Memoriile unui universitar

Pentru specialiștii în literatură franceză, Jean-Yves Tadié (născut în 1936) e un nume binecunoscut. Eminent exeget al lui Proust, a editat în colecția Pléïade În căutarea timpului pierdut și i-a consacrat, printre altele, o monumentală biografie. Tot în Pléïade a îngrijit o ediție Nathalie Sarraute. A publicat eseuri despre romanul poetic, despre romanul de aventuri, despre critica literară modernă etc.; a fost profesor la Sorbona, a predat și la Oxford. Iată că austerul cercetător ne face surpriza unei cărți de memorii, cu titlul – având evidente ecouri proustiene – Cealaltă parte a timpului (Plon, 2024). E de fapt un prim volum, care acoperă perioada dintre 1939 și 1968, deci între primele amintiri și anul în care lumea universitară franceză (și nu numai cea franceză) cunoaște mari tulburări. Scrise cu incontestabil talent literar, memoriile arată și că autorul beneficiază de o memorie prodigioasă, cu atât mai remarcabilă cu cât declară că nu a ținut niciodată un jurnal. Reconstituirea istorică are în vedere perioade agitate, nu o dată dramatice.

Familia paternă include personaje interesante, adesea pitorești dacă nu chiar extravagante. Unii au posturi importante în marina comercială și în marina militară. Altul e colecționar de artă și anticar, altul în fine e un reputat specialist în arhivistică. În ce privește ascendența maternă avem parte de o surpriză: bunicii erau evrei, bunica se născuse la București, într-o familie de bijutieri, bunicul era din Iași, unde deținuse un hotel. Fiica lor, mama lui Jean-Yves, devenise, prin căsătorie, o catolică practicantă, dându-i viitorului istoric literar o educație religioasă. Primele amintiri sunt din vremea războiului, cu întreg cortegiul de lipsuri și de frustrări. Copilul e înscris la un colegiu iezuit, unde va parcurge întregul ciclu școlar. Singuratic, agresat de către ceilalți copii, el e și bolnăvicios – are astm, precum Proust! Familia locuiește într-un cartier select al Parisului, dar va fi obligată, după ce tatăl se întoarce din prizonieratul în Germania, să se refugieze în sudul Franței. Îmbolnăvirile repetate sunt, paradoxal, benefice pentru Jean-Yves: descoperă voluptatea lecturii (citează vorba de spirit a lui Charles-Louis Philippe: „Bolile sunt vacanțele săracilor“). Notează, amuzat, că citea doar romanele cu happy-end și că chiar și astăzi a păstrat obiceiul de a se uita la sfârșitul cărții ca să vadă dacă „se termină bine“, asta cu deosebire în perioadele când e melancolic sau depresiv. Ca să facă față greutăților cotidiene, mama traduce din engleză pentru Gallimard, deși e prost plătită (va traduce ulterior mult, inclusiv din autori de prim rang – Henry James, Joyce etc.). Situația familiei se ameliorează când tatăl primește un post destul de important într-un minister. Tadié consacră pagini pline de culoare educației severe pe care a primit-o la colegiul iezuit. O serie de ritualuri, precum și pedepsele aplicate elevilor sunt de neconceput astăzi. Dar pregătirea umanistă a elevilor e cu totul excepțională: ore multe de latină și greacă, profesori eminenți, unii fiind receptivi la modernitate (unul dintre ei, Bernard Masson, viitor pro ­fesor universitar la Nanterre, le vorbește despre Baudelaire și despre Mal ­raux). Tânărul Tadié face multe descoperiri literare și, în același timp, se inițiază în muzică și devine un cinefil pasionat. La cursurile de filozofie ia cunoștință de Hegel, de Merleau-Ponty și de Raymond Aron. După colegiul iezuit, intră – în 1953 – la liceul parizian Louis-le-Grand: și aici – profesori excepționali și preponderența „umanioarelor“. La examenul final, proba orală e susținută în fața unui juriu compus din Jean Hyppolite și Jean Grenier (cel căruia Camus îi fusese discipol).

Autorul povestește în detaliu (ce memorie !) primele lui călătorii în străinătate (Grecia, Italia) și dă o sumedenie de amănunte despre viața cotidiană a francezilor din acei ani, precum și despre evenimentele politice. Intră la Școala Normală Superioară, instituție de prestigiu, unde îl așteaptă însă destule dezamăgiri. Se împrietenește cu Alain Badiou și cu Louis Althusser, viitorii filozofi marxiști. Din păcate, și aici și la Sorbona profesorii de literatură predau în spiritul tradiționalist al lui Gustave Lanson. Tadié se consolează ușor: el trăiește acum în inima Cartierului Latin, care era încă spațiul privilegiat al cinematografelor de artă și al librăriilor (multe din ele înlocuite acum de magazine de modă). Își găsește timp și pentru teatru: Comedia franceză, dar și Teatrul Național Popular al lui Jean Vilar, și pentru concerte simfonice. Alege pentru master un subiect inspirat de opera lui Proust, alegere ce se va dovedi decisivă. Din punct de vedere politic, el este mai degrabă un catolic de stânga și un mare, necondiționat admirator al generalului De Gaulle. Parcursul lui urmează etapele obligatorii: trebuie să devină „agrégé“, în urma unui concurs extrem de dificil. Are profesori buni (Jacqueline de Romilly, care va deveni academiciană, Robert Mauzi), dar regretă că maeștrii „Noii Critici“ (Georges Poulet, Jean Rousset, Jean Starobinski), atât de diferiți de erudiția sorbonardă seacă, predau în străinătate („Noua Critică“ se va impune curând și în Franța, în special după 1968). Acceptă mai întâi un post la un liceu din Poitiers după care e numit la Universitatea din Alexandria, în Egipt. Acolo predă și Charles Singevin, care fusese profesor la Iași și la București și îl avusese discipol pe Roland Barthes. Aventura egipteană, cu multe greutăți și bogată în situații delicate (Nasser instaurase un regim socialist dictatorial) e o experiență existențială esențială: aici o cunoaște pe viitoarea lui soție, cu ascendență armenească din partea mamei și palestiniană din partea tatălui, care fusese guvernator al regiunii Gaza sub mandat britanic și apoi sub guvernul egiptean, fiind demis de către israelieni, după ce aceștia au cucerit provincia. Nu e de mirare că în multe rânduri autorul deplânge soarta palestinienilor din Gaza, victime ale unui război absurd. Își aduce soția în Franța, iar ultimele pagini refac atmosfera tulbure a anului 1968, cu revoltele studențești.

Pasionantă, cartea reface traiectoria exemplară a unui universitar francez, traiectorie emblematică pentru o mare cultură. Iar pentru literații care au trăit acele vremuri e un prilej de reverii nostalgice.