Minunat să trăiești în certitudini! Viața apare multicoloră precum un câmp cu flori primăvara.
De la siguranța locului de muncă la cea a destinului prietenos, de la nezdruncinarea tuturor gândurilor, valorii și opiniilor proprii la euforia stabilității financiare, de la bucuria locului privilegiat din lumea de-acum la cunoașterea neechivocă a domiciliului în cea de-apoi, totul decurge continuu și imponderabil. Dar vai de cei ce nu sunt frământați din aluatul infailibilului! Viața lor e o inepuizabilă hărțuire. Caută și caută, iar în clipa în care întrezăresc ceva, când la orizont apare o firavă luminiță ce pare să indice o potecă solidă, ea se stinge îndată, lăsându-i și mai dezorientați în labirintul obscur.
Am spune că incertitudinile omului țin de alegerea căii greșite, de excesul de competență al eriniilor, mai mult, de o patologie incurabilă a creaturii.
Probabil adevărat în proporție covârșitoare. Doar că, fără acel rest incomod de nedeterminare, certitudinea s-ar reduce în cele din urmă la un extaz al lehamitei.
Incertitudinea, ca termen, s-a impus cel mai viguros în lumea intelectualității moderne în 1927, prin celebrul Principiu ce poartă această denominație al lui Werner Heisenberg. El afirmă că nu putem cunoaște în același timp și poziția exactă, și viteza unei particule. Dacă dorim să vedem unde se află, îi ratăm dinamica. Dacă vrem să știm încotro și cât de iute se îndreaptă, locșorul ei în lume a devenit nebulos. Explicarea mecanismului acestei indeterminări ce a împins cuantica pe toboganul neverosimilităților stupefiante este o îndeletnicire abstractă și ultraspecializată.
Dar semnificațiile „metacuantice“ ce decurg de aici merită un pic de aplecare. Și nu trebuie căutat alt rezon dincolo de faptul că acei minusculi electroni sau protoni în cauză compun atât glia pe care călcăm ori norii ce înfundă cerul, cât și degetele care tastează neliniștite textul de față. Deci avem incertitudinea în însăși structura noastră elementară: Zeii sunt cei ce ne-au inventat această amețită rețetă de fabricație, poate în speranța deșartă de a ne găsi un păs, o jucărie, ca să nu-i sâcâim minut de minut…
Principiul incertitudinii, mai metaforic exprimat, ne sugerează că, precum în minunata glumă cu ardelenii și broasca țestoasă („Bă, Gheorghe, bă, asta o’ îi ceva, o’ mere oareunde!“), aici-ul este incompatibil cu încotro-ul. A fi, a ființa într-un loc anume în care stabilitatea este legiferată, în care statutul este transparent, nu face casă comună cu rătăcirea perpetuă prin tulburările necunoscutului. Rătăcire inerentă, căci staționaritatea nu se numără printre latifundiile Cosmosului.
Punctul fix râvnit de Arhimede e doar picătura beată din tumultul cascadei. Aici-ul însuși este o efemeritate din cardiograma zbuciumată a încotroului.
O inexistență autoamăgindu-se în iluzia prezenței. Precum spectrul unui număr natural în panoplia cinică a infinitului. Doar că există și reversul monedei. Nu s-o fi smerind oare și încotroul înaintea aici-ului? Nu este el însuși clădit din puzderie de aici-uri fără de care n-ar însemna cu nimic mai mult decât voalul îmbrăcat de o fantomă? Mai stârnește vreo aprehensiune infinitul din care toate numerele au evadat? Heisenberg insistă să nu ne treacă prin gând să-i extindem Principiul dincolo de ograda atomică.
Dar inevitabil țâșnește o întrebare ireverențioasă: mișcă oare ceva prin lanurile acelui dincolo? Fie că le zicem Zei, fie natură, plăsmuitorii noștri nu ne-au oferit însă marea cu sarea. Ba ne mai și ceartă dacă ne căznim să-i scormonim orizontul. O spune la modul neechivoc David Hume prin poruncile naturii: „Îți interzic gânduri greu de înțeles și cercetări profunde și le voi pedepsi cu asprime… prin nesiguranța veșnică în care ele te învăluie.“ Mai completează empiristul scoțian că o mare parte a metafizicii, care „vrea să pătrundă subiecte cu totul inaccesibile intelectului“, reprezentată de „tâlhari“ ce vor să copleșească spiritul cu „prejudecăți religioase“, este mereu „o fatală sursă de incertitudine și eroare“. Astfel că filosoful adevărat este pus mereu în fața unei lumi care nu se lărgește, ci „se îngrădește“ cu fiecare nouă întrebare formulată. Gândirea conceptuală grandioasă nu lămurește, nu luminează, dimpotrivă: „rezultatul întregii filosofii este dezvăluirea orbirii și slăbiciunii omenești“.
