Dintre întâmplările nu doar culturale ale anului care se încheie, ce anume ați vrea să dați la o parte/„să se spele“ și care sunt lucrurile bune care ați vrea să se petreacă și în Noul An/ „să se-adune“?
Flavia ADAM
Balanța care dă greutate aspectelor pozitive
În mod firesc, luna decembrie reprezintă un moment potrivit de a face un bilanț nu doar cantitativ, ci, în primul rând, calitativ, al anului care e pe cale să se încheie, o ocazie de a îmbrățișa gândirea pozitivă și de a renunța, pe cât posibil, la atitudinea negativă și la ceea ce ne oprește din a evolua în direcția dorită. Au existat și vor exista mereu întâmplări fericite și mai puțin fericite, fără ca noi să putem controla în foarte mare măsură acest aspect. Mereu am crezut în acea balanță a propriei conștiințe, în capacitatea de a discerne binele și răul, în abilitatea de a da greutate acelor lucruri simple și întâmplări care, în pofida faptului că par neînsemnate, ne dau o stare de bine, de satisfacție, de împlinire și de mulțumire sufletească, aducându-ne bucurie.
Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!, spune învățătura din bătrâni, înțelepciunea ei fiind, încă, de actualitate. Viața, cu bune și rele, înseamnă nu doar identificarea și valorizarea experiențelor plăcute, dezirabile, ci și recunoașterea, acceptarea, iertarea și îndreptarea propriilor greșeli, înseamnă a vedea în dificultăți și în probleme, nu doar partea neplăcută, ci și oportunitatea de a lupta pentru a depăși obstacolele, ocazia de a face față, într-un mod creativ și, poate, neașteptat, provocărilor, devenind mai puternici spiritual și emoțional, spălarea celor rele nesemnificând, în mod imperativ, uitarea, ci, mai degrabă, împăcarea cu experiența negativă trăită, depășirea acesteia și puterea de a o lua de la capăt. În fond, pentru a trăi prezentul și a aștepta cu brațele deschise viitorul, este necesar să ne ancorăm în acum și aici, fără a lăsa tristețea, deznădejdea, dezamăgirea, răutatea, invidia, supărarea, suferința, furia, ura sau conflictele să ne influențeze și să ne domine gândirea, atitudinea sau devenirea. Așadar, dacă aș vrea ca unele întâmplări ale anului care a trecut să se spele, ar fi acele episoade în care nu m-am simțit suficient de puternică pentru a face față stărilor negative, acele momente în care mi s-a părut mai confortabil să ocolesc obstacolele, în loc să le transform în provocări pe care să le accept cu încredere și să le înfrunt.
Aminteam anterior despre acea balanță care ne permite să dăm greutate aspectelor pozitive. Au fost suficiente întâmplări, de-a lungul acestui an, pentru care nu pot fi decât fericită. Din punct de vedere cultural, am fost onorată să particip la cea de-a treia ediţie a Festivalului Internațional de Literatură Poezia – port la Dunăre, în luna iunie, la Galați, precum și la simpozionul Interferențe literare româno-maghiare, care a avut loc la Târgu Mureș, în luna octombrie. De asemenea, am continuat colaborarea cu reviste literare de mare valoare, lucru pentru care sunt recunoscătoare. Concluzionând, să dea Dumnezeu ca astfel de întâmplări să se-adune, iar credința, dreapta judecată, sănătatea, prietenii de calitate și pacea să ne-nsoțească și în noul an!
Adrian ALUI GHEORGHE
Cît Ceahlăul să trăiți …!
Clar: aș vrea „să se spele“ orice conflict, orice război din lumea noastră, dintre țări, dintre ideologii, dintre populațiile/ popoarele care co-există într-o lume care nu se regăsește în aceeași paradigmă a civilizației. Vorbim de „dictatura Inteligenței Artificiale“, vorbim și visăm la „cucerirea Cosmosului“, dar trebuie să ne repliem (rapid) în tranșeele cele mai concrete, în războaie cu mine antipersonal, cu gloanțe care nu ating ținte sportive, ci inimi, destine.
Pînă acum cîțiva ani, românul își dorea să aibă parte de sănătate! Acum, își dorește să aibă parte de sănătate, dar și de pace! Este un simptom al fricii, al panicii care provoacă pe mai toată lumea noastră. Cui folosește războiul? Ce noapte a valpurgiilor deversează coșmarurile în viața și în lumea noastră? Visez la o lume (nu una ficțională, ci una reală!) în care cei mulți, mulțimea, poate să aibă o reacție lucidă împotriva oricărei inițiative dictatoriale, care să ducă în derizoriu ambițiile personale, criminale.
Aș vrea, în același timp, „să se spele“ procentul tare mic al cititorilor de carte din România și să fie „descoperit“ (după „spălare“!) unul mult mai mare, fiindcă acolo unde lumea nu citește există riscul să crească buruiana ignoranței, a prostiei, a alegerilor proaste. Între lipsa de cultură și război, între lipsa de educație și război este un spațiu în care lumea noastră nu își găsește rostul. Sau își găsește (improvizează) un rost, dar nu este cel care trebuie unei lumi normale. Ar trebui „să se spele“ (mai repede) drumurile încîlcite care leagă provinciile românești și să apară (mai repede) autostrăzi în loc. Nu cred că putem vorbi de bani mai bine cheltuiți, decît cei pentru autostrăzi …!. Romanii au cucerit Europa cu drumurile pe care le făceau pe unde ajungeau, noi trebuie să ne lăsăm cuceriți de civilizație cu cel mai la îndemînă mijloc: autostrada. Aș vrea „să se spele“ (mai ales din mintea noastră!) imaginea de țară marginală a patriei noastre și s-o iubim cu sentimentul că suntem parte a unei Europe care ne tratează egal, suntem, de fapt, ceea ce putem să ne imaginăm că suntem. M-am simțit român și cetățean european în Anglia, în Franța, în Grecia sau în Italia, în acest an, cred că este cel mai important lucru care ni se poate întîmpla.
Mai departe, aș vrea ca la Ministerul Educației, după alegerile din această lună, să ajungă un ministru care să iubească educația, la Cultură să fie un ministru care să iubească (și să slujească) cultura, cum și la Externe să fie un ministru care să vadă România într-o proiecție europeană selectă și să lupte pentru asta. Avem un „învățămînt superior“ disputat încă între „sereleurile universitare“, dispuse la compromisuri materiale, financiare și rigoarea vechiului sistem, care gîfîie sub tirania formalismului care produce, în cea mai mare parte, „statistici“. Pe cînd, un singur sistem de reguli bazat pe valoare unitară? Ce aș lua în Noul An din vechiul an? Sănătatea fizică și morală, bucuria de a trăi și satisfacția de a scrie. Cînd scriem, pipăim cu fiecare literă o cale, mereu arbitrară, spre acel Paradis pierdut cîndva, din care ne-am rătăcit cîndva, dar care este presimțit de fiecare bătaie de inimă. De aceea, la capăt de an, tuturor celor care ne citesc, celor care ne urmăresc o urare deloc prezumțioasă, cu care i-am obișnuit pe prieteni (și nu numai!), în timp: Să vă fie veseli anii/ Și cît Ceahlăul să trăiți,/ Să vă trăiască toți dușmanii/ Și să vă vadă fericiți! La mulți ani!
Paul ARETZU
Despre timp și despre rosturile lui
Viața oamenilor se reflectă într-o dualitate temporală, manifestată ca dialog, ca alternativă. Suntem captivii unui timp istoric neiertător, finit, dar avem privilegiul unui timp de alt fel, profund, intrinsec (un implant de transcendent). Cele două aspecte ale trecerii se comportă, fiecare, ca o serie de reconfigurări, ca un caleidoscop, însă cel din urmă este atemporal, aparent nemărginit, realitatea sa producându-se într-o dimensiune a ideilor. Așadar, timpul interior este contemplatorul și evaluatorul celui exterior (perisabil, factologic), între ele fiind o legătură de intercondiționare. Când cele două entități ating un nivel ridicat de simbioză, diferența dintre rău și bine se atenuează, lumea din afară nu o mai afectează pe cea lăuntrică (angajată exclusiv într-o îmbunătățire morală).
Dintre cele care ar trebui „să se spele“, din anul care a trecut, fac parte nenumăratele griji legate de siguranța familiei, de instabilitatea socială, economică. De asemenea, pe măsură ce înaintez în vârstă, mă simt frustrat de trecerea prea rapidă a timpului calendaristic, restrângându-mi-se astfel munca și desfătarea dedicate scrisului. Aș lăsa în urmă și suferințele bătrâneții, supliciile, insomniile, oboseala: „Zilele anilor noştri, în durata lor, sunt şaptezeci de ani, iar de vor fi’n putere, optzeci de ani; iar ce e mai mult decât aceştia, trudă şi durere.“ (Psalmul 89, 10, Bartolomeu Anania).
Pe de altă parte, îmi doresc „să se-adune“ bucuria începutului fiecărei dimineți, oboseala împlinită a fiecărei zile, dorința de a cunoaște cărțile confraților, iubirea pentru familia mea, nădejdea că îmi va da Dumnezeu timp pentru a-l sprijini pe fiul meu care are opt ani, Mihăiță, până când va fi mai mare, puterea de a scrie cărți noi (am un roman nefinalizat, poeme și numeroase cronici literare nestrânse între coperte, un volum în colaborare cu Mihai, în curs de elaborare), șansa de a avea prieteni adevărați, pentru care am deosebit respect, pe care îi consider și modele, învățând de la ei, plăcerea de a îngriji grădina, care este un exercițiu de a mă simți liber, în comunicare cu pământul, cu cerul. Am în nări, în minte miresmele pădurilor de leandri, lumina Egeei și verdele spiritualizat al Muntelui Olimp, din vara petrecută în Grecia, împreună cu Mihai, cu Simona și cu un grup de scriitori importanți, plini de civilitate. Îmi place să fac lucrurile cu temeinicie, ordonat, să le dau sens estetic. Am răbdare.
Atât cele rele, cât și cele bune fac parte, inseparabil, din viața noastră, sunt provocări care se convertesc în existență. Mihăiță este plin de idei și de la el învăț multe. Într-o zi mi-a spus: „– Tati, câinele este cel mai bun prieten al omului? Vreau să fiu câinele tău“. Și eu vreau să fiu câinele celorlalți oameni, să mă fac mai bun, să transform timpul exterior, natural, în timp umanizat, al iubirii.
Angela BACIU
Tsunami și speranță
E noaptea de Sfântul Andrei și în fața foii de scris mă tot întreb de ce anul ăsta mi s-a părut atât de scurt, de parcă se lipiseră câte două, trei luni, sfinții săreau dintr-o săptămână în alta prea grăbiți, Paștele nici nu mai știu pe unde m-a prins, iar vara, mult așteptata vară, a ținut cât recreația mare.
Respir diminețile să nu risipesc nimic, să păstrez și un răsărit și ploaia, chiar și o gură de cafea. Pentru că nu mai vrei să plece nimeni de lângă tine, să nu mai deschizi ușile spitalelor, să nu mai numeri perfuzii, să nu mai alergi după…să nu mai doară…Și după atâta alergătură și tsunami, s-a oprit ploaia, s-au liniștit apele și îngerii au cântat în cor. Și au fost călătorii. Și emoții neașteptate…
Dar, nu știu ce m-a apucat. Doar întrebarea asta e foarte clară! Fără prea multă literatură, doar bilanț! Azi și mâine! Au fost experiențe poetice de neuitat la Iași, București, Dion, Timișoara, Corbu, Constanța, întâlniri memorabile, lecturi interesante, s-au legat noi prietenii. Au apărut două cărți: o antologie Paltonul lui Nino – dedicată poetului George Almosnino (pentru care am făcut selecția poeziilor), volumul de teatru și proză Dimineața cuvintelor scris împreună cu Nora Iuga și zilele acestea urmează să apară și De la Toulouse-Lautrec în port la Rotterdam – o carte de interviuri cu Nora Iuga (la împlinirea celor 94 de ani).
