Vasile Voiculescu, scriitor plurivalent (poet, prozator, dramaturg și eseist), unul dintre scriitorii canonici din istoria literaturii române interbelice și postbelice deopotrivă (dintre poeți, împreună cu Arghezi, Bacovia, Blaga, Vinea ș.a.), s-a născut în secolul al XIX-lea cu 140 de ani în urmă (27 noiembrie 1884). Întrucât am impresia că se uită prea ușor actele criminale din regimul comunist îndreptate împotriva scriitorilor iluștri afirmați încă din intervalul interbelic, mi-am propus să reconstitui cu prilejul comemorării împrejurările sfârșitului tragic al lui V. Voiculescu, provocat de „tratamentul sălbatic“ din închisoare. Pe filiera materialului documentar, am întreprins și analiza de fond a poemelor ilustrative incriminate de anchetatorii necruțători și troglodiți, care învederează imaginea unui poet revoltat, ca reflex al conștiinței morale și al crezului religios.
Majoritatea informațiilor provin din corpusul documentar atașat la ediția critică în 3 volume Opera literară din 2004, îngrijită impecabil de Roxana Sorescu, ajutată în secțiunea documentară (cf. Documente biografice/ manuscrise sechestrate/ manuscrise regăsite) de nepotul scriitorului, Andrei Voiculescu. Deși Siguranța capitalistă decisese în 1941 – anul în care i se acordă Premiul Național de Poezie – că scriitorul V. Voiculescu (pe numele natal: Vasile Costache Voicu) nu poate fi incriminat pe motive politice, Securitatea comunistă a redeschis cazul în 1953, acuzându-l de simpatii legionare fără nici un temei real. Peste doar un lustru începe calvarul scriitorului de-acum septuagenar care reușise, între timp, să-și rotunjească opera, întreruptă editorial în 1944, cu valoroase contribuții: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu (1964), Povestiri, I-II (1966) și romanul Zahei orbul (1970), rămase în stadiul operei de sertar până la editarea în postumitate. Septuagenarul scriitor cuprins de febra creației este arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958 sub învinuirea de „uneltire contra ordinei sociale“, iar manuscrisele i-au fost confiscate „în numele legii și al poporului“. Mai târziu, teologul erudit din diaspora André Scrima, fost călugăr la Mânăstirea Antim din București, emigrat în India în 1956, pune accentul pe sălbăticia arestării scriitorului, în cartea sa memorialistică Timpul rugului aprins (Humanitas, 2000): „Detenția sa a fost adesea un supliciu sălbatic și inutil. Ultima impuritate: încercarea autorităților de a-l «recupera» după ieșirea din închisoare.“ Sunt arestați în același timp cu scriitorul-medic toți membrii grupării spirituale Rugul Aprins din cadrul Mânăstirii Antim: poetul-monah Sandu Tudor, Al. Mironescu, Dumitru Stăniloae, stareţul Al. Făgeţeanu ş.a. Grupul spiritual considerat „contrarevoluţionar“, denumit simbolic Rugul Aprins, se cristalizase în anii 1946-1947 ca o formă paşnică de conservare a libertăţii de opinie şi creaţie prin refugiul într-un spaţiu sacru protector, care predispune la asceză şi meditaţie. Sandu Tudor, conducătorul recunoscut al asociaţiei de teologi şi literaţi, reuşeşte s-o reactiveze în anii 1955-58, pe temeiul afinităţilor elective şi al credinţei în Dumnezeu. Acuzaţia principală este astfel consemnată în dosarul cu probe materiale din 5 septembrie 1958: „În perioada 1955-1958 s-au organizat în grup şi au ţinut şedinţe în cadrul cărora au audiat şi comentat ştirile transmise de posturile de radio imperialiste, au comentat evenimentele politice prin prizma (sic) vederilor lor ostile regimului din R. P. R. şi au preconizat schimbarea sa.“ Inculparea lui V. Voiculescu este agravată de plicurile cu manuscrise confiscate de securişti, cuprinzând „versuri cu caracter duşmănos regimului democrat“.
