În Antidot, Ioana Ieronim scrie o poezie sensibilă la registrul militant și la istoria trăită transfigurată de sensibilitatea ultragiată a eului liric. Lucrul acesta nu mai este atât de obișnuit, după ce optzecismul și-a făcut baia de ironie și sarcasm, iar ce a urmat după aceea a făcut multe și de toate, dar mai ales a atomizat poezia în prea multe divagații de la o tematică aproape inexistentă. Pentru autoare, universul rimei și ritmului s-a destrămat definitiv, nu mai există întoarcere spre el. Și nu este vorba doar despre scrisul literar, despre compunerea lirică, ci de însăși destrămarea coerenței lumii în care trăiește și care o inspiră.
Placheta se împarte în mai multe capitole, relativ succinte, ceea ce imprimă un ritm oarecum alegru întregului: Instantanee, Cicatrice, apoi Ritmuri, locuri, viteze și, în fine, Literatură și viață. Așadar, o evoluție dinspre fotografic către detectarea urmelor de răni, cu recuperarea dinamicii sincopate ca parcurgere de scenografii realiste și, în fine, recompunerea întru dialogul dintre literar și biografic, atât de specifică oricui scrie. O structură coerentă, în patru timpi, în care identitatea poetei la vârsta actuală a scrisului ei se dezvăluie cui vrea să o vadă. Într-un fel, cartea evidențiază un angajament de profundă empatie cu tragedia acestui moment, luminată – e un fel de a spune – de spectrul războiului, îngropată sub penumbrele tot mai opace ale unor evoluții istorice ineluctabile.
Nu este vorba, desigur, despre nicio despărțire sau ezitare între diferitele contingente ale aceleiași contemporaneități, eșalonate – după o modă apreciată la vremea ei – pe plutoane corespunzând fiecărei decade, cum crede cineva care se pronunță despre poezia Ioanei Ieronim pe coperta ultimă a Antidot-ului. Nu este relevant pentru scrisul ei nici faptul că ar fi a woman of two worlds, simplă circumstanță de viață din care nu rezultă consecințe marcante pentru ancorarea într-un anume tip de viziune socială. Și, desigur, nu se pune problema unei poezii „plicticoase“, pentru bunul motiv că nu există așa ceva (între plictis și poezie se conturează raporturi de excludere reciprocă). Ceea ce este de observat este o sensibilitate la durerea acută a lumii, una înrudită cu cea care o determina cândva pe Mariana Marin să scrie poeme în numele Annei Franck.
La Ioana Ieronim trauma cea mai alarmantă, prioritatea absolută este războiul, violența devastatoare bine planificată și metodic desfășurată, cu o trimitere transparentă la un conflict de vecinătate, cu tentacule și consecințe în întreaga lume. „Războiul din Ucraina a început/ acum mai bine de-un an/ absorbim zi de zi sângerarea/ în multiple ecouri planetare“. Tonul direct, trimiterea precisă la spațiu și la momentul dat țin de tehnica reportajului liric. Teritoriul respectiv a părut multă vreme să îi aparțină lui Geo Bogza, dar – „pre versuri tocmite“ – și lui Eugen Jebeleanu, rapsodul elegiac al Hiroshimei care, totuși, folosea ritmul și rima și făcea uz abundent de metaforă. Iată cum vorbește invadatorul: „La început era mai ales după mâncare./ Și schimburi, tricouri, șosete măcar./ Dar te-nveți repede răvășești/ răstorni! Ești tare! Tu ești stăpânul!/ Cauți pe unde vrei, dulapuri, cotloane./ Dar mi-a părut rău aseară, fotografiile alea pe jos,/ mirese… copii… Ce să faci cu ele“. Inutilizabilul este tocmai materia inefabilului poetic, memoria afectivă a victimelor, existențele irosite și urmele lor…
Fiecare secțiune a volumului surprinde o altă fațetă a poetei și a lumii poeziei sale, în beneficiul întregului. Evocarea din poemul Bicaz a scufundării bisericii și a arestărilor la Canal dă istoriei contemporane noblețea unui racursi emoțional pe care scrisul specialiștilor nu o poate obține.
În Literatură și viață mai multe arte poetice lămuresc unde se plasează autoarea: „spune ce povestești ca să spun cine ești,/ fețe spectrale uitate de trup sub ecrane“ înregistrează, nu fără o anume cruzime expeditivă, poemul omonim. Sau Sălbăticia limbii care merită să fie citat în întregime: „Ehei, grădinari ai vorbelor/ la vremea sălbăticiei nu există limbă maternă/ în care cuvintele să nu se schimbe în arme,/ în bombe cu ceas, capcane, gloanțe dum-dum,/ drone ucigașe// Dar tot așa, nu există poem pe care/ să nu-l poți smulge/ viu/ dintre fălcile încleștate ale fiarei“. La fel și Biografie, brefă zicere memorabilă și autodefinitorie pentru poetă: „…ai învățat să pictezi/ tot mai aproape/ mai adevărat/ pumnul care-ți astupă gura// în cealaltă jumătate a vieții/ încerci să uiți învățătura“.
Perindările prin fața mereu a altor amintiri, reflecții ori proiecții inspirate de realitatea proximă nu anulează, prin diversitatea lor, o unitate de fond prețioasă, fiindcă, de fapt, ea mărturisește ce flux anume orientează artista în direcția cititorilor săi.
Există în Antidot un duh al poeziei adevărate care mizează pe franchețe și cuvinte simple, lipsite de retorici îmbârligate și de vreo sofisticărie intelectualistă. Față de programul tăcerilor și al misterului, Ioana Ieronim se plasează tacit polemic, privind cu atenție în jur și în sine, încredințând poemului și faptele, și morala ce le urmează ca o umbră, și psihologia intrinsecă discursului celei care privește și relatează. Nicio suspiciune de plictiseală și nicio conformare la modele poetice ale vreunei grupări colegiale. Doar ea însăși și lumea despre care dă seama într-o suită creatoare memorabilă.