Am primit și titlul de poet al Iașului, o diplomă din partea USR Filiala Poezie la evenimentul „Regal poetic“ din Sinaia și Premiul revistei „Ficțiunea“ pentru proză scurtă. Am scris și o poveste pentru copii. Îmi țin săptămânal atelierele de scriere creativă pentru copii și tineri, de povești și dicție, cât și ateliere de scriere creativ terapeutică pentru persoanele de vârsta a III-a.
Ce îmi doresc în 2025? Să rămânem la fel, să ne bucurăm de fiecare clipă din viața noastră, „împreună“ să fie lait-motivul vieții. Și sper că „cineva pe lume are nevoie de mine“ vorba lui Mazilescu și dacă o să fie timp, mi-aș dori să îmi apară o carte pentru copii și un volum de poezie dedicat lui Victor Brauner, urmează 55-ul, să încep un jurnal în Creta și să îl închei la Positano……apoi, „sufletul meu fericit e ca odaia noastră caldă/ când știu că afară ninge și că stradai albă“…
Adrian BODNARU
Bunele, relele și amânările
Încă mai cred că viața bate scrisul. Că ea – pardon pentru darwinism! – e înaintea cuvântului. A cuvântului cu „c“ mic, de scriitor. Că e o misiune periculoasă (imposibilă?) pentru care scrisul nu înseamnă decât un testament de etapă. Sau o firmă ce presupune bilanțuri contabile periodice? Sau un ziar în care scrisul ar fi știrea (de la ora cinci, ca prea multe din lumea de azi), nu editorialul, cum, poate, ne-am dori? Sau, pur și simplu, o carieră sportivă măcinată de accidentări în care scrisul își așteaptă cuminte, în ghips, premiul Opereta Omnia? Orice bilanț, până la urmă, va fi un lanț al slăbiciunilor sau nu va fi deloc. Iar calendarul știe asta prea bine. Și rămâne crud ca un migrator. Crud și solar.
Și bunele și relele unui an se pierd în statistică. Rămân amânările, iar un bilanț al lor mi se pare pe deplin preferabil altuia. Fiindcă amânările sunt cu adevărat umane – sunt lebedele noastre gri plutind oriîncotro. Doar plutind.
Pentru că viața și povestea merg împreună, atât timp cât nu fuge Șeherezada din basm – iar ca să redevin concret, soprana din partitură.
Și aici trec în bilanțul meu pe 2024 o amânare, celelalte momente și schițe, fiind, cum spuneam, deja pierdute.
Prin primăvară am fost chemat să scriu libretul unui poem simfonic dedicat Timișoarei. De fapt, o simfonie sau un fel de opera in concerto. Oricum, o noutate absolută pentru mine, cel pentru care analfabetismul în muzică nu e nici măcar funcțional. Și totuși m-am apucat de treabă alături de compozitor. Am venit cu urechea mea bună în palmă la muzicianul italotimișorean.
La rafinata mea mai veche cunoștință. Și după trei luni într-o bucătărie din centrul Timișoarei, în ultima secundă a termenului dat de filarmonică, aveam libretul. Corul începuse repetițiile. Partitura și textul erau publicate de Editura Muzicală, iar premiera, prinsă în holțșuruburi pe 1 noiembrie. După vacanța de vară, totul intra în linie dreaptă. Dar soprana a preferat o linie aeriană și un zbor spre Țara Soarelui Răsare, parcă. Era în fecioară și balanța din mine s-a trezit cu zodia sopranei ca prefix. O zodie subțire, înaltă. Și fericită pentru bilanțul cel mai drag mie: al amânărilor.
Între atâtea zile și nopți neamânate, 1 noiembrie 2024, chiar dacă sub alt nume de… dată, s-a amânat. Și voi avea, deși nu se împarte fără rest la patru, un 2025 bisect. Cu o zi de toamnă în plus. Restul fiind ziare, evenimente…
Hanna BOTA
Durere și creație
Poate sunt norocoasă că am primit din naștere o natură pozitivă și sunt înclinată să văd partea plină a paharului. Dacă o zăresc pe cea goală, mă și gândesc cum și cu ce aș putea-o umple. Situațiile grele nu mă descurajează, ci mă provoacă să caut soluții, să sap un drum nou. Fără a fi o metaforă, știind că trăim într-un univers dual, că minusul are întotdeauna și plus, mi se întâmplă, când stau în mijlocul unei greutăți de orice fel, să intru în dialog și să spun: da, ai venit, ia să văd ce mi-ai adus, ce ascunzi în tolbă; în spatele durerii, trebuie să ai o încărcătură de bine, iar eu trebuie să reușesc să-ți sparg carcasa. Observând astfel problema, mă situez în afara ei, nu o las să mă macine maladiv, nu fac parte din miezul ei și astfel nu mă poate devora emoțional. Sunt sigură că m-a ajutat și faptul că am călătorit în zone și culturi diferite de a noastră, societăți cu un mental aparte, descoperind astfel feluri diferite de raportare la realitate și evenimente (fie ele din zona macro sau din contingent). Mă mai ajută și faptul că am trecut prin stadii de suferință, căutare, de aflare de răspunsuri, căci așa a fost viața noastră (se spune că în familiile mari ai parte de multă iubire, dar și de suferință pentru fiecare în parte). Sunt analitică din fire și caut veșnic să înțeleg cum se leagă lucrurile, de ce se întâmplă unele și nu altele, de ce anumite căi sunt alese și nu celelalte etc., astfel că răspunsul la întrebarea pusă în această anchetă va fi în funcție de aceste înțelesuri.
Aș fi vrut să nu fie atâtea înmormântări anul acesta. În special, să nu fi murit Nicolae Manolescu, de la trecerea sa unele lucruri s-au schimbat definitiv. Eu percep aceste transformări ca adăstând în spectrul negativ deocamdată; aș fi vrut să se încheie războiul din vecini, la fel și problemele din Israel, e prea multă suferință pe planetă, tocmai într-un moment în care credeam că am evoluat suficient de mult ca specie ca să nu ne mai omorâm între noi, că ar trebui să fim capabili să rezolvăm conflictele altfel. Se pare că nu. Venind puțin mai aproape, aș fi dorit un oraș mai curat: descopăr pe zi ce trece cât de murdar este Bucureștiul, cât de dezolant este când vezi că administrației nu-i pasă de cetățeni nici măcar în chestia asta de bază, curățenia. Ce să mai spunem de mizeria morală? Dar, aflându-ne în miezul alegerilor, prefer să nu intru pe acest culoar al nemulțumirilor…
Dincolo de evoluția lucrurilor în segmentul public, am avut un an cu realizări personale și reușite. Cultural și nu numai. Am avut și dureri, pierderi, boală în familie, moarte, am avut și mari bucurii: am nuntit, am sărbătorit, s-au născut copii. Privind înapoi, după atâția ani de căutare a înțelesurilor, pot spune că momentele de criză sunt creuzetul celor mai mari și benefice transformări, dacă omul le poate găsi supapa de transformare. Așa că nu vreau să renunț la nimic din ce am trăit, căci, chiar dacă au fost momente de adâncă suferință, am ieșit de acolo mai puternică, am sublimat durerea și am transformat-o în înțelegere față de neputințele unor oameni, în răbdare.
De aici iese blândețea umană, bunătatea și smerenia care, poate, nu mai sunt calități cerute de societate, dar eu știu că fără ele nu există evoluție spirituală; am transformat piedicile în creativitate. De acolo ies și cuvintele pentru textele care ajung la cititori. Și da, toate cele câte au fost compun viața mea, iar viața este bunul de preț de pe acest pământ, toate sunt bogăție și nu renunț la nimic.
Constantina Raveca BULEU
Am închis un cerc
Sfidând doar aparent condiția de fericit și, implicit, solitar șoarece de bibliotecă, „cele bune“ ale istoriei mele personale par să cristalizeze întotdeauna în trena acestei retractilități, în momentele în care întreaga mea muncă de erudit studios iese în lume și intră în contact nemediat cu alte voci de pe mapamond, înrudite intelectual. Pentru mine, apogeul din 2024 al unui asemenea dialog efervescent, în care preocupările academice ale unui grup eterogen, adunat de pe felurite meridiane ale globului, s-au confruntat în mod decomplexat, generos și reciproc profitabil, l-a constituit o conferință organizată de Universitatea din Lausanne la sfârșitul lunii august, unde sesiunile au făcut să se întâlnească un număr mare de „excentricități cuminți“ (vreo șapte sute în total), de o impecabilă conduită academică și umană, angrenate în dezbateri tematice potențial fără sfârșit, dinamizate de curiozitatea nedisimulată a descoperirii alterității, a cunoașterii altor spații culturale și a altor minți surprinzător de asemănătoare, deși în esență diferite. Din fericire, dialogul cultural, indiferent că se desfășoară pe scenele academice de la noi, sau intră în rezonanță directă cu discursul internațional de mainstream, continuă să reprezinte pentru mulți dintre noi un spațiu de grație și de speranță mereu reînnoită, înzestrat, minimal, cu virtuți escapiste și, maximal, cu portanța unui regim existențial electiv, menit să alimenteze nădejdea că, dacă ne-a fost dat să trăim aici, nu lucrăm degeaba, că vocea și cercetările noastre pot suscita ecouri.
Această credință este, cred, cea care ne apără de „cele rele“ sau ne oferă, măcar, iluzoriile instrumente spirituale prin intermediul cărora fetidul cotidian autohton poate fi exorcizat într-o anumită măsură. „Cele rele“, în ceea ce mă privește, au venit, dintotdeauna, dinspre spațiul public, exacerbat politico-mediatic. An electoral fiind, 2024 ne-a oferit din plin mostre de venin și grotesc sau distorsiuni de sens și „șmecherii“, cu care logica și demnitatea omului simplu care sunt nu au nimic în comun. Încerc, așadar, să nu alimentez discursiv sau comportamental negativitatea, ci, dimpotrivă, să mă concentrez pe ceea ce are sens și este cu adevărat relevant, motiv pentru care m-am simțit împlinită anul acesta vizitând Kilchberg (nu pentru fabrica de ciocolată Lindt, ci pentru Thomas Mann) sau Küsnacht, unde umbra lui C.G. Jung dăinuie până în ziua de astăzi, ecranând tot restul, adică, în primul rând, răul. Văzusem Eranos cu prilejul unei excursii anterioare; am închis astfel un cerc, pregătindu-mă să deschid altele.
Leo BUTNARU
Cu gândul la faptele bune, în variante 2025
Când e vorba de rele, nu se poate face abstracție de Rusia imperialistă, care mereu a avut un popor asuprit (în pluralitatea lui etnică), dorind totdeauna să se răzbune, asuprind alte popoare. Și e uimitor că societatea kremlineză e atât de pasivă totuși în propriul său spațiu coercitiv. Pentru că în Rusia oamenii nu ies la protest – să nu fie ca în SUA, Franța, Germania, România etc. În vreme ce în SUA, Franța, Germania, România cetățenii ies la protest – să nu fie ca în Rusia.
Oarecum literar vorbind, dar nu numai, să ne amintim că în Rusia au fost și sunt două mantale celebre – a lui Gogol și cea însângerată a lui Stalin.
Din prima au ieșit prozatorii ruși, din a doua – ucigașii lui Putin-CriminalȘef.
Până la război, am avut prieteni, colegi în Rusia, cu care am colaborat la traducerea avangardei. Astăzi am mai puțini. Unii au reușit să emigreze, salvându-se de urgie. Alții, din păcate, au rămas cu Putin, angajându-se în reorientarea clamoroasă, agresiv antiucraineană, antioccidentală a propagandei, ideologiei panslaviste. Ba chiar s-a întâmplat ca unul dintre ei să-l publice în revistele sale pe călăul Șoigu, pe când acesta era ministru de Război, dovedindu-se că are și pretenții de… prozator.
Am întreținut și întrețin legături cu prietenii ucraineni, cei din Harkovul și Kievul bombardate, din Luțk, Cernăuți, Vinița (în acest oraș mi-a apărut, în traducere ucraineană, volumul de poeme Метелик i Бог / Fluturele și Dumnezeu). Sunt în convorbiri audio sau scrise cu ei, publicate în mass-media ucraineană, povestesc ce știu (cunosc teatrul de război din Donbass, în tinerețile mele jurnalistice hălăduind pe acolo, am mas prin hoteluri din Luhansk / Voroșilovgrad, Kramatorsk, Krasnodon, Donețk, care astăzi sunt șterse de pe fața pământului). Încerc, cum pot, să-i susțin pe prieteni și colegi, să-i îmbărbătez. Prin urmare, ar fi dumnezeiește de drept să se încheie războiul, să fie puși la respect fasciștii, ucigașii zilelor noastre.