Se adaugă acestor „probe materiale“, ca învinuire decisivă, „scrierile sale din perioada celui de al doilea război mondial“ care dovedesc „atitudinea duşmănoasă“ a poetului. Poemele vizate, Colind pentru Vânătorii de Munte şi Ţara, nu puteau dovedi, în fapt, decât patriotismul poetului, fiind scrise în maniera versurilor adunate în volumul de la începuturi Din Ţara Zimbrului şi alte poezii, din 1918, unde glorifica eroismul ostaşilor români din Primul Război Mondial. Astfel, Ţara este o autentică poezie patriotică, îndemnând la unitatea românilor: „Feciori semeţi cad iarăşi din belşug,/ Scriind, hrisov, cu sângele lor clisa,/ Toţi laolaltă să-mplinească scrisa / Cei de la Olt cu cei născuţi la Tisa / Uniţi mor azi cu frunţile pe Bug.“ Transparent anti-sovietică este, într-adevăr, poezia cealaltă, publicată în Revista Fundaţiilor Regale din 1944, concepută după formula colindului de Crăciun, în memoria eroilor aleşi dintre Vânătorii de Munte: „Dar nu ştiţi c-aici /Nu mai e Iisus? / Negrii bolşevici / Iarăşi l-au răpus.“ În acelaşi spirit mobilizator al credinţei sunt scrise mai multe poezii de război, neamintite de anchetatori inculţi în rechizitoriu: Transnistria („Sub orice pas i-o urmă a crucii şi-a credinţii /Şi iar iezmele stepei din faţa noastră fug“), Albei-Iulii, Rugăciunea răniţilor, Strofe pentru un cimitir al eroilor, Tristeţea umblă-n ţară, Dor, Comoara etc. Dintr-un document „strict secret“, reprodus într-o aproximativă Carte Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice (1969-1989) (Editura Presa Românească, 1996 ), deducem că acesta a fost motivul real al arestării (cum observă şi Roxana Sorescu în Notă aspra ediţiei): „A fost trimis în judecata Tribunalului Militar de regiune militară Bucureşti pentru faptul că, în perioada celui de-al doilea război mondial, a elogiat prin scrieri războiul antisovietic, iar după 23 august 1944 a scris poezii cu caracter mistic-duşmănos.“ În Tabelul lacunar întocmit de Securitate, care datează din martie 1975, V. Voiculescu este consemnat penultimul într-un fel de retrospectivă sinistră a scriitorilor condamnaţi, precum Nicolae Balotă, I. Negoiţescu, Adrian Marino, Vladimir Streinu, Constantin Noica, Al. O. Teodoreanu, Ion Caraion, Vasile Voiculescu, Ştefan Aug. Doinaş ş.a.
La primul interogatoriu, din chiar ziua arestării, V. Voiculescu neagă orice „activitate duşmănoasă“ împotriva regimului „democrat popular“. Nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat în timpul celor şase ore traumatizante de interogatoriu – metodele torţionarilor nefiind, fireşte, consemnate în procesul verbal – până ce poetul îmbătrânit ajunge să declare neadevărul cerut cu insistenţă de anchetatori: „Este adevărat că am desfăşurat activitate ostilă regimului R.P.R. Recunosc că am scris şi difuzat poezii cu caracter duşmănos regimului RPR.“ Procesul-verbal al interogatoriului final, deşi durează patru ore nesfârşite, are doar o pagină şi, cu siguranţă, este dictat de anchetator (dovadă şi agramatismele din text). Bolnav, la capătul puterilor, Vasile Voiculescu este obligat să declare tranşant că a desfăşurat aşa-numita activitate duşmănoasă: „Astfel am făcut parte din grupul contrarevoluţionar condus de Alexandru Teodorescu zis Sandu Tudor, participând la unele întruniri clandestine ale acelui grup care au avut loc în locuinţa lui Mironescu Alexandru. Acest grup de elemente duşmănoase a început să-şi desfăşoare activitatea ostilă regimului din R.P.R. din anul 1954/1955 şi întruniri clandestine au organizat până în anul 1958.“ Între timp, capetele de acuzare se înmulţesc. Se aduc noi „probe materiale“: mapa cu manuscrise dăruite lui Al. Mironescu sub titlul Poezii duhovniceşti ale D-rului Vasile Voiculescu şi caietul cu poezii dat spre multiplicare colecţionarului de obiecte de artă Barbu Slătineanu. În chip ciudat, Securitatea nu ştia nimic despre Manuscrisul Scrima, grupajul de poeme voiculesciene trecut ilegal peste graniţă în 1956 de călugărul Andrei Scrima, la plecarea lui definitivă spre India. Şi nu aminteşte nici colaborarea permanentă la Gândirea ortodoxistă din anii ’30. În afara lecturilor din creaţia sa „mistico-duşmănoasă“ la întrunirile periodice de cenaclu