Cercetarea umanistă în România lui Gheorghiu-Dej

Noul volum al lui Cristian Vasile reprezintă o continuare firească a preocupărilor sale anterioare de cercetare în sfera culturii, ideologiei și propagandei din perioada regimului comunist, care s-au reflectat în publicarea a numeroase lucrări și studii, unele devenite, de altfel, de referință în domeniu. De această dată, demersul de cercetare vizează o dimensiune prea puțin abordată, în ansamblul cercetărilor privind politicile culturale ale regimului comunist. Ne referim la chestiunea funcționării institutelor umaniste ale Academiei RPR în timpul regimului Gheorghiu-Dej. Tema surprinde mai ales rolul acestor institute în ansamblul politicilor și angrenajelor culturale de planificare și centralizare în domeniul cercetării. Lucrarea propune, așadar, o abordare globală a ceea ce este îndeobște numit cercetare umanistă (mai bine spus, cercetarea în științe socioumane), în cadrul Academiei RPR.

Cercetarea este fundamentată pe o bogată documentare în arhivă, mai ales la Arhivele Naționale Istorice Centrale (Fondul CC al PCR, Secția Propagandă și Agitație, Fondul Comitetul pentru Artă, Fondul Ministerului Artelor, Direcția Artelor, Fondul Ministerului Artelor și Informațiilor, Fondul Președinția Consiliului de Miniștri), dar și la Arhiva CNSAS, la Arhiva Academiei Române, Arhiva Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“, cu documente relevante pentru intervalul de timp aferent temei. În egală măsură, cercetarea s-a întemeiat și pe analiza lucrărilor și contribuțiilor științifice adiacente temei, deja existente în spațiul istoriografic, mergând până la lucrări secundare, interviuri și resurse disponibile online. Secțiunea introductivă explică rațiunile din spatele unui asemenea demers de cercetare, oferind, totodată, un cvasi-exhaustiv survol istoriografic, menit să expună cititorului stadiul cercetării în domeniu.

Primul capitol este dedicat unui istoric al cercetării științifice umaniste în prima parte a regimului comunist, analizând mai ales prevederile constituționale și legislative referitoare la cercetarea științifică umanistă; autorul face referire la Constituțiile din aprilie 1948 și septembrie 1952 și impactul acestora asupra organizării și funcționării institutelor de cercetare științifică în epocă.

Secțiunea cea mai generoasă, în economia lucrării, este cea dedicată institutelor de cercetare din sfera istoriei, precum și controverselor politice din jurul reformei cercetării, capitolul fiind de altfel și cel mai solid documentat, mai ales prin cercetarea arhivei unor astfel de institute (precum arhiva Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“). Demersul de cercetare urmărește repere majore, începând, bunăoară, cu reconfigurarea cercetării istorice, transformarea Institutului pentru Studiul Istoriei Universale, fondat de Nicolae Iorga, în ,,Institutul de Istorie al Republicii Populare Române“ (în iulie 1948) și mai apoi, în „Institutul de Istorie și Filozofie al RPR“, sub conducerea lui Petre Constantinescu-Iași (care era și președinte al Secției de Științe Istorice al noii Academii (a RPR), directoratul acestuia, apariția manualului unic de Istoria României (1947), coordonat de M. Roller, care contura liniile istoriografice, acționând practic ca o matriță pentru literatura de specialitate din epocă (care trebuia să se conformeze tezelor și punctelor de vedere din amintita sinteză), diminuarea puterii lui Roller, noile evoluții istoriografice specifice perioadei 1960-1964, culminând cu instrumentalizarea istoriografică a lui K. Marx. Totodată, secțiunea include referiri privind și alte entități din aria cercetării istorice, precum Institutul de Arheologie sau Institutul de Studii Sud-Est Europene.

Secțiunea dedicată Institutului de Lingvistică – unul din primele centre de cercetare umanistă create la București (1949) evocă evoluțiile din timpul directoratelor – neconsecutive, ale lui Iorgu Iordan (ca și percepțiile contradictorii legate de activitatea sa), specificul directoratului lui D. Macrea în fruntea Institutului de Lingvistică, dar mai ales implicarea discreționară a Secției Propagandă și Agitație în chestiunile lingvistice, fiind menționat, între altele, intervalul martie-iunie 1951, pe care autorul îl consideră drept climaxul ,,isteriei în materie de revizuire a cercetării lingvistice și de încriminare a specialiștilor în domeniu fie și pentru cele mai mici obiecții față de linia de slavizare/reformare forțată, fără bază științifică“ (p. 169).

Esența lucrării, desprinsă din cercetarea directivelor regimului referitoare la cercetarea în sfera socio-umanistă și mai ales din evoluția propriu-zisă a institutelor de cercetare care au navigat în astfel de ape ideologice, este aceea că, dincolo de unele momente de autonomizare și/sau profesionalizare – favorizate de un context precum dezvoltarea relațiilor de colaborare cu exteriorul, mai ales cu cercetătorii din blocul comunist, dar timid, și cu statele occidentale, de fapt, institutele și centrele academice nu au putut să devină, ele însele, un refugiu, un turn de fildeș, sintagmă care dă și titlul volumului. Acest lucru nu a fost posibil nici măcar în momentele de oarecare relaxare ideologică (fie că avem în vedere repere precum moartea lui Stalin din 1953, sau evoluțiile de la jumătatea anilor 1960), în primul rând din rațiuni care țin de specificul totalitar al regimului, care exercita un control strict inclusiv asupra institutelor și centrelor de cercetare.