Pe de altă parte, e să ne amintim de întâmplările, inclusiv literare, ce au ținut de bun simț, inteligență (să admitem: și eficiență) pentru un scriitor ele implicând și cărțile pe care le-a editat. Mie unuia, întâmplându-mi-se minunate întâlniri cu colegii, liceenii, copii din clasele primare din Bistrița într-un sejur mai prelungit, pe care l-a pregătit și ghidat prietenul și colegul Olimpiu Nușfelean, directorul revistei „Mișcarea literară“. Acolo am oferit zeci de autografe pe volumul de poezie La lumina punților ce ard (Editura Carmides, director Gavril Țărmure) și pe cel intitulat Ghicitori pentru micii cititori (Editura Junimea, director Simona Modreanu). Cu Junimea am mai lansat și cartea de interviuri, chestionare Căutând zarurile aruncate la Rubicon, reușita întâmplare având loc la Salonul de Carte Bookfest / Chișinău (iată un pod temeinic, București – Chișinău, care adună lume luminată, cititoare, inteligentă!).
Evident, astfel de fapte bune, în variantele lor 2025, ar fi de dorit să ne bucure, să ne adune. Să le așteptăm, dar și să le… provocăm!
Alexandru CĂLINESCU
Nu vreau o societate bolnavă
Lucruri bune în 2024 în ce mă privește ? Au fost. În primul rând, exact în urmă cu un an mi-a apărut o carte care a fost foarte bine primită, și de publicul cititor, și de critică. Am reușit, apoi, să respect obligațiile față de cele două publicații la care am rubrici permanente. Și asta, în pofida „celor rele“, adică a unor probleme de sănătate care, din păcate, persistă.
Dar cel mai rău lucru din anul acesta a fost rezultatul primului tur al prezidențialelor, cu situarea pe primul loc a unui individ cu totul dubios, un individ ce delirează nestingherit și care, Dumnezeule, obține milioane de voturi, în țară și în diaspora, în acea diasporă pe care o credeam lucidă și credincioasă valorilor democratice. Îngrozitor. Când scriu aceste rânduri nu știu ce va fi duminică, la alegerile parlamentare, văd doar că o instanță care, în principiu, ar trebui să fie un factor de echilibru, dă o decizie ce poate arunca țara în haos.
Ce-mi doresc ? Să nu intrăm în 2025 cu un președinte a cărui sănătate mintală este foarte îndoielnică și să votăm în liniște la alegerile parlamentare.
Nu mă interesează în acest moment niciun fel de proiecte literare, îmi doresc – firește – să fiu sănătos, dar mai ales doresc să nu trăiesc într-o societate bolnavă. Am trăit prea mulți ani în comunism ca să nu știu ce înseamnă gargara iresponsabilă cu „înțelepciunea Rusiei“ și cu strămoșii noștri pe care îi glorifica, fiind sarcină de partid, Sergiu Nicolaescu. Această perspectivă este un coșmar din care trebuie să ne smulgem.
Vitalie CIOBANU
Aidoma cronicarilor din Evul Mediu…
Aș dori ca în 2025 să nu se repete coșmarurile din toamna acestui an.
În Basarabia, am trecut, precum cămila prin urechile acului (ca să citez din înțelepciunea arabă) foarte aproape de un mare pericol. Am văzut „războiul hibrid“ al Rusiei în deplina sa desfășurare oribilă: propagandă, cumpărarea voturilor la scară națională, cu o rețea de agenți foarte ramificată, organizați piramidal, pe celule („cuiburi“, îmi vine să spun), cu un șef în frunte. Acesta raporta despre activitățile de racolare a alegătorilor către mai marele său de la o treaptă superioară, care, la rândul său, transmitea informațiile bossului de deasupra sa. Rețeaua penalului Ilan Șor a țintit să obțină în jur de 20% de voturi, suficient cât să deturneze „voința liber exprimată“ a electoratului, să ne ofere pe tavă lui Putin.
Moscova nu a reușit în Basarabia. Referendumul pentru aderarea Republicii Moldova la UE a fost validat, chiar dacă victoria s-a dovedit una la limită. Opțiunea proeuropeană majoritară a moldovenilor a fost confirmată ulterior de un spectaculos 55,35% obținut de Maia Sandu în turul II al scrutinului prezidențial. În Basarabia ne așteaptă în 2025 o luptă și mai grea la alegerile parlamentare. Aș vrea să fi învățat ceva din experiența dură a toamnei electorale din acest an.
La ora la care scriu aceste rânduri, nu știu cum vor arăta rezultatele alegerilor parlamentare și prezidențiale din România, după ce umbra Rusiei se întinsese peste țară în turul I, surprinzându-ne cu garda jos. Pot doar să sper că voi putea reciti senin aceste rânduri peste câteva săptămâni.
În anul ce vine n-aș vrea să retrăiesc sentimentul de extremă alertă și groază din data de 24 februarie 2022, când a început invazia Rusiei în Ucraina, când totul părea pierdut, iar Moldova urma să cadă și ea peste câteva zile. În 2025 îmi doresc să se încheie războiul din Ucraina, să avem o victorie a Lumii libere, să se producă debarcarea regimului Putin, iar Rusia să treacă printr-un aspru proces de denazificare și de-kaghebizare, ca să înceteze să mai fie un pericol pentru umanitate.
Trăim vremuri foarte nesigure, aidoma cronicarilor români din Evul Mediu, care, la lumina opaițului, își umpleau scriptele cu lovituri de palat, cu atacuri turcești și tătărăști, cu băjenii, cu secete, cutremure, invazii de lăcuste… Noi, urmașii lor, suntem mult mai evoluați tehnologic, dar la ce ne folosesc toate astea, de vreme ce frica și angoasa ne sunt la fel de mari? Dacă am avea un an nou cu pace și sănătate, un an rodnic pentru creație, pentru literatură, aș fi fericit.
Gabriel COȘOVEANU
Dorințe anti-delir
Literații de vocație au acționat întotdeauna ca agenți sociali orientați contra oricărei forme de delir, chiar atunci când aveau degringolada semantică în program, ca în cazul unor avangardiști. De aceea spunem, răspicat, că literatura e o formă a libertății, un fel de laborator care funcționează pe principiul punerii în abis a tuturor faptelor omenești imaginabile. Avem de-a face însă cu aspecte care preced și concurează literatura, subsumabile ideii de subzistență, care reprezintă o formă a necesității. Ca și politicul. De câte ori a pledat, în siaj costinian aproape, pentru minunatul dar al lecturii, Nicolae Manolescu a pus mereu, într-o bună lumină pedagogică, binomul libertatenecesitate.
Acesta cheamă în minte cele două fețe ale medaliei, care, deși „condamnate“ la coexistență pe viață, ajung, uneori, beligerante. Respectiv, alergicii la lectură, modești sau învârtiți elevi ori studenți la vremea lor, pretind că necesitatea învinge, în orice dispută, ideea de trebuință lăuntrică a libertății și că, oricum ai da-o, totul trece prin stomac. Recunoaștem, în amonte, „subtilitatea“ lui Karl Marx din scrierile sale cu final așteptat.
Așa că ne-am dori să se spele/ erodeze această formă de încredere a publicului în ceea ce seamănă, tot mai mult, cu o specie acreditabilă a expresivității, mai mult sau mai puțin involuntare – delirul. El consistă în encomioane, ditirambi, elansări utopizante, avându-i, la origine, pe așa-numiții socialiști utopici. Discursul delirant presupune și litotizarea, dacă nu aneantizarea, oricărei formule diferite de ipoteza lansată de utopizant. Motorul psihologic a fost și rămas ideologic, la modul cel mai fioros-pedestru: cine nu e cu noi e împotriva noastră.
Prin urmare, am visa mai multe volume – dar cum să le faci să intre în casele fără vreun raft de bibliotecă, de generații întregi, trăitoare bine-mersi fără oglindirea pe care o propagă cartea? – de felul celui semnat de Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna, prezent la recenta Gală Scriitorii Anului. Găsim în analizele profesorului ieșean o repertoriere a delirurilor mentale și discursive (totuna!, căci nu e nevoie să fii doctor în psiho-lingvistică pentru a-ți da seama că absența prizei la realitatea socială denotă incoerență neuronală sau, după caz, diabolism narcisiac și ancorat pecuniar) care captează un procent însemnat al alegătorilor români. Gesticulația unor candidați sau reprezentanți ai extremei, căreia i se spune, insistent, dreaptă, deși mie mi se pare de stânga, din moment ce e emanată de sediul bolșevismului, Moscova, are proprietatea nu numai de a atrage, ci și de a ține prizonier. Insul străin de avertismente exprimate, demult, de Orwell sau Huxley se extaziază în fața primei nerozii New Age și, devenit euforic în fața descoperirii „energiei“ divine din el, ajunge, rapid, și radical, recte violent. Așa că, la sfârșit de an electoral, tot apelul la frecventarea librăriilor (și la înmulțirea lor) rămâne dorința „de top“.
Vasile DAN
„Corabia beată“
Anul literar 2024 a fost, cred, unul dintre cei mai grei ani pentru literatura română. Ea a piedut, deodată, trei stîlpi de rezistență, așa zicînd, trei critici literari: Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu și Dan Cristea. Toți, dar mai ales Nicolae Manolescu, erau indispensabili în receptarea profitabilă a literaturii noi, proaspete, dar și în valorificarea celei mai de ieri, sau de alaltăieri, care stimula și fecunda benefic însuși prezentul literar. Planează acum în literatură, după plecarea lor fizică – cel puțin asta resimt eu – o stare de neliniște, de ambiguitate în conservarea sau stabilirea noilor ierarhii literare, în receptarea critică curentă. Vedem o revanșă, chiar o direcție a scrisului de succes mercantil, de casă, de tiraj, de public mai presus de orice, în fața celui estetic, cu mize, cu idei, cu bătaie lungă. Sîntem ispitiți, văd, de o insațiabilă poftă de consum în toate, nu doar în cele materiale, ci și în cele intelectuale, culturale, în fine, literare. Aud că o cheamă în ajutor, să scrie poezie corectă, și pe AI. Un consum ieftin și spectaculos la prima vedere, castrat de orice miză, subtilitate sau încărcătură estetică. S-o spunem: sub noua revoluție culturală woke. În fond o direcție politică și socială de tip maoist ce abandonează rostul superior al culturii, calitatea ei inefabilă, aceea a perenității valorilor, a transfuziei lor de la o generație la alta. În fond se neagă rolul culturii în a filtra viața, în a o face mai bună, și nu doar în confort material, ci, mai ales, în sens existențial.
Vrednică de a fi trăită.
Așadar, ce am pierdut în 2024? Eu, și nu cred că doar eu, am pierdut și un prieten rar, un poet excepțional, Ioan Moldovan: un director totodată de revistă de cultură veritabilă, așa cum a fost, sub directoratul său, „Familia“ din Oradea. Apoi, chiar dacă nu întru totul, însă tot mai vizibil am pierdut și pierdem spiritul critic, energia și intransigența lui în receptarea și valorificarea noilor titluri literare. Spiritul critic se cam clatină azi. Se înmoaie. Ori, mai grav, forma lui diluată introduce pe ușa din dos compromisul receptării, prin explicații conjuncturale, nicidecum estetice ale unor scrieri dubios literare.
Autori: grupuri și grupuscule. Ori pur și simplu obnubilează harta valorilor, harta mai veche sau mai nouă. În fine, trăim deja, în 2024, într-un climat politic internațional neașteptat, belicos. Chiar exploziv. Consecințele, deloc improbabile, pot fi catastrofale pentru generația noastră de acum. Este vorba despre războiul agresiv al Rusiei împotriva unui stat independent și suveran, vecin nouă, un stat recunoscut ca atare prin acte internaționale – Ucraina; adăugăm războiul din Orientul Mijlociu, dar și conflictul mocnit din Estul extrem asiatic, din vecinătatea Chinei și a Coreei de Nord. Toate acestea pun, fără să spun vorbe mari, lumea însăși de astăzi în cumpănă. Of, sîntem, vorba poetului, pe o „corabie beată“.