Rar, până la Hume, un asemenea episod depresiv în demersurile conceptuale. După aceea, mai ales către veacul nostru, ele s-au întețit substanțial, iar incertitudinea privind puterile judecății umane a jucat un rol tot mai septic. În pofida explozivelor aporturi cognitive aduse de științele exacte, lucrurile nu s-au schimbat fundemantal nici în vremurile noastre. Ba poate dimpotrivă. Sunt voci nesingulare care nu se mai opresc doar la concluziile pesimiste ale filosofilor deconstrucției, ci ridică ștacheta la nivelul unui gen de teleologie etică a Întregului. Au depășit barierele rigide ale cunoașterii secolelor 17-18-19 prin fenomenalele descoperiri din veacul 20, dar au dat peste altele ce nu mai creează doar fugare episoade depresive. Sclipitorul Steven Weinberg, laureat Nobel pentru Fizica particulelor, taie în carne vie: „Cu cât universul pare mai comprehensibil, cu atât pare mai lipsit de sens.“ Confirmându-l pe Francis Bacon care, cu trei secole înainte, ironizase obsesia umană de a găsi cu orice preț sensuri lumii.
Idee reluată la scurtă vreme după el și de Spinoza: natura, Dumnezeu „nu are un principiu, nici scop final“.
Este incertitudinea un condiment cu exclusivitate omenească? Se pare că nu, ci ea coboară din chiar sferele originare ale Creației. La una dintre reuniunile coloșilor științei de la începuturile secolului trecut, Einstein s-a întrebat, evident retoric, dacă Dumnezeu a avut de ales când a creat Universul.
Lawrence Krauss interpretează interogația ca pe o selecție pe care El ar fi făcut-o între mai multe (inombrabile) seturi de legi posibile ce urmau să guverneze lumea fizică. Iar alegerea rezultată (se pare, în priceperea noastră actuală, că legea existentă e singura aptă să zămislească viață conștientă), ca orice alegere, e însoțită de aprehensiunile inerente. Indicii găsim în însăși Cartea Facerii.
După fiecare zi în care pune în operă câte o etapă din construcția materiei, Dumnezeu aruncă o privire critică asupra înfăptuirii și evaluează: „și văzu Dumnezeu că aceasta este bine“; „și Dumnezeu se uită la toate câte făcu, și iată erau bune foarte“.
Dacă Arhitectul ar fi avut din capul locului certitudinea absolută asupra calităților lucrării, aceste remarci nu și-ar fi găsit locul în marea Carte. Ar fi avut convingerea că totul a fost proiectat și perfect executat la modul indubitabil, iar activitatea de control ar fi apărut drept redundantă. „Erau bune foarte“ indică posibilitatea unei variante de a nu fi fost bune. Creatorul îi constată însă cu ușurare invaliditatea în urma privirii analitice asupra obiectului.
Și nu e singurul loc în care divina șovăială se manifestă. Uneori ea iese din spațiul interior al magnificenței gândirii supreme și se materializează pragmatic, prin încercări succesive de a mânui întâmplările lumii în mod adecvat. În Exodul, soluția pe care El o oferă inițial lui Moise, de a convinge argumentativ Faraonul să-i elibereze stirpea, nu dă roade. Rugămintea cu vorbă bună nu înmoaie inima conducătorului egiptean; nu o impresionează nici măcar minunea din faza a doua cu toiagul transformat în șarpe. Precum la tratamentele bolilor grave prin aplicarea medicației progresive, Făuritorul a recurs apoi la presiuni succesive tot mai dure: a pogorât peste țara piramidelor cele zece sinistre plăgi, transformând-o în cele din urmă într-un iad și împlinindu-și în sfârșit, după atâtea încercări neizbutite, vrerea.
O altă spusă a lui Hume, cel invocat mai sus („descoperirea legii însăși o datorăm numai experienței“), se pare că nu ocolește nici împărăția Întemeietorului.