din casele prietenilor sau simpatizanţilor (Alexandru Mironescu, Barbu Slătineanu, Dinu Pillat, Constantin Joja, Nicolae Radian, chilia stareţului Sofian Boghiu de la Plumbuita), poetul este acuzat pentru lectura unor cărţi interzise ale scriitorilor exilaţi, aduse pe căi ocolite din Occident: La tentation d’exister (Ispita de a exista) de Emil Cioran şi Fôret interdite (tradusă după ’89: Noaptea de Sânziene) de Mircea Eliade. Deşi recunoaşte aceste fapte în perioada anchetei, V. Voiculescu neagă totul la proces, aflăm din „recursul în supraveghere“ din 1968 cerut de procuratură: „În instanţă, însă, inculpatul Voiculescu Vasile nu a mai recunoscut faptele imputate, arătând că atunci când a fost în vizită la Mironescu Alexandru s-au citit unele lucrări dar acestea nu aveau caracter duşmănos regimului şi că nu-şi aminteşte să se fi discutat probleme politice în prezenţa sa.“
Dintre poemele voiculesciene vizate, pe „lista neagră“ a Securităţii se aflau Neagra labă, Cerşetorul şi Noul arhitect – „apreciate şi calificate în cursul anchetei mele ca fiind îndreptate direct împotriva regimului şi a construcţiei socialiste din R.P.R“. La care fiul lui Al. Mironescu, unul dintre studenţii participanţi la întrunirile Rugului aprins, presat de anchetatori la interogatoriu, adaugă poeziile: Minerul, Straja, Apocatostază (corect, Apocatastază) şi Atomul. Poemul cel mai des invocat de acuzatori, Neagra labă, cu trimitere la realitatea barbară doar prin titlul de pamflet, transmite în fond starea de revoltă mocnită a poetului evlavios. Alcătuit simplu, din două catrene concepute în antiteză, acuză în primul poem pierderea credinţei într-o lume atee („A ridicat păcatul neagra-i labă /O-nmoaie-n scârna aurului greu“), iar în al doilea reiterează crezul poetic al comuniunii cu divinitatea prin revelaţie şi extaz („Şi-n orice poezie, cât de slabă, /Să-nchid un tainic strop de Dumnezeu“). Se pare că anchetatorii n-aveau ştiinţă despre prozele voiculesciene fantastice impregnate de magism, publicate postum, dintre care cel puţin Lobocoagularea prefrontală putea deveni probă acuzatoare prin satirizarea regimului totalitarist de stânga, mascată sub învelişul alegoric. Uzând de formula distopiei, prozatorul imaginează aici un sistem monstruos şi absurd – similar cu cel instaurat de comunişti – în care s-a înfăptuit „râvnita minune a lumii“, pacea socială, întronată printr-o simplă operaţie psiho-spirituală de extirpare a centrilor nervoşi ai afectivităţii.
În mai toate poemele create în anii ’50, în plin proletcultism, V. Voiculescu conturează un univers crepuscular, marcat de descralizare şi de profanarea valorilor perene, prin ruperea brutală a legăturilor cu tradiţia şi morala creştină. În Atomul agonia prezentului este sugerată printr-o avalanşă de imagini negative: „trist apus de lume“, „agonicele zvârcoliri“, „astre năprasnice“, „satanică beţie“, „meschină Judecată d-Apoi“, „Pământul ajuns morman de gunoi“ etc. Ţara veche, astfel denumită metaforic, învecinată altădată „cu basmul şi balada“, apare acum, în Cerşetorul, ca un ţinut pustiit, atacat de sălbăticiuni şi colindat de un Dumnezeu cerşetor: „Ca să-ţi încerce multa-ţi bunătate, /O, ţara mea, mâncată de jivine, /Pe drumurile-ţi albe-n triste sate, /Cu traista de cerşetor în spate, /Azi iar colindă Dumnezeu prin tine“. În această lume-ocnă („Porneau în lanţuri spre ocnă, convoi după convoi“), poetul revoltat propune soluţia mistică a apocatastazei, reconstituind situaţia iniţială a prezenţei divinităţii în univers prin întoarcerea „sfinţilor mântuiţi“ din ceruri pe pământ: „Aici sus nu ne putem bucura ca zbiri, /Dacă Tu ne Te-nduri să curmi iadurile şi focul /Noi ne jertfim toţi şi le luăm iubiţilor noştri locul, /Coborâm la ei să-i alinăm în amarele scrâşniri.“ Viziunea apocaliptică va culmina cu spectrul alienării abrutizante şi al reificării umanului din poemul Noul apocalips: „Heruvim al lumii pus în jug, /Sufletul împingea căruţe şi tractoare; /Nu se mai aflau în lume oameni… Ci toţi /Scrâşneau prefăcuţi în ciocane, strunguri şi roţi.“ Asemenea versuri au fost, după toate indiciile, citite atent de cenzorii comunişti spre a-i înarma pe anchetatori cu dovezi incriminatoare.