Nichita DANILOV
Evenimente înspăimântătoare
„Cele bune să se adune, cele rele să se spele“, ne spune înțelepciunea populară, și noi înțelegem acest îndemn și la sfârșitul fiecărui an căutăm să adunăm faptele bune, uitând de cele rele.
Nu știu însă ce s-a întâmplat, dar, de la o vreme, se pare că mintea și conștiința noastră s-au pervertit și s-au răsucit cu susul în jos sau cu josul în sus, astfel încât noi, acum, cu sau fără voia noastră, urmăm calea unui alt precept: „Cele bune să se spele, cele rele să se adune“. Numai așa îmi pot explica, măcar într-o oarecare măsură, degringolada și confuzia în care ne cufundăm din ce în ce mai adânc zi de zi.
Și cu cât încerc să depun un efort pentru a înțelege nebunia și haosul pe care-l trăim în prezent, trecând dintr-o catastrofă în alta, cu atât mai tare mă apucă depresia și nu găsesc nicio explicație cât de cât rațională pentru acest carusel al nebuniei în care a intrat lumea, rostogolindu-se cu viteză din ce în ce mai mare spre catastrofa finală și inevitabilul sfârșit. Singura explicație pe care o găsesc nu e de natură logică, ci de natură esoterică, ocultă, tributară atât religiei, filozofiei și psihologiei occidentale, cât și filozofiilor orientale. Tind să cred că totul ține de legile karmei și de mișcarea lor produsă în planul astral. Acolo pare că sa produs un dezechilibru, o ciocnire tectonică între trecutul nostru încărcat cu tot felul de frustrări, de atrocități, de dogme și de traume, și un viitor care nu vrea să ne mai accepte și ne rejectează din magma lui.
Legile karmei sunt imuabile, determinând traiectoria fiecărei ființe și fiecărui lucru. Ele se desfășoară atât în planul fizic, cât și în planul mental, și transcendental. Nu există gând sau faptă care să nu aibă urmări, pozitive sau negative, în funcție de intenție și de încărcăturile ideatice sau afective care le-au determinat. Gândurile și sentimentele noastre schimbă la fel de mult realitatea ca și acțiunile pe care le înfăptuim. Ciclul existențelor noastre anterioare rămân stocate atât în subconștient, cât și în inconștient. „Inconștientul – spunea Freud – este psihicul însuși în realitatea esențială. Natura sa intimă este la fel de necunoscută ca și aceea a realității exterioare, iar conștiința informează despre el într-un mod la fel de incomplet și de înșelător precum organele noastre de simț despre lumea care ne înconjoară.“ Cu alte cuvinte, Freud a definit inconștientul ca pe un mare și abisal depozitar al tuturor actelor latente și refulate, a căror vastitate și diversitate este greu sau chiar imposibil de perceput. Inconștientul definit de Freud este populat de arhetipurile lui Jung. Existența noastră se află în corespondență biunivocă cu ele. Arhetipurile controlează nașterea, moartea, ca de altfel și experiențele noastre istorice și religioase. În acest sens, istoria omenirii poate fi privită ca o scenă în care ne mișcăm, dar nu oricum, ci ca niște figurine coborâte pe sfori de arhetipurile ce ne induc mișcările din spațiul psihic transcendental. Probabil s-a produs o ruptură, o scindare de natură schizoidă în sinele nostru profund. De aici, poate, și toată degringolada de care e cuprinsă lumea prezentă.
Revenind acum cu picioarele pe pământ și făcând un bilanț fugitiv asupra evenimentelor care s-au perindat nu numai în România, ci și pe mapamond, vom ajunge la concluzia că am trăit în mijlocul atâtor evenimente amețitoare și înspăimântătoare, ce s-au rostogolit ca o cascadă peste noi, încât, pur și simplu, aproape că le-am pierdut șirul, ștergându-le din memoria noastră afectivă, anihilându-ne orice reacție de respingere a răului. L-am acceptat. Trăim sub vraja lui.
Anul 2024 a fost un an al schimbărilor, atât pe plan politic, cât și social.
Dar la noi a fost un al schimbărilor și pe plan cultural. Și când spun asta, mă gândesc la moartea neașteptată a lui Nicolae Manolescu. Odată cu moartea lui, se pare că s-a prăbușit, dacă nu o lume, atunci o epocă. Moartea lui a lăsat un gol imens în literatura română, ceva nu mai e la fel. După cum au lăsat și moartea criticilor Alex Ștefănescu, Dan Cristea, precum și a colegilor noștri de generație, Ioan Es. Pop și Ioan Moldovan.
Dar să nu disperăm. Chiar dacă sfârșitul de an are toate semnele unei catastrofe iminente, sperăm să intrăm cu o altă stare de spirit în noul an. Iar răul și manipularea să piară în hău. Așteptăm liniște și pace, atât de necesare unei vieți normale. Inclusiv a celei literare. În fond, chiar dacă am avea de trăit nu doar o singură viață, ci nenumărate vieți, ar trebui să învățăm să nu le risipim în van!
Gellu DORIAN
Leviatanul necesar
Privind în urmă, nu numai la anul care a trecut, ci la anii originalei noastre democrații, ar fi enorm de multe lucruri de spălat, de dat deoparte, și foarte puține lucruri curate, demne de a fi păstrate. Ar trebui un leviatan imens, în care să încapă toată lâna răului uman, din care să scoți firul alb de mohair, din care să-ți faci flanela cu care să ieși în lume. Însă nimeni, din păcate, nu și-ar dori cu adevărat un astfel de leviatan în curtea sa, în casa în care locuiește, în conștiința sa în fond, când, zilnic, peste hainele cu care s-a obișnuit, aruncă tone de deodorante de care lumea nouă este plină, păstrând astfel toată duhoarea sub aceste parfumuri false. E greu să numești ceva din această categorie umană, de fapte de dat la o parte, pentru că vei vedea cum sar asupra ta cei pe a căror căciulă vezi muscoiul nefăcutelor și făcutelor, încât te lași păgubaș și-ți speli propria conștiință cu săpunul tău tradițional, făcut din grăsime de porc și sodă caustică în care ai strecurat și niscaiva petale de trandafir sau bobițe de mărgăritărele culese de-a lungul anului din propria grădină.
Și cum lumea asta, afectată de damful politic în perpetuă schimbare din rău în mai rău, este mult prea mare, prea complexă, dar și imună la orice amendă pe care iai aduce-o, e bine să te întorci la lumea din care faci parte și să o privești atent, încercând, prin ceea ce spui, să nu o deranjezi prea mult. Pentru că, dacă faci curat în propria casă, va fi curat și în lumea din jurul tău. Iar lumea ta este lumea scriitorilor, a cititorilor, în care trăiești după regulile acceptate de întreaga breaslă, ce-i drept, în ultima vreme doar prin reprezentare. Dar oare de o întreagă breaslă sau doar parțial? Și s-a văzut, din cele ce au continuat și anul acesta, în situații dramatice chiar, cum a fost dispariția intempestivă a președintelui breslei, că doar o parte, din ce în ce mai nesigură pe ziua de mâine, este de acord cu noile reguli de conviețuire într-o astfel de asociere.
Și întrebarea ar fi ce a atras atâta ură asupra unei organizații de tradiție, în care dorința de a intra era echivalentă cu recunoașterea și consacrarea ca scriitor? În timp ce acum mai toți tinerii fug de Uniune, iar cei care se apropie de ea au citit doar Legea 8 din 2006 și se gândesc că ar fie bine să profite și ei. Nu e greu de ghicit, luând în calcul aceste aspecte și având în vedere schimbarea regulilor din mers, cu scopul de a păstra în viață o instituție amenințată din toate părțile. Ce e de spălat aici, la vedere? Situația în sine, aceea care a condus la schisma de acum, devenită o cangrenă de nevindecat.
Cum? Greu de spus fără a deranja într-un fel sau altul pe cei care au menirea să apere interesele breslei și statutul ei sau fără a-i incita pe cei care cred că ei ar putea fi adevărații salvatori. Într-un fel, ăsta ar fi marele rău care ar trebui dat deoparte, iar ceea ce ar trebui de păstrat ar fi tocmai reinventarea armoniei care a făcut din breasla scriitorilor să fie ceea ce a reprezentat ea în istoria ei de peste un secol. Întrebarea, astfel, este: ce făcea Uniunea Scriitorilor și era bine și ce face acum ea de e atât de rău? (Doar în mintea celor care spun că strugurii sunt acri!) Asta aș vrea să se spele, dacă ar fi posibil, în interiorul breslei, în așa fel ca demnitatea pierdută a scriitorului să revină în matca ei. Ce păstrăm și ce dăm deoparte, în așa fel ca toată lumea să fie mulțumită? Asta rămâne de văzut, dacă se va dori cu adevărat instalarea acelui leviatan în care să se spele lâna îmbibată de praful timpului trecut, în care colcăie tot felul de acarieni.
Horia GÂRBEA
Dorințele simple
E greu să vrei ceva măreț și să se împlinească sigur. Doresc în primul rînd ca în cultura română să nu mai pierdem personalități de mare valoare, așa cum s-a întîmplat în 2024. Aș vrea ca aleșii din 2024 să se arate performanți în 2025, dar și pentru asta șansele sînt mici. Mi-ar plăcea ca nimic din ce ne-a făcut anul 2024 dificil să nu se repete: de la ritmul lent al economiei pînă la cel amețitor al scumpirilor, războaielor, atentatelor (inclusiv cele la cultură). Aș mai ține ca lucrurile bine întemeiate, care au continuitate și au avut-o și în 2024, să se prelungească în 2025, să fie ca niște stele fixe. Mă refer și la revistele Uniunii Scriitorilor, inclusiv la „România literară“, la programele organizate de Uniune, care se cuvin duse mai departe și chiar amplificate. Desigur, în plan personal, mi-aș dori să public mai multe cărți, să scriu mai mult, am multe proiecte amînate din lipsă de timp, dacă se poate, să-mi văd piesele și traducerile jucate. M-aș bucura ca scriitorii și artiștii în general să se bucure de liniște și prosperitate, legile care-i privesc să fie amendate în sensul cel mai favorabil lor, oferindu-le ocazia unei existențe ferite de griji. Cred că e una dintre condițiile realizării unor valori culturale trainice. Așa cum spuneam, dorințele mai simple au șanse mai multe să se realizeze. Să avem cu toții un an mai bun. La Mulți Ani!
Gheorghe GLODEANU
„Cele bune să se adune“
Suntem obișnuiți să trăim în funcție de calendar, adică potrivit rotirii neîntrerupte a anotimpurilor.
Într-o conferință radiofonică din 1937, intitulată Vacanța intelectualului, Mircea Eliade pleda pentru nevoia omului modern de a trăi în armonie cu marile ritmuri cosmice.
Remarcând faptul că omul contemporan a devenit un ignorant ce nu își mai structurează existența în conformitate cu pulsul naturii, Eliade atrăgea atenția asupra faptului că „viața omului ține pasul soarelui. Și dragostea crește odată cu pătrarul lunii“. În funcție de această ritmicitate continuă, Anul Nou promite un nou început. O șansă pentru a renunța la tot ceea ce este rău și a continua ceea ce este bun în viața omului.
În realitate însă, Anul Nou nu înseamnă o ruptură. Trecutul determină prezentul, iar după momentul festiv al trecerii dintre ani viața merge înainte.
La fel și preocupările care ne determină existența. Făcând bilanțul anului care a trecut, îmi vin în minte doar lucrurile bune.
Faptul că am mai tipărit o carte, distinsă recent cu premiul pentru eseu al revistei „Luceafărul de dimineață“, și că am publicat mai multe zeci de articole. M-am simțit onorat că am făcut parte din juriile Uniunii Scriitorilor și că am putut să particip la dezbateri.