Dar cum ar fi lumea fără incertitudini? Probabil imposibilă. Cel puțin neverosimilă sub aspectul dinamismului ei, al creativității care ne-a scos din umezeala peșterilor și ne-a cocoțat pe Stația Spațială Internațională. Dar și a celei culturale fără de care omul n-ar fi fost decât o primată ce conduce fără țintă bolizi de lux. Eseista americană Meghan O’Gieblyn se întreabă dacă nu cumva „orice proces creativ se bazează pe premise pe care protagonistul lui nu le înțelege în totalitate“; artiștii fiind primii care au realizat această dilemă majoră, transformându-se în „entități permeabile pentru forțe considerabile, care provin din afara lor“.
Această realitate virtuală „din afară“ conferă imensa energie a incertitudinii care sublimează în lucrarea lor. Căci incertitudinea este principalul motor psihologic al căutării, al cercetării și inovației, al creației spirituale, al ieșirii din torpoarea animalității.
Certitudinile nu duc decât la stagnare, la fixarea conștiinței pe platforme sterile de autosuficiență, la încremenirea în toată gama de dogmatisme imaginabile.
Ce mistere, ce înțelesuri, ce dumiriri ar mai căuta ființa umană fără incertitudine? Ce valori perene s-ar fi ivit în absența insomniilor scuturate de interogații? Cum ar fi fost posibilă Divina Commedia? Cum ar fi evoluat arta occidentală fără temerarele strădanii ale lui Giotto în a scoate reprezentările din înmărmurirea planului arid, în a crea pictural omul real, cu caracter și trăiri? Cu volume și consistență, renunțând la crisparea inexpresivă a icoanei medievale și fixându-și drept reper a realiza „portrete de oameni vii“, după sintagma lui Vasari? Dar marile simfonii clasice și romantice fără Clavecinul bine temperat, fără investigațiile bachiene aproape detectivistice prin culisele tuturor gamelor diatonice în căutarea supleței desăvârșite a polifoniei, a spațiului unde, așa cum exclama Goethe, „armonia eternă vorbește în sine“? Dar urbanistica europeană fără cealaltă armonie, incantată în piatră, cea a templului grecesc, „armonie peste armonie“, „riguros ca o teoremă“ (Élie Faure)? Și nu numai urbanistica, ci întregul ei spirit neliniștit care a extras din genunile spaimelor existențiale cristalul metaforei, al sunetului, formei, culorii, ecuației, al gândului subtil? Să revenim însă la privire. De data aceasta nu Divină, ci una legată de antipodul infernal. Incertitudinea lui Orfeu față de promisiunea lui Hades, aceea că Euridice îl va urma înspre ieșirea din tărâmul morților, neîncrederea de a nu fi înșelat, îl determină să arunce, contrar prescripției, o privire înapoi. Ceea ce duce la reîntoarcerea ireversibilă a iubitei sale în lumea tenebrelor. Imensa, transcendentala sa iubire se spulberă în eter. Se pune problema dacă putea proceda contrar. Orfeu nu era un artist oarecare. În calitate de fiu de zeu și muză, avea un spirit vizionar diferit de al muritorilor de rând.
Muzician de geniu, poet al lumii și al sferelor celeste, al vieții și morții, el nu putea accepta o asemenea constrângere exterioară, nu se putea supune unui imperativ ce nu izvora din inspirația, din trăirile sale. Iar trăirile sale își au sorgintea tocmai în neliniștile, în nesiguranța lumii gestionate de niște zei ei înșiși alunecoși. În incongruența sa cu prozaismele exasperante ale existenței. Ce ar fi rămas din spiritul său și al lirei sale dăruite de Hermes dacă mergea ascultător, fără crâcnire, fără să se întoarcă, spre ieșirea către suprafață? Probabil o banală căsnicie, lâncedă și anostă, cu hatârurile și gâlcevile ei. Și nimic mai mult. Într-o întortocheată dar ingenioasă interpretare a mitului, Maurice Blanchot vede „trădarea“ privirii lui Orfeu drept momentul în care opera ajunge la „punctul de extremă incertitudine“, dincolo de care de-abia atunci se poate vorbi despre a începe să scrii. Privirea lui Orfeu vine într-adevăr din incertitudine, dar forța ei este tocmai revărsarea acesteia, prin operă, peste conștiința adormită a lumii.