În ziua de 8 noiembrie 1958, Vasile Voiculescu a fost condamnat la 5 ani temniţă grea (în alte acte specificat: muncă silnică), 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinei sociale“. Aceeaşi condamnare primeşte şi Dumitru Stăniloae, cel mai cunoscut dintre ceilalţi 15 condamnaţi ai lotului Rugul aprins, care va fi pus în relaţie cu lotul Noica-Pillat în perioada anchetei prelungite. Catalizatorul grupării, călugărul Alexandru Teodorescu (alias Sandu Tudor, poet, eseist şi gazetar recunoscut), are parte de cea mai grea condamnare: 25 de ani temniţă grea şi 10 ani, degradare civică. Nu va mai ajunge să trăiască în libertate, fiindcă moare în temniţa de la Aiud în 1962, la câteva luni după eliberarea autorului „poemelor cu îngeri“. În urma procesului-simulacru, V. Voiculescu părăseşte arestul M.A.I., fiind repartizat la Penitenciarul Jilava, începând cu 31 ianuarie 1959. Aflăm din Jurnalul fericirii (publicat în 1991) că N. Steinhardt îl întâlneşte pe poet pe când erau transferaţi din închisoarea Securităţii în Fortul 13 din Jilava, unde consemnează în 6 martie 1960: „Încântătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseală.“ Despre regimul de teroare din închisoare la care e supus poetul, acelaşi notează: „Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (…) sunt interogaţi pe îndelete de gardieni care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai uşor.“
După Jilava, considerată închisoare de tranzit, Vasile Voiculescu ajunge la Aiud, unde apare înregistrat în 11 martie 1961. De aici „s-a eliberat fiind graţiat“ în 28 aprilie 1962. Conform Mandatului de executare a pedepsei, intervalul ispăşirii culpei inventate era cuprins între 5 august 1958 şi 3 august 1963, dar graţierea survine, după toate indiciile, pe fondul bolii care se agravează: tuberculoză a coloanei vertebrale. A fost preluat de fiul său Radu Voiculescu din Dispensarul T.B.C din Turda într-o stare deplorabilă: „Practic nu se mai putea ţine pe picioare, având dureri foarte mari.“ Gabriela Defour, singura dintre cele trei fiice care nu a emigrat în Franţa, evocă zilele următoare de chin când tatăl surzeşte din cauza tratamentului: „Nu mai vroia nici să vorbească, se ruga numai la Dumnezeu să-l absolve de viaţă şi chinuri. Împărţea camera cu cele două surori ale lui mai vârstnice – Florica Ştefănescu și Maria Ivănescu. Casa noastră fusese rechiziţionată şi aduşi locatari noi în camerele mai bune. Cei trei bătrâni bolnavi erau înghesuiţi într-o cămăruţă fără lumină a cărei fereastră dădea în calcanul casei vecine.“ (Cf. S. Măduţa, Vasile Voiculescu şi Rugul aprins, 2001).
Scriitorul cu trupul şubrezit de gulagul românesc va mai trăi un an încheiat, neputând să se deplaseze decât ajutat de familie, izolându-se complet de lumea care subzista în marea închisoare a României comuniste. Aşa cum în timpul celor patru ani de detenţie nu a dat niciun semn de viaţă familiei pentru a n-o expune represiunii, tot astfel îşi îndeamnă acum prietenii să-l ocolească, asumându-şi lucid condiţia de paria în societatea comunistă. Se sfârşeşte în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, refuzând să se mai hrănească. Va fi redescoperit valoric în postumitatea imediată, când i se publică opera postbelică, începând cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducerea imaginară a lei V. Voiculescu. Întreaga operă de sertar, fatalmente postumă, concepută după ce împlinise şaizeci de ani, este recuperată spre sfârşitul deceniului: două volume de Povestiri şi romanul Zahei orbul. V. Voiculescu a demonstrat o uimitoare longevitate artistică în asemenea împrejurări tragice trăite sub comunism, care i-au curmat destinul înainte de vreme. Semnificativ, Nicolae Manolescu accentuează în deschiderea capitolului dedicat lui Voiculescu în Istoria critică a literaturii române: „Când i-au fost descoperite poezia şi proza postumă, la mijlocul anilor ’60 ai secolului XX, Vasile Voiculescu avea reputaţia unui sfânt şi martir, după o perioadă de recluziune autoimpusă şi după alta de închisoare politică.“