Desigur, pe parcursul anului mi s-au întâmplat și lucruri mai puțin plăcute. Dar la ele nu mă gândesc. Așa că „s-au spălat“ singure. Și cum am mai definitivat un proiect ambițios, aș dori ca Noul An să fie asemănător. Sau chiar mai bun. Adică să tipăresc istoria diarismului românesc, la care am lucrat în ultimul timp, și să continui activitatea de cronicar literar. Cu alte cuvinte, să simt pe mai departe plăcerea lecturii și a scrisului și să îmi public studiile. Și, cum trăim vremuri destul de agitate, aș dori ca existența noastră să nu fie perturbată de ceea ce același Mircea Eliade numea „teroarea istoriei“.
Dan GULEA
Pentru societatea noastră
În mod normal, ar fi trebuit să vorbim despre viața literară, despre apariții ale unor idei și volume, dar situația actuală, în care se simte răsuflarea rece a Rusiei prin propulsarea unui candidat fabricat, fascist, în finala prezidențială, peste care se suprapune decizia, în premieră, a Curții Constituționale, de renumărare a voturilor din primul tur – fără un rezultat la momentul în care scriu aceste rânduri, cu angoasa votului la parlamentare de peste două zile și mai ales a unor sondaje care anunță o mare majoritate extremistă în Parlament (termenul de „suveranist“ este de-a dreptul edulcorant) – de extremă dreaptă, pentru a fi mai exact – toate aceste lucruri nu fac decât să spună că acum muzele tac și că este foarte posibil să tacă în continuare, pentru mai multă vreme.
Vorbesc doar „rețelele sociale“, foarte mult, și este imposibil să nu te gândești, deocamdată, că ieșirea din scenă a unor personalități precum Nicolae Manolescu încheie o epocă literară într-un mod brusc; ne așteptam ca sfârșiturile de epocă literară să fie mai degrabă insesizabile, cu lente mutații – cel puțin așa se scrie istoria literară. Din păcate, literatura și cultura noastră cunosc asemenea periodizări: perioada interbelică, postbelică, postrevoluționară…, un substitut incorect față de paradigmele modern/ postmodern.
Pentru Anul Nou 2025, în condițiile date, nu ne putem dori decât normalitatea democratică, o viață culturală normală, în care să conteze din nou acțiunea, cartea, ideile, cu obișnuitele calendare culturale, o formă de previzibilitate care asigură o anumită autonomie intelectuală și artistică. Iar asta se poate realiza prin atitudinea fiecăruia. Aș dori ca Anul Nou să mai aducă și un bilanț cât mai obiectiv al literaturii și culturii noastre, în felul în care punctajul de la ancheta „romanul secolului XX“ realizată acum un sfert de veac de „Observator cultural“ a avut o relevanță evidentă.
Se adună anii… postbelici (cel mai recent concept de periodizare), acum se mai pun încă 35 după 1989, iar o altă dorință personală este ca această literatură scrisă în ultimele aproape patru decenii să fie reprezentată acolo unde este important – la școală, în programa elevilor. Ar conta enorm pentru societatea noastră.
Andrea H. HEDEȘ
Existența… ca un dans
Anul acesta mi-a adus o carte la care lucram de mult, În sfârșit, acasă! Uimitoarea călătorie a unei fetițe-licurici. Cartea este o „afacere de familie“ și este scrisă în memoria tatălui meu, Andrei. Ea s-a născut, prin alipirea, ca două jumătăți de măr, a textului scris de mine cu ilustrațiile făcute de fiul meu. Ne regăsim, astfel, trei Andrei, înscriși în povestea numelui care se află în familie de multe generații: un strămoș Andrei a dăruit cândva un căluț de argint nepotului Andrei cu „limbă de moarte“ – ca acesta să îl dea mai departe, la rândul lui, odată cu numele, nepotului său Andrei. Astfel, cel mai tânăr Andrei este Andrei al lui Andrei al lui Andrei ș.a.m.d. În această logică și în amintirea lor, am adus la lumină, împreună, această carte care se bucură deja de o primire foarte frumoasă: întâlniri cu cei mai tineri cititori, emisiuni radiofonice, conferințe, premii și cronici. Pe plan profesional, Editura NEUMA și revista „Neuma“ au mers mai departe, așa cum ne-am obișnuit deja, cultivând literatura contemporană. M-am bucurat să reiau activitatea de critică de întâmpinare, cu toate că aceasta implică un tip aparte de efort și chiar de tensiune creatoare. Tot la cele bune se adaugă numeroasele evenimente literare la care am participat, de la Zilele revistei „Cronograf“ de la Satu Mare la Colocviile Romanului Românesc Contemporan de la Alba Iulia, pentru a aminti doar câteva dintre ele și iată, cu toate că suntem în decembrie, evenimentele culturale din agenda mea nu s-au terminat. A fost un an plin, cu multă muncă, dar și cu realizări pe măsură, chiar dacă acesta este deja un clișeu. Cele rele, care, bine-ar fi să se spele, țin, din păcate, de firea lucrurilor, de mersul lumii – de marele dans al existenței. Nu stă în puterea noastră să schimbăm ceva. Poate doar să medităm asupra versurilor lui Ruth Peel: „Noi suntem parte din dansul său,/ Acest mit etern,/ Si vai nouă, dacă orbiți fiind/ De către iluzie,/ Ne desprindem din dansul cosmic,/ Din armonia universală […]“
Vasile IGNA
Urma alege
Există în limbajul de fiecare zi o „zicere“ care nu pare a fi nici proverb, nici zicătoare, ci mai degrabă un fel de sentință, de încheiere a unei judecăți cu jurații invizibili, în care se amestecă, în proporții aproape egale, nădejdea și resemnarea. E vorba de „urma alege“, alăturare a două cuvinte care exprimă nu un îndemn, nu un ordin, un verdict ori un adevăr peremptoriu, ci o încheiere echivocă, amânarea dezlegării înțelesului până la sfârșitul „aventurii“, când consecințele devin relativ clare, morala limpede și binefacerea ori stricăciunea pe deplin evidente. Nu are decât o legătură aparentă cu „urma scapă turma“ ori cu preceptul biblic potrivit căruia „cei din urmă vor fi cei dintâi“, ce constituie, mai degrabă, o promisiune întemeiată pe smerenie decât pe speranță.
Dacă raportez urarea ce dă titlul anchetei la umila mea persoană, în plan strict literar nu aș prea avea ce „da la o parte“, întrucât ar trebui „să spăl“ ceea ce m-a ținut în picioare în anul ce abia se încheie: o antologie (poate doar prea generoasă) din poezia mea de până azi (Cartea din vis), o cărțulie pentru copii (Vara Căluțului de lemn) și o nouă carte de poeme, Roata, de care nu mi-e chiar de tot rușine. În plan strict personal, de spălat ar fi cele ce au legătură cu trupul trecător (bolile celor dragi, morțile celor apropiați, ruinele memoriei și progresia ruginii, a paraginii) și cu cele care cutreieră sufletul îngreunat de îndoieli și presimțiri. Nu am nimic de revendicat ori de „propus“ lumii literare, nu sunt „deranjat“ de zarva și zavera tinerei generații, nici de strădania alcătuirii unei scări cu proptelele la vedere și capătul în niciunde.
Le privesc nu doar ca pe simple boli de creștere, ci și ca pe niște efecte de neocolit ale unui zbor în stol, care ignoră capriciile meteorologiei, rateurile busolei și efectul de bumerang al măciucii.
Mai gravă, incomparabil mai gravă, întrucât ne privește pe toți, este realitatea (irealitatea?) imediată, cea a sarabandei de alegeri de la sfârșitul acestui an, care a pus (dacă mai era nevoie!) înaintea noastră, a compatrioților și a lumii, o oglindă ce arată nu doar chipul unei populații dureros dezbinate (ceea ce se vedea și cu ochiul liber!), ci și fața hidoasă ori proliferarea neoplazică a unui obscurantism sui generis, intolerant, umilitor, insidios-agresiv și rudimentar. Unul cu gazde infinit disponibile și cu vascularizare sanguină mai mult sau mai puțin externă. O molimă cu false remedii pacifiste și consolatoare, cu atât mai molipsitoare și mai dificil de stăvilit cu cât pare, și de multe ori chiar este, liber consimțită.
Clarificările pe care ar trebui să le aducă un asemenea complicat, dar inevitabil moment al adevărului sunt obligatorii, dar vor fi ele și suficiente? După toate aparențele, nu avem de a face cu un episod trecător, ci cu o răscruce.
Păstrând speranța că se vor ocoli tentațiile autoritariste, e greu să nu vedem că, deocamdată, remediile ce se desprind din vâltorile gălăgiei obștești nu depășesc promisiunile frecției la piciorul de lemn.
Cum, în ceea ce privește planul strict personal, nu mă aștept la mari schimbări, aș fi împăcat să știu că în anul care vine măcar o parte dintre cele rele (cele de acum – războaiele, înainte de orice!) să se spele, iar cele bune (câte or fi fiind și câte, măcar în virtutea inerției, se vor mai adăuga) să se-adune.
Și, totuși, nu mă pot opri să întreb: oare urma chiar alege?
Nora IUGA
Trezirea din vis
Ce poate fi mai grozav pentru o femeie de 93 de ani care, în timp ce își soarbe cafeaua, desenează cu degetul pe masa de scris un nume de bărbat…
ce dacă femeia își numără zilele pe care le mai are de parcurs până la destinație?! ce curios, abia acum, când se apropie de un finiș victorios, după o destul de aventuroasă cursă cu multe slalomuri, pe care le mai are de trecut, cu o ușurință demnă de invidiat. N-am niciun merit, cineva acolo sus mă iubește! 100 de primăveri, 100 de toamne, asta-mi doresc… să ajungi la potou fără nicio vânătaie, să te uiți în oglindă și să spui: „Ce miracol, Doamne, acest trup e încă frumos!.“ După tranșa asta poetică, o întrebare ca un ordin mă trezește din vis! Așadar: și ce se mai poate când totul se poate?! Aceasta-i întrebarea! Mai ceva decât „a fi sau a nu fi“… Îmi vine să continui: „dacă această foaie albă s-ar desface în stropi de rouă și dacă cel veșnic nu s-ar întoarce împotriva uciderii de sine… să mori? să dormi? dar poate că visezi!“. M-a obsedat ani în șir întrebarea dacă nu cumva atunci când „străina voce“ îmi dictează un text, e, de fapt, glasul sufleurului interior care îmi suflă din spatele ușii. Dar, m-a luat valul! Sunt sigură că, atâta vreme cât vocea mea interioară e vie, am toate motivele să fiu fericită că trăiesc! Am intrat în zona obscură ca sunetul violoncelului într-un cuartet obosit… aș putea s-o țin așa până la ultima suflare…“ să mori, să dormi, dar dacă visezi?“.
Întrebarea ta, Cristian, mă trezește din narcoză. Iată, mă supun; te avertizez că nu îmi place o luciditate prea accentuată, îmi place surdina și lumina în stingere, îmi plac ferestrele cu storurile trase până la jumătate, îmi place punctul unde se bifurcă drumul… Da, încerc să mimez un monolog sub narcoză, cum spuneam, scuză-mi evadarea; sunt momente când poezia vorbește în locul meu! Așadar… „Bună dimineața!“. Care sunt lucrurile bune și rele petrecute în acest an și ce mi-aș dori de la anul viitor 2025? Îmi vine să fac o listă de piese care compun un aparat vorbitor. Parcă m-ar fi trezit cineva din vis! După ce am publicat volumul de versuri fetița țipă-n pahar, un volum cu un puternic tușeu oniric, care mă proiectează ușor în trecutul meu subconștient… ah, subconștientul ăsta, pasărea mea gânditoare care ridică toate barierele dintre cele văzute și cele nevăzute, între noapte și zi, între iad și rai, între cer și pământ, între înger și demon, între punct și cuvânt, parcă am lucrat și mai mult… Așadar, mă scoateți din „livada deliciilor“, înapoi în „lacul rotund care n-are fund“. Toate întâmplările vin și pleacă dintr-un spațiu greu deplasat în imediat; aici întâmplarea joacă un rol decisiv, mai ales când memoria îți joacă feste, scoțându-ți la suprafață o fizionomie care își schimbă trăsăturile la trecerea graniței dintre noapte și zi. De unde să știu eu care sunt lucrurile bune și care cele rele să se spele care mi s-au întâmplat, când spațiul meu de mișcare s-a redus total; or mie, mișcarea mi se pare esențială.