„Atâta sânge vărsat pentru frumusețea unui poem?“ – se întreabă Petru Creția în excelenta sa analiză a Iliadei. Aici nu mai e vorba, ca anterior, de destinul unei simple ipotetice naiade mușcată de șarpe, ci de masacrul a mii de tineri ahei, spartani, troieni și de multe alte etnii, de grandioși eroi răpuși, adevărate mașini fiziologice de război, de suferințe crâncene, de înțelegeri încălcate și răzbunări cumplite. De câmpul de luptă de sub zidurile Troiei pregătit precum o arenă sportivă pentru înfruntarea dintre Menelau și Paris pe post de „finală“ a conflagrației de zece ani de pe țărmul Dardanelelor. Confruntare în cele din urmă aruncată în derizoriu de zei, urmată de translatarea la suprafața terestră a infernului, soldată cu însângerarea înfricoșătoare a platoului de sub muntele Ida.
Toate acestea erau privite cu stupefacție, de pe meterezele cetății asediate, de ochii îngroziți ai Elenei, condusă blând și neacuzator de îngăduitorul ei socru, Priam. Privire ce-i cuprinde, recunoscându-i cu cutremurare, pe toți cei care alcătuiseră lumea-i anterioară fugii din Sparta: regele fost soț, cumnatul, rudeniile, prietenii, slujitorii, cu toții încordați și aliniați în armurile lor sclipitoare în așteptarea deznodământului. Și dintre care mulți își vor împrăștia măruntaiele pe câmpiile Ilionului. Privire care, după anii de neclintită siguranță de sine a femeii sfâșietor de frumoase ce a jucat pe degete zei, regi, eroi, soți ori iluștri pretendenți, a azvârlit-o brusc și necruțător înaintea celei mai cumplite incertitudini. Una esențială, ce nu-și mai are sorgintea în interogări metafizice ori zbuciume artistice. E incertitudinea etică, stârnită de revelația propriei vinovății, dusă până la limita rezistenței psihice, până la punerea sub semnul întrebării a însuși statutului ontologic: „Cândva a fost Atridul și cumnatul meu, cățea ce sunt! De va fi fost aievea? Adesea mă îndoiesc…“ Îndoială ca ultim dispozitiv de protecție față de o realitate devenită insuportabilă.
Homer însuși pare a se fi îndoit, cel puțin livresc.
Întrucât în finalul Iliadei abandonează complet destinul ulterior al Elenei, pretextul fundamental (literar, nicidecum istoric) al poemului. Poate că nici el nu mai putea duce vraja răpitoarei ființe care a generat haosul războiului troian și pe care a transfigurat-o în prima uriașă operă poetică europeană ce-a ajuns până în zilele noastre. Încât se poate reformula întrebarea lui Petru Creția: atâta nemuritoare mistificare pentru frumusețea unei femei? Răspunsul e indiscutabil.
Sunt situații în care certitudinea e încadrată de două secvențe de incertitudine, precum două paranteze. Chiar dacă cea din stânga are o constituție mai degrabă artificială, contrafăcută, la antipod de cealaltă, corozivă, invincibilă. Este cazul megaromanului În căutarea timpului pierdut, unde personajul central Marcel, pe la mijlocul ultimului volum, se împiedică în dalele aleii Grădinii Guermantes și se iluminează brusc în convingerea că, în sfârșit, este scriitor. „Cele ce mă copleșeau o clipă mai înainte în privința vocației mele literare și chiar a realității literaturii pieriseră ca prin minune“.
„Minunea“ șterge precum buretele disperararea ce punctase periodic și insistent cele șase volume precedente, angoasele trăite de autor în fața colii ce se îndârjea să rămână albă, „virgină de scris“.
Însă de abia în clipa următoare, după efuziunile liniștitoarei siguranțe de sine, debutează îndoielile esențiale, zguduitoare: „Îmi dădui seama că în opera de artă pe care mă și simțeam gata s-o întreprind… mă voi izbi de mari dificultăți.“ Dificultăți în primul rând patologice, respiratorii, carențe funeste ale ritmului vital, fiziologizare a timpului regăsit dar pe cale de a fi de data asta pierdut ireversibil.
Cum am pomenit, incertitudinea din primele șase volume nu este una existențială. Proust intrase în „cărțile“ scrisului încă din anii în care urma cursurile Liceului Condorcet din Paris, elogiat fiind pentru textele publicate în revista școlii. Apoi au venit o sumedenie de articole, studii, analize, comentarii, eseuri apărute în diverse publicații pariziene pe o largă paletă de teme: de la muzică și pictură, literatură și critică, la atitudini politice.
