semnificative, mereu valabile și de aceea recognoscibile și grăitoare pentru mintea cititorului. De remarcat că mai toate aceste situații care compun universul prozastic caragialian țin de sfera slăbiciunilor umane, care stârnesc hazul.

Lache, tânărul Lache, „funcționar comercial“ la marele magazin „La trei struguri tricolori“, este insul înecat în banalitate care-și petrece noaptea de Înviere și ziua de Paști terorizat de o gheată, „a din dreapta“, care-l strânge. Programul lui este descris ceas de ceas, cu o cuceritoare minuție și, la un moment dat, în povestire apare invenția auctorială strălucită, aceea că personajul nostru chinuit întâlnește un amic, „alt funcționar, tot comestibile et colori“, pe care-l supără gheata „a din stânga“. Cei doi formează un fel de binom bizar, ridicol, care se ajută comic unul pe altul, având în total valide/ folosibile două picioare din cele patru.

În Căldură mare este exploatată magistral lipsa de logică, amplificată poate și de caniculă („termometrul spune la umbră 33 de grade Celsius“), a celor două personaje, Feciorul și Domnul. Și ni se oferă un dialog de un absurd pur, avant la lettre, o secvență antologică, al cărui farmec, pentru mine, este inegalabil.

În Antologie, personajul schiței, pe lângă autorul însuși, este un domn care posedă o colecție de scrisori anonime. „De ce-ar scrie cineva scrisori anonime?“, se întreabă cu inocență jucată autorul. Și i se explică de către celălalt: „Pe de o parte lipsa de ocupație serioasă și de griji proprii; pe de alta ceva mai adânc… Exigențele sociale paralizează adesea franchețea onestă; un individ nu le poate ușor înfrânge în orce moment; în fața lor devine laș; poate însă avea curaj să fie franc pe ascuns…“. După ce aflăm mecanismul lăuntric care le produce, ni se dezvăluie și metoda după care se construiesc aceste misive otrăvite: ele se trimit perechi, către cele două persoane-țintă alese; sunt scrise cu aceeași cerneală și cu aceeași grafie (adică au același autor), iar conținutul lor e răsturnat: când îi este adresată, de pildă, doamnei, aceasta e ridicată în slăvi, iar partenerul e făcut cu ou și cu oțet; când destinatar este domnul, acesta e acoperit de laude și doamna e făcută arșice.

Sau, în Deziderate legitime, ne e descrisă, făcându-se haz de necaz, drama locuitorilor din urbea Târgul de Munte, „numărând vreo 3600 de locuitori, vreo 6 biserici, 4 școale primare și 180 de cârciumi“, cei care sunt năpăstuiți de lipsa unui pod de piatră peste apa numită Dâmbul Sec. Acest pod i-ar lega de „capitala districtului“, dar, în ciuda tuturor petițiunilor adresate de localnici chiar și către Camerele Legiuitoare, podul nu se construiește, se amână la infinit. Așa cum nu se construiește niciun liceu în localitatea lor sau o linie ferată. Măcar de s-ar retrage proiectului legii asupra țuicii, speră cei din Târgul de Munte. Asemenea povești, despre veșnicele amânări ale cererilor cetățenești la care autoritățile rămân surde, sunt actuale și în zilele noastre.

Astfel de situații epice și astfel de tipologii memorabile sunt nenumărate în opera lui I.L. Caragiale. Dar, dacă e să identificăm personajul reprezentativ al acestor creații epice, cred că are dreptate Ion Vartic în admirabilul studiu introductiv al ediției Momente (scoasă de Editura Biblioteca Apostrof, în anul 1997, în seria Cărți Funda­mentale ale Culturii Române), unde afirmă, pe urmele lui G. Călinescu: „Figura emblematică a schițelor rămâne, bineînțeles, Mitică, fiul risipitor al cuvintelor, care «are magazie, un arsenal, o comoară de vorbe, de întrebări, de răspunsuri, care fac deliciile celor ce au fericirea să-l cunoască», cu alte cuvinte «micul parizian», cu verva-i inventivă și scânteie ­toare, are, fără încetare replică, la toate și pentru toți, cu efectul scontat: «Al dracului Mitică!»“

Și, apropo de studiul lui Ion Vartic: ca să vorbească despre arta lui I.L. Caragiale, eseistul clujean apelează la enorm de multe referințe literare înalte: Descartes, Freud, Socrate, Don Quijote, personajul lui Cervantes, Rousseau, Diogenes Laertios, Aristotel, Beckett, Bulgakov, Jankélévitch, Goethe și alții încă. Atâtea nume mari ca sistem de referință pentru niște mici piese narative, în aparență simple, fără pretenții? Nu e un exces de interpretare, nu e o inadecvare critică? Deloc, sunt convins eu. Toate aceste raportări sunt îndreptățite și probează complexitatea excepțională a acestor proze cărora, poate, la o primă privire, înșelătoare, nu le observăm adâncimea.

A doua însușire caragialiană forte, marcă personală, este de natură stilistică: există în scrisul său o inteligență a replicilor, o paletă neobișnuit de largă a formelor de umor și de ironie, o bogăție și o precizie lexicală ambele impresionante, o capacitate de a înregistra, aș zice microscopic, diferitele feluri de vorbire și de a defini prin ele tipuri umane, o știință de a esențializa expresiv, pregnant care, toate, ne încântă.

Nu e loc aici pentru o analiză pe text. Mă mulțumesc doar să reproduc câteva dintre „replicile sentințe“, cum le numește G. Călinescu, care constată că ele „trăiesc singure cu o puternică viață verbală“ și că „tot ce se poate cita din Caragiale se știe dinainte, pe dinafară“. Iată două dintre ele, selectate chiar de G. Călinescu:

„Da, așa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie!… Dar cel puțin s-o știm și noi“. Și: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire…“.

Sau, o bijuterie, preferata mea: „Domnul: Domnu-i acasă? Feciorul: Da. Dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la țară.“

Caragiale, pentru totdeauna. Literatura ca terapie vindecătoare pentru mințile și sensibilitatea noastră atunci când ele se află sub asediu.