Mișcarea e cunoaștere! Știi, cel mai mult îmi iubesc picioarele, nu pentru că eu le găsesc neschimbate în suplețea lor, dar mai ales pentru ușurința și bucuria pașilor cu care sărută pământul! Mi se face frică, pentru că, fără să îmi dau seama, am pus picioarele care sărută pământul înaintea creierului care sărută cerul! Pentru că, dacă tot ce e viu pe acest pământ, nu ar avea o fărâmă de „creier-vechi“, acel PALEO, care-i place și Angelei B. atât de mult, noi, oamenii, am fi mai jos de viețuitoare! Ce lucruri bune mi s-au întâmplat în anul care e pe sfârșite! Câteva scurte călătorii la festivalurile literare de la Pitești, Bistrița, Bacău, Corbu, Histria, unde m-am simțit „la grande dame de la poésie Roumaine“. La Pitești am primit Premiul de literatură FILSTREET pentru poezie cu volumul fetița țipă-n pahar, unde minunatele cuvinte de apreciere au fost semnate pe coperta IV de poetul Mircea Cărtărescu, cu care am împărțit, ori de câte ori mi s-a ivit prilejul, bucuria de a trece bariera poeziei, chiar atunci când era lăsată, mai ales la turneele din Germania!Nu știu dacă mi-a crescut popularitatea, dar cuvintele de apreciere ale lui Mircea Cărtărescu m-au făcut cu adevărat fericită! Mi-am descoperit singurătatea absolută, o mină de aur pentru un poet! Mi-a fost acordat la Bacău Premiul Național „George Bacovia“, un poet pe care îl iubesc. Când am rostit prima dată în public declarația asta, Tiberiu, băiatul meu, a sărit ca ars, rostind tare, ca să se audă: „bine, dar și eu îl iubesc pe Bacovia!“. Altă mare bucurie a fost mult așteptata apariție a volumului de teatru și proză dada Dimineața cuvintelor, scris în colaborare cu Angela Baciu, un volum plin de savoare comică. Tocmai mi-a apărut și volumul de poezie șopârla din groapa comună și, de curând, am fost nominalizată în Polonia la Premiul „Poetul European al Libertății“…
Nicolae JINGA
Premiul special al surâsului
Până şi excelenţa credincioşiei e subminată de apucăturile neortodoxe ale particularului (excepţia care confirmă regula, din fericire). Răul muşcă pe furiş vreau să spun, prin surprindere, ca un câine prost educat. Răul te pândeşte de pretutindeni, „în tot ceasul şi în tot locul“. Altfel spus, este ubicuu.
Dimensiunile lui sunt cuantificabile în funcţie de legităţi şi instanţe, întru temeiul legii morale naturale (mai întâi Decalogul, apoi miile de ani de istorie şi experienţă umană). Răul lăuntric e o prezenţă difuză şi latentă, nemanifestată de obicei, dar prezenţă – în strânsă legătură cu echilibrul sau, dimpotrivă, cu dezechilibrul liberului arbitru al fiecăruia. Pe deasupra încă, aflaţi într-o relativă stare de stand by, aici intră în acţiune câţiva factori determinanţi – raportaţi la dispoziţie, predispoziţie şi împrejurări – întru categorisirea comportamentului fiinţial: moştenirea genetică, mediul social, instrucţia şi educaţia, experienţa de viaţă, valorile de referinţă, idealul-ţintă, şi, mai ales, dumnezeiescul mijloc de supravieţuire: discernământul. De prim ajutor în aneantizarea răului lăuntric e reţetarul empirico-intuitiv personal: focalizarea pe iubire şi lumină. Relele virtuale se pot înfăţişa, ca latenţe, în întunecate veşminte cosmice, mundane şi, nu mai puţin, individual-umane. Pentru mine personal, o vastă temă de cercetare – nicicând epuizabilă şi structurabilă coerent – o reprezintă răul fiinţial lăuntric: aşa-zişii „pitici“ neadormiţi de pe creier şi inima parazitată de viermişorii meschinăriei. Însă, dincolo de toate, în ciuda paleativelor teologico-filosofice, totul e suportabil şi de înţeles, până când, din clar-obscurul ruinelor ei tenebroase apare subit, cu arătătorul a semn de tăcere pe buzele-i vinete, pe muchia clipei… doamna cu coasa.
Neomenoasa. În ce mă priveşte, cât fac umbră pământului, mă afectează dispariţia oricărei fiinţe de pe Terra. Din Teodicee o dăm în logoree, şi din logoree întru cernit-obsesiva idee. N-aş fi vrut să iau act, în chiar anul acesta, de irecuperabila pierdere a celor trei uriaşi ai criticii literare actuale: Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu şi Dan Cristea. Aşijderea, nu mă împac cu ideea trecerii dincolo a unor poeţi excepţionali ca Ioan S. Pop, Ioan Moldovan şi Ileana Roman – sufletul vieţii literar-culturale mehedinţene. Aş vrea „să se spele“ (ştiu că nu e posibil, dar aş vrea) toată tristeţea din lume. Aş vrea să nu mă mai lovesc la cotul mâinii stângi şi la fluierul piciorului stâng (punctele vulnerabile ale născuţilor în Vărsător – apud Nicolae Balotă, Caietul albastru, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, vol. I, p. 148). Nu vreau să mai trec printr-o operaţie de bursită, precum cea din iulie curent. Aş vrea să retrăiesc aievea cele 5 zile de la Leptokarya. Mi-e dor de toţi cei prezenţi acolo, dar mai ales de surâsul celor din juriu: Nicolae Prelipceanu, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, Angelo Mitchievici, Vasile Spiridon, Horia Gârbea, Cristian Pătrăşconiu…
KOCSIS Francisko
Doar una dintre cele bune
Conform unui obicei al locului din care vin, la sfârşit de an ne amintim în special de lucrurile bune care s-au petrecut în anul care stă să se încheie şi ne propunem să le sporim în cel următor. Despre cele neplăcute trebuie să dăm seamă la începutul fiecărui an nou şi să ne propunem, să promitem, să facem tot ce ne stă în putinţă ca să le evităm, să nu le repetăm sau, Doamne fereşte, să le stricăm şi mai tare în viitorul apropiat. Nu foarte multe, dar au fost lucruri bune şi în acest an, nu mă gândesc la cele politice, desigur – de astea să se ocupe alţii –, ci la apariţii editoriale remarcabile şi manifestări culturale de excepţie. Vreau să mă refer doar la una dintre ele, care dobândeşte tot mai multă importanţă şi relevanţă într-un segment sensibil al relaţiilor noastre din interior: „Interferenţe literare româno-maghiare“, ajunsă la a VII-a ediţie. După prima întrunire sub această egidă, Uniunea Scriitorilor din România, recunoscându-i importanţa şi beneficiile viitoare, a inclus manifestarea între programele ei naţionale. Aspectul cel mai important al acesteia este, de departe, programul de traduceri reciproce, dar consider că nu-i cu nimic mai prejos nici prilejul oferit scriitorilor de a se cunoaşte unii cu alţii, de a lega prietenii, de a se citi unii pe alţii, în original cunoscătorii limbilor, în traduceri de cea mai bună calitate, ceilalţi.
Printre cei traduşi în anii din urmă în ungureşte se află Dan Stanca, Gabriel Chifu, Adrian Alui Gheorghe, Horia Gârbea, Ovidiu Genaru, din maghiară în română îi amintesc pe Vida Gábor, Szántó T. Gábor, Balázs Imre József, Fekete Vince, Karácsonyi Zsolt, dar manifestarea a impulsionat şi traduceri realizate în afara programului, ele devenind o constantă a vieţii culturale. Printre ele se remarcă superbul roman-frescă al lui Káli István, Orbecăitorul, mai multe volume din poezia lui Markó Béla, ultimul fiind Al cui sunt?, Apostolul lui Petőfi Sándor, Csongor şi Tünde de Vörösmarty Mihály, Cartea milionarului de Ştefan Bănulescu, Ţiganiada de Traian Ştef, Splendidul mistreţ şi Vârtej de Demény Péter, Munca la negru de Lövétei Lázár László, Eliberare de Márai Sándor, Ierbar de Andrei Dósa ş.a.
Mai adaug doar că întreaga manifestare e un model de civilitate.
Adrian LESENCIUC
Scriu pentru oameni
Anul care se încheie a fost unul cu numeroase încercări. Mă voi referi, evident, numai la aspectele culturale. În primul rând, 2024 este anul în care am pierdut nume dintre cele mai importante ale literaturii române, începând cu Nicolae Manolescu. Chiar dacă aceste pierderi nu pot fi spălate de valuri și generații literare, nicidecum de spuma anului în trecere, rămân amintirile și recunoștința. În plan personal, tot din această perspectivă culturală privind, s-au întâmplat lucruri foarte importante. După ani de încercări și după refuzul instituțiilor din România de a sprijini traducerea și publicarea vreunei cărți într-o limbă străină, a venit vestea apariției, cu sprijinul financiar al Uniunii Europene (prin programul Europa Creativă) și al administrației regiunii Ile-de-France, a romanului Cimitirul eroilor. Romanul, publicat în română la Libris Editorial (2017), a fost tradus de Raymond Clarinard și Iulia Badea- Guéritée și a apărut în franceză la Editura Bleu et Jaune din Paris. Le Cimetière des Héros a fost nominalizat la premiile Salon du Livre de Chaumont și a apărut într-un top 10 al celor mai bune cărți publicate în limba franceză pe unul dintre cele mai cunoscute site-uri literare franceze, lecteurs.com. În plus, a fost inclus într-o serie mai amplă de evenimente de lansare și dezbatere la Paris, Chaumont, Bruxelles, Corté, Atena și Lille, care a continua în ianuarie cu alte două orașe: Lyon și Annecy. Cartea s-a bucurat de sprijinul ambasadelor României și/ sau Republicii Moldova în organizarea evenimentelor din capitalele Bruxelles, Atena și Paris, de sprijinul unor organisme internaționale importante, dar mai ales de o bună receptare critică, a pătruns în mediul universitar (Universitatea din Corsica, Universitatea Catolică din Lille) și continuă să aibă căutare pe piața de carte franceză. Ulterior, un al doilea roman, Balada, beneficiind de sprijinul Asociației Liga Albanezilor din România, a fost tradus în albaneză de Spiru Fuchi și Altin Kaso și publicat la cea mai prestigioasă editură din Tirana, Editura Onufri, fiind lansat în casa scriitorului Ismail Kadare, devenită muzeu. Alte două romane și o antologie de versuri sunt în procesul de traducere sau chiar de publicare în portugheză, greacă și, din nou, în franceză. În România mi-a apărut în luna septembrie, la Editura Corint, un roman în care am foarte mare încredere, Limba lui Hristos, care a avut o receptare publică deosebită și, deja, câteva referințe critice. Tot în 2024 mi-au apărut la Editura Junimea volumele 2 și 3 dintr-un amplu proiect intitulat Critica de direcție, care aduce în prim-plan literatura Brașovului din ultimii douăzeci de ani. Toate acestea, adăugându-le numeroase evenimente organizate și multiple articole publicate în reviste prestigioase, fac din 2024 un an excepțional pentru mine.
Rămâne de șters prost-gustul autohton, luând în considerare faptul că de la ediția românească a romanului Cimitirul eroilor, propus spre premiere de Irina Petraș și premiat de un juriu condus de regretatul Nicolae Manolescu, toate realizările mele trec discret, fără a face obiectul recunoașterii, de multe ori fără a face obiectul dezbaterii. Premiile nu certifică valoarea, dar deschid calea spre traduceri. În cazul traducerii cărților mele, această cale, odată deschisă (sunt recunoscător Irinei Petraş și lui Nicolae Manolescu!), rămâne deschisă atâta vreme cât voi reuși să conving publicul și criticii din țările în care ajung să îmi fie publicate cărțile. Dar poate nici măcar acest prost-gust autohton nu ar trebui șters. El îmi amintește că scriu pentru oameni, dar și că trebuie să fac eforturi mai mari ca lucrările mele să ajungă la oameni.
Andra MATEUCĂ
Inventarul meu cu bune, cu rele
A trecut și anul acesta și parcă nici nu am apucat să mă dezmeticesc.
A fost atât de alert și atât de puțin animat de pauze de blândețe, că îmi vine să îi spun să ne întoarcem în ianuarie, că mai am multe de terminat. A văzut lumina tiparului cartea de poezie la care am lucrat trei ani și au fost multe evenimente culturale; la unele am participat, la altele nu am ajuns, din păcate.
Dar, să încerc să îi acord acestui inventar o cât de mică cronologie.
Anul a debutat ciudat, m-a pus în alertă instant. Tatăl meu a suferit un infarct și i s-a implantat un stent la inimă care i-a salvat viața. Cu această ocazie, a renunțat la fumat și a devenit mai chibzuit, dar și mai speriat.
Primăvara a pus-o pe mama în prim-plan. A suferit o intervenție chirurgicală care a reușit și după care s-a recuperat relativ repede. Cu toate acestea, spaima și conștientizarea problemelor vârstei s-au întipărit adânc în gândurile lor și, chiar dacă ei încearcă să nu ne împovăreze cu teama, o resimțim dureros.
Până la urmă, sunt recunoscătoare că îi avem și că intervențiile le-au salvat/ îmbunătățit viața.
Vara, anotimpul meu preferat, când m-am și născut de altfel, a părut mai blândă și mai rezonabilă. Am fost la câteva expoziții și vernisaje și am vizitat într-un tur de forță Târgu-Mureșul, Sighișoara și Clujul și mi-am încărcat bateriile.
Vara nu s-a lăsat însă ușor. Înainte de concediu, m-am îmbolnăvit de Covid, care a debutat, ca de obicei, cu o migrenă îngrozitoare care m-a pus pe tușă câteva zile bune. Cu toate acestea, după ce mi-am revenit, am reușit să vizitez una din cele mai frumoase părți ale Italiei, să fac cunoștință cu rutina ei, dar și cu festivalurile culturale care au animat-o în aceea perioadă.
Toamna m-a bucurat cu apariția cărții și cu numeroasele festivaluri de literatură, iar iarna care se înfiripă încet, mă încântă cu fiorul ei de optimism pentru un an nou și bun.
Bunele care ar trebui să se adune ar fi ancorele care ne ajută să depășim relele: bucuria revederii celor dragi, strânsul la masă de sărbători, cititul unei cărți cu o cană de cafea aburindă în mână, cât mai multe călătorii, îmbrățișările și vorbele bune, împăcatul cu sine și conștientizarea faptului că suntem oameni, nu super-eroi.
Până la urmă, sunt recunoscătoare, pentru că, dacă viața ar urma doar un fir liniar, fără probleme, nu aș fi omul care sunt astăzi, care a învățat să se bucure de cele bune și să accepte sau să lupte cu cele rele.
Menuț MAXIMINIAN
De ieşi gazdă până-n prag/ Că te colindăm cu drag
Se apropie sărbătoarea Crăciunului, românii, de sute de ani, vestind la fereastra gazdei Naşterea micului Prunc în Ieslea Sfântă. Colindăm şi noi redacţia „România literară“ şi pe toţi cititorii, făcând împreună un bilanţ al anului pe care l-am parcurs, cu rele şi bune. Şi în 2024 au avut loc la Bistriţa Colocviile „George Coșbuc“ şi Festivalul Naţional „Liviu Rebreanu“. Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud a realizat o serie de proiecte frumoase, printre care Zilele prozei, la Primăria Beclean marcând întâlnirea cu cititorii a conducerii Uniunii Scriitorilor şi a revistei „România literară“ (Varujan Vosganian – preşedinte USR, Angelo Mitchievici – vicepreşedinte USR, Gabriel Chifu – redactor-şef şi Cristian Pătrăşconiu – redactor șef-adjunct la „România literară“). Pentru scriitorii bistriţeni, printre cele mai frumoase realizări se numără şi antologia Poveştile Bistriţei. De asemenea, ne-am bucurat să fim prezenţi la evenimentele Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj, condusă de Irina Petraş, amintind aici Festivalul Național de Literatură FestLit.
Din păcate, anul acesta a trecut într-o stea criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu, apropiat de bistriţeni, la Casa Colecţiilor şi Documentelor de Patrimoniu având o sală care-i poartă numele, în urma donaţiilor pe care acesta le-a făcut Bibliotecii Judeţene „George Coşbuc“. În ultimii ani, Nicolae Manolescu a fost la Zilele prozei la Chiuza şi Maieru, la Turnirul de poezie de la Colibiţa, la 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc, împreună cu redacţia „România literară“. Tot un prieten apropiat al bistriţenilor a fost şi Alex Ștefănescu, critic și istoric literar, publicist cultural de mare notorietate.
Ioan Es. Pop, Ion Vianu, Dan Cristea, Cornel Udrea, Doina Cetea, Dinu Săraru îşi duc şi ei somnul de veci în Ceruri. Bunul Dumnezeu să le aşeze sufletul în rândul drepţilor, iar noi să îi facem nemuritori citindu-le cărţile! Varujan Vosganian este noul președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Reașezarea statutului scriitorului în societatea românească este gândul cu care porneşte preşedintele la drum, de aceea îl vedem mereu prezent în rândul colegilor de breaslă şi al publicului. Ne-am bucurat de prezenţa sa la evenimente de marcă în Bistriţa, Beclean, Târlişua, ca să nu mai vorbesc de proiectele de la Cluj, amintind aici doar dialogul cu tânăra generaţie, alături de preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop. Îi dorim mult succes şi suntem convinşi că lucrurile vor merge mai departe în cadrul Uniunii, sub semnul colegialităţii şi al importanţei aparţinerii la o breaslă.
Şi anul acesta m-am dus cu traista plină de poveşti în mijlocul românilor din străinătate. Mi-am făcut un obicei să colind lumea, ca să vorbesc despre rânduiala străbunilor în comunităţile nostre din Spania, Franţa, Italia, dar şi mai aproape de graniţele actuale în Voivodina, Cernăuţi, Chişinău, fie la ICR, la ambasadă, la asociaţii culturale sau în biserici. Dacă nouă, celor de acasă, ne este dor de obiceiurile din vatra satului, românilor plecaţi departe inima le tresaltă la auzul colindelor. Le spun copiilor noştri născuţi departe de uliţa bunicilor că sărbătoarea Crăciunului are rădăcinile adânc ancorate în ritualul arhaic solstiţial, că nu doar Moş Crăciun cel care vine zburând pe sanie peste sate şi oraşe şi aduce cadouri pentru copiii cuminţi este în poveştile noastre, ci şi Crăciunu Bătrânu (cel care a refuzat să o primească pe Maica Sfântă să nască în ieslea lui, iar soţia lui, Crăciuniţa, a ajutat-o pe ascuns, iar, după vederea Stelei magice, devine creştin). El este fratele mai mare al lui Moş Ajun, ambii întruchipând îmbătrânirea şi degradarea timpului, care se cere renovat, prin Naşterea Pruncului. În noaptea de Crăciun, focul nu trebuia să se stingă din sobă, un buştean era pus pe vatră întreg, să ardă toată noaptea.
Nici lampa nu trebuia să se stingă în nicio casă. Oamenii de la ţară aşteaptă Crăciunul cu post şi rugăciune, armonie şi înţelegere. Acum, când societatea pare că s-a scindat, să luăm şi noi exemplul lor şi să nu ne duşmănim, chiar dacă avem păreri diferite. Pentru 2023, ne propunem, printre altele, conferinţe ale scriitorilor în licee, pentru a fi mai aproape de publicul tânăr.
Povestea pomului de Crăciun (care este mult mai veche decât a bradului la noi) şi a merelor din rai să vă însoţească mereu. Simbolic, cu traista în spate, vă aduc şi eu un colind de pe Valea Ţibleşului, locul naşterii lui Liviu Rebreanu: „Sculaţi gazde nu dormiţi/ Că soarele-o răsărit/ În oblonu’ boilor/ Şi-n staulu’ oilor/ Şi-n fereastra gazdelor/ De ieşi gazdă până-n prag/ Că te colindăm cu drag/ Şi iară te băgă-n casă/ Ş-aprinde lumina-n masă/ Că-ţi intră Hristos în casă/ C-un mănunchi de busuioc/ Sa aibă gazda noroc/ Tăt margând şi stând pe loc/ C-un mănunchi de nintă creaţă/ Să aibă gazda viaţă/ Tăt mergând şi stând pe laiţă.“
Mihai MĂNIUȚIU
Am coșmaruri
Nu știu câtă relevanță vor avea „bunele“ mele pentru cititorii revistei „România literară“, dar, iată, urându-le și lor, pentru anul care vine, să aibă parte de ele, cutez să le înșirui: în primul rând, le doresc să nu le lipsească oamenii care-i iubesc și prietenii fideli care ar sări să-i ajute, la o adică, chiar și în miez de noapte, dacă li s-ar cere ajutorul; eu am sentimentul că în jurul meu sunt astfel de oameni și de prieteni, și asta mă face să rămân, în ciuda vârstei, pe linia de plutire. Le doresc, de asemenea, să li se facă dor de cei la care țin, să li se facă dor în fiecare zi, cum mi se face mie, și să nu le fie rușine să-și arate iubirea față de ei.
Celor care scriu, le doresc să aibă norocul unor redactori de carte extraordinari și dedicați, precum cei de la Humanitas, Școala Ardeleană, sau Tracus Arte. La Humanitas mi-a apărut, în acest an, romanul Calea Jaguarului, cel de-al doilea din ceea ce, în capul meu, s-ar putea numi „trilogia României de azi“; al treilea și ultimul text al trilogiei, intitulat Safari, l-am terminat de curând, și mi-aș dori, firește, ca romanul să vadă lumina tiparului la aceeași editură.
Dacă am noroc, voi întâlni din nou, și la anul, ori peste alți doi-trei ani, un editor cu viziunea și generozitatea lui Vasile George Dâncu, directorul Editurii Școala Ardeleană, care nu a ezitat în fața efortului uriaș de a alcătui Antologia de 700 de pagini a poeziei mele din ultimii 22 de ani. Da, n-ar fi deloc rău ca norocul lui 2024 să mă „petreacă“ și în 2025! Cât despre „relele care să se spele“… Mărturisesc că aproape mi-e frică să apăs pe butonul telecomenzii, pentru a mă uita la știri (sunt un consumator de știri și de actualități, turnul de fildeș mi-e complet străin!). Îmi este de-a dreptul groază să deschid televizorul − și, totuși, nărăvit, îl deschid, în ciuda gândului care mă roade: oare unde a mai început, unde s-a mai întâmplat iarăși un început… de sfârșit? Războaiele, morțile absurde, revoltătoare, dezmățul urii, al dictatorilor ubuești care ne amenință din aproape toate colțurile lumii… E greu de îndurat – și cu atât mai greu cu cât nivelul de educație din țară scade constant și analfabetismul funcțional crește spre cote alarmante. Spre cote de autoanihilare națională. O să dispară oare limba în care scriu? Da, am coșmaruri. Îmi amintesc totuși că într-o carte de aforisme, publicată acum aproape trei decenii, notam: „Să nu mai ai coșmaruri – iată unul din nenumăratele chipuri prin care îți poți da seama că instinctul însuși al libertății s-a atrofiat înăuntrul tău.“ Dacă aforismul acela e valabil se cheamă că, mărturisindu-mi spaimele, fobiile, revolta, sunt încă în stare să fac exerciții de libertate. Și asta, într-o oarecare măsură, mă consolează. Îmi mai doresc ca timpul să aibă mai multă răbdare cu toți cei de care sunt atașat și să nu mai lovească pe la spate, când te aștepți mai puțin.
Angelo MITCHIEVICI
Timp pierdut, timp regăsit
Ca de obicei, regret timpul pierdut, aș da la o parte tot acest timp fără „întâmplare“, fără un rost anume, care mi s-a strecurat printre degete fără să-l trăiesc cu adevărat, pierdut între hârțoage și catastife și rapoarte etc..