Și două romane pe care nu le-a mai finalizat căci s-a dedicat exclusiv muncii la În căutarea… E drept, primul volum al acesteia, Swann, a fost inițial refuzat de La Nouvelle Revue française (viitoarea Gallimard), dar la scurtă vreme a început o adevărată încleștare între marile edituri pentru volumele ulterioare. Ca atare, pagina „virgină de scris“ era doar o metaforă, pe alocuri excacerbată prin recursivitatea ei obsesivă, dusă uneori până la devalorizare. Metafora estetică s-a disipat însă, pe parcursul scrierii operei, în spaimele crâncene ale împuținării nisipului din clepsidră.
Când nu există incertitudine, ea trebuie confecționată. Orfeu a făcut un pelerinaj infernal ca să aducă la suprafață cutremurarea fertilă a deziluziei și să o reverse în poem. Proust a trăit în schimb într-o epocă în care intrările sumbre către subteranele neființei nu mai erau valide. Doar că infernul, mai ales pentru un creator, poate fi postulat oriunde. Inclusiv în sclipitoarele saloane pariziene cu pereții împodobiți de tablourile lui Elstir, prin care vibrează straniile acorduri ale sonatei lui Vinteuil. Dar vine și vremea morbidă când incertitudinea veritabilă, nedisimulată, apare de nicăieri, neanunțat, nechemată și nedorită, în toată naturalețea ei atroce. Atunci, impaciența căutării timpului devine coșmarul epuizării lui.
Deci, în sfârșit, timpul? O posibilă definiție a lui poate suna cam astfel: timpul este invizibila mașinărie care transformă incertitudinea în certitudine. Probabilul în categoric.
O pisică intră într-o încăpere unde, pe masă, e așezată o farfurie cu un pește. Observi preumblarea silențioasă a felinei și îi cântărești decizia. Poate e înfometată, va sări pe masă și va înhăța peștele.
Poate însă e sătulă și, după două-trei fofilări, va părăsi încăperea lăsând farfuria neatinsă. Dilema e în așteptare. Dar în curând pisica va face saltul și va apuca peștele, repezindu-se afară cu el în gură. Incertitudinea s-a transformat spontan în certitudine.
Viața e o întreagă furtună de preschimbare a probabilului în categoric. A incertitudinilor în certitudini. Tot ce se clarifică a mai și pus o cărămidă la temelia sfârșitului. Ne naștem cu zestrea de incertitudini intactă și tolba certitudinilor goală.
O alimentăm apoi clipă de clipă, zi de zi, an după an. Suntem mândri că mereu pricepem câte ceva, că am mai răpus o dilemă și transformăm îndoieli după îndoieli în fală; dar nu știm când vine clipa în care nu mai avem ce transforma. Când toate pisicile probabilistic sătule/flămânde ne-au înhățat în cele din urmă prânzul de pește. Tot ce visăm și năzuim se strecoară tiptil în arhiva eșecurilor. Tot ce încă nu pricepem se vâră, într-un final, hodorogit, în muzeul plictisului. Iar în clipa morții, incertitudinile s-au epuizat. N-a mai rămas decât o ireversibilă convicțiune. Timpul ne-a golit de vitalitatea probabilului. Și de energia îndoielii. Prin moarte dobândim infailibilul absolut. Cel al încremenirii în comprehensiune.
Poate exista o entiate față de care probabilitatea e străină? Pentru care, și într-o direcție, și în cealată, peisajul e compus doar din indiscutabile? Categoric nu! Nicidecum în timp, în ceea ce pentru noi înseamnă viață. Căci timpul însuși s-ar asfixia în propria-i zădărnicie. Nici măcar Făuritorul bliblic, cum spicuisem mai devreme, nu-i cu totul străin de ezitări. Nu se străvede această augustă derută tocmai în zăpăceala minusculului proton al lui Heisenberg care e mereu și aici, și nicăieri? Sau nici, nici? Doar dacă ar fi o Supra-Ființă, iremediabil străină de clenciurile absurde ale Universului, sau poate de-a dreptul ale Multiversului, existând sau, mai precis, vegetând în prostrația amorfului. Ce legătură ar putea avea Ea cu goana noastră înfometată după certitudini? Probabil una strict contemplativă.
Dar nici măcar, i-ar fi imposibil să ne priceapă insațietatea în a epuiza incertitudinile. Adică tocmai ceea ce pentru Ea reprezintă non-sensul.
Iar pentru noi, calea, mai mult, temeiul zbaterilor noastre extenuante.
Dacă e să cred în ceva, cred cu tărie și nețărmurită iubire într-un Zeu mustind de incertitudini.