Dar aș mai îndepărta și ceva ce am crezut că are rost, lupte duse cu un idealism pe care credeam că l-am depășit, pentru cauze care nu erau direct ale mele, dar pe care le-am înnobilat atât de mult în imaginația mea, încât m-am distribuit în rolul de salvator al situației, rol întrucâtva ridicol și cu o anumită doză de trufie mult mai insidioasă și perfidă decât cele emfatice, ușor recognoscibile. Trufia constă în a crede că îți este rezervată o misiune, că de tine depinde ceva important, că fără intervenția ta nu se poate, că ești acolo pentru că numai tu poți salva lucrurile de la dezastru. În mod evident, lucrurile nu stau așa și binele pe care dorești să-l faci este distorsionat, cel pentru care garantezi nu îndreptățește încrederea pe care ți-ai plasat-o în el, iar la final îți rămâne gustul amar al unei inutilități. La genul acesta de donquijotism aș renunța. Ce aș „aduna“, „bunele“, sunt toate clipele petrecute alături de familia mea, de copiii mei, momente pe care le-aș înmulți pentru că acolo se află dragostea și frumusețea celor neîntinate. Acolo se află o bucurie pe care eu nu o mai pot trăi cu aceeași intensitate, bucuria pentru lucruri mărunte, pentru descoperirea celor umile, a lumii cu micile ei miracole. Mi-aș dori mai mult timp pentru a călători, niciodată nu mă satur de călătorii, mi-aș dori să mă opresc pentru a privi în jur la un apus pe malul lacului Siutghiol sau Razelm, la pluta unei undițe în așteptarea fără așteptare a unui mic zvâcnet care anunță peștele, aș dori să stau pur și simplu cu un pahar în față într-o cafenea departe și să mă uit pe pereți sau să citesc în liniște un roman bun.
Prin urmare, nu aventuri, ci o plăcută absență a mea din timp, o priveliște a vieții ocrotite de prostia și violența din jur. Se poate?
Ștefan MITROI
Pace și sănătate să fie! Și măcar nițică ploaie!
Anii vin gata vechi pe lume. Vechi din fabricație, dacă pot spune așa.
Speranțele noastre în mai bine îi fac să pară noi. Am descoperit asta târziu, când am băgat de seamă că nu mai sunt copil. A trecut multă vreme de atunci, însă bucuria de a spera mi-a rămas intactă. Ea se asociază cu obiceiul, dobândit tot în copilărie, de a azvârli, dinspre capătul anului ce dă să plece, spre largul celui ce se pregătește să înceapă, un pumn de dorințe. Nu atât de multe ca în trecut, când aveam pumnii mai mici, dar încăpeau în ei toate visurile ce-mi treceau prin minte. Nu mi s-au împuținat visurile, dimpotrivă.
Am învățat însă, odată cu înaintarea în vârstă, să mă mulțumesc cu puțin.
Dacă e să iau anul acesta, ce tocmai se duce, duce-s-ar unde a înțărcat mutul iapa, cum ne zice povestea, mi-am dorit să-mi rămână întreagă și sănătoasă pofta de a scrie și de a fi cât de cât sănătos și eu. Am scris câte ceva. O să vorbească volumul de proze scurte ce-o să-mi apară la anul despre asta. Cu sănătatea, nu prea mi-a ieșit. A trebuit să stau niște zile în spital ca să-mi iasă. Câțiva prieteni buni, oameni din lumea literară, n-au avut, din păcate, norocul meu. Vorbesc la timpul trecut despre ei acum și nu-mi vine să cred, n-o să cred niciodată că nu mai sunt, deși am văzut cu ochii mei cum au fost vârâți în mormânt.
Sper ca 2025 să fie mai îngăduitor cu noi. Să pot spune la sfârșitul lui c-a fost mai bun decât anul dinaintea lui. E anul în care am câteva treburi literare de făcut. Prima dintre ele este Festivalul „Marin Preda“, al cărui director sunt din 2023. O alta, la fel de importantă, este continuarea întâlnirilor pe care le-am inițiat în județul natal sub genericul Scriitori de manual. Au venit în Teleorman, la invitația mea, următorii scriitori: Dumitru Augustin Doman, Petre Crăciun, Nichita Danilov, Cassian Maria Spiridon, Marius Chelaru și, recent, Gabriel Chifu. Am învățat de la fiecare dintre ei câte ceva. Și eu, și publicul participant. Vor veni, vreau să cred, și alții.
Locul unde m-am născut, care a dat literaturii noastre câțiva mari scriitori, este, vă jur, încărcat de poezie. Dar trebuie să ajungi acolo ca să descoperi lucrul acesta. Cam astea sunt dorințele pe care le strâng, la trecerea dintre ani, în pumni, gata să le arunc sub brazda anului următor, cu gândul că vor crește mari, întocmai cum creștea grâul din boabele semănate de părinții mei pe câmp. Pace și sănătate să fie! Și măcar nițică ploaie!
Olimpiu NUȘFELEAN
O înnoire continuă, dacă se poate
Schimbul de ani ne îndeamnă de fiecare dată să ne cercetăm mai clar percepțiile, să sondăm abisurile celor întîmplate într-o perioadă să zicem recentă, ca să privim cu ochi mai limpezi prin fereastra viitorului. Dar scriitorul face așa ceva continuu, nu degeaba actul realizat de el – scrisul – e privit, oricum ar arăta viziunile sale, cu un aer sărbătoresc. Un aer sărbătoresc și… responsabil. Faptele trăite sînt scoase în spațiul public de obicei prin viziuni artistice, mărturisirea directă se face mai greu, mai plină de reticențe. A vorbi „deschis“ despre trăirile tale, oricît de dezinvolt ai fi, e legat uneori de… indecență.
Ce să spun?, mă întreb retoric. Să vorbesc despre plecare la cele veșnice, la o vîrstă înaintată, a tatălui meu? A existat oare, în comportamentul celor (foarte) apropiați, o eroare care să-i fi agravat neputințele, să-i fi adus sfîrșitul – cu cîteva zile, sau săptămîni, sau luni – mai repede? M-am gîndit și la asemenea lucruri, în această perioadă. Cu calm și luciditate, desigur. Am citit atît de mult despre moarte – poeme, romane și eseuri filosofice – dar moartea celor dragi mi-a adus în față aspecte noi, evidente și dure. Întrebare cinică și retorică: ce atitudine ar trebui să am pentru că am fost pus în situația de a învăța lucruri inedite despre moarte din exemplul celor dragi? De ce să moară ei ca eu să dobîndesc mai multă minte? Cum pot să mă gîndesc ca acest fapt, al morții tatălui, precum și, cîndva, a mamei, să nu se mai întîmple? Iată limitele în corzile cărora ne aruncă mereu existența. Dar pot să sper să nu se întîmple cumva moartea lor în sufletul meu! Și iată cum devin indecent încercînd să expun (public) asemenea trăiri. Salvarea de indecență o poate aduce însă literatura.
În plan strict literar, mă bucur că am participat la cîteva colocvii literare de notorietate, care chestionează în continuare condiția literaturii, că am mai scos două-trei ediții din revista „Mișcarea literară“ și că am trimis spre „lumina“ tiparului două cărți, una de poezii – În liniștea fricii – și una de eseuri – Viața prin delegare, care îmi exprimă frămîntările. O carte de interviuri ar fi pe drum… Sînt bucurii, dar grevate însă de deziluzia lentorii mele în a le pregăti în manuscris, trezite la viață spre final de an. Gratitudine celor care le-au consemnat deja.
Poate că ritualicul popas asupra propriei existențe, cu un impact spiritual mai mare în perioada ce precedă… cumpăna dintre ani, cînd se invocă și proverbe precum cel la care face referire ancheta pe rol, e „deschis“ într-o cheie mai relaxată. Ne ștergem de rele cu zăpada căzută de Crăciun – cîtă mai e – și ne înscriem viitorul în imacularea aceleași zăpezi, al cărei simbol trebuie să învățăm să-l păstrăm mereu proaspăt. Tentația purității te și spală de rău, dar mai ales îți menține existența curată în ceea ce aceasta are esențial și de la care te poți revendica în orice luptă.
Cîndva am crezut că noi, generațiile mai… noi, o să ne ducem viața printr-un secol ferit de războaie. Și nu a fost să fie. Și vine peste noi pandemia informatică a știrilor false, pe care am vrea-o dusă pe pustii… Și ce mă doare mai tare e faptul că multe lucruri frumoase și bune mor în sufletul omului de azi iar această atrocitate îl lasă de multe ori impasibil.
Dar, mai mult sau mai puțin militanți (v. mesajul literar), scriitorii vor trudi întotdeauna – deloc cu capul în nori – la spălarea răului din suflet și mai ales la „adunarea“ celor bune, la primenirea sufletului, printr-o înnoire continuă, dacă se poate.
Irina PETRAȘ
Jumătatea plină
Cum moartea nu e dintre cele ce pot fi „spălate“, iar relele bătrâneții nu sunt decât dovezi că ai trăit deja o viață lungă, înșir aici doar cele bune. Și le aleg din viața Filialei Cluj, știind că numai de noi depinde să se adune.
Anul acesta am reușit să deschidem și mai larg porțile spre tinerii cititori care au învățat deja drumul spre noi și vin și nechemați anume la conferințe și lansări de carte. Ne-au fost alături la câteva dintre evenimente (Ziua Culturii Naționale, FestLit 2024, Ziua Limbii Române) copii de la Colegiul de muzică „Sigismund Toduță“ (Camerata ATELIDRA). Am avut o mare șezătoare cu elevi ai Colegiilor clujene de Zilele Clujului și le-am dăruit 100 de exemplare din Cartea cărților copilăriei. La un dialog dintre scriitori și cititorii tineri, Lumea cărților, ne-au fost oaspeți 70 de copii de clasa a IV-a de la Colegiul Național „Emil Racoviță“. Sub semnul Carte în dar, am interacționat cu tineri cititori la Festivalul Internațional de Carte Transilvania și la Festivalul Cărții pentru copii și tineret. Evenimentele noastre au avut prelungiri excelente la reprezentanțele Filialei (Bistrița-Năsăud, Maramureș, Satu Mare, Sălaj). De fiecare dată, copiii/tinerii n-au fost doar simpli spectatori, ci parteneri de dialog plini de viață și de întrebări. Funcționează mai departe Galeriile de Artă Steaua, unde au expoziții nu doar membri ai Filialei, ci și elevi ai Liceului de Artă „Romulus Ladea“. Scriitorii se supun astfel probei dialogului cu cititori interesați și neconcesivi, copiii fac cunoștință de aproape cu literatura română contemporană.
Apoi, anul acesta am lansat, pe lângă tradiționalul, de-acum, ciclu de conferințe Scriitorul în Cetate, încă trei proiecte care se bucură deja de succes: Conversații între generații (a fost de curând primul episod; o încercare de a contrazice sau măcar diminua ideea „prăpastiei“ dintre generații), Sub reflector, care aduce în centrul atenției personalitatea complexă, plurivalentă a membrilor Filialei, și INTERART, întâlniri care pun alături artele (poezie, muzică, pictură, teatru, film) în dezbateri cu miez, cu expoziții și proiecții video. Cele mai multe dintre ele pot fi văzute pe contul youtube al Filialei: https://www.youtube.com/ channel/ UC3N0V3e55p8aRaA_ HAVyo7A/videos. Sau pe contul meu de facebook.
Toate acestea au fost cele bune. Nu e suficient să ne dorim să continue și la anul. Le vom ajuta să continue și chiar să fie și mai bune.
Monica PILLAT
Încercări prin care trecem
Urările binevenite la sfârșit de an ne îndeamnă atât la introspecție cât și la o evaluare a participării noastre la viața culturală a cetății. Din cauza unor probleme de sănătate, am fost prezentă mai mult în scris, cu poeme și răspunsuri în anchetele „României literare“, și pe platformele online care mi-au oferit prilejul urmăririi unor evenimente și conferințe deosebit de interesante, organizate de Academia Civică, de Editura Spandugino, de Muzeul Național al Literaturii, precum și de Grupul Humanitas la Ateneul Român. Am avut și bucuria să particip în direct la două emisiuni ale lui Vasile Bănescu – „Credință și cultură azi“ la Tv Trinitas – și la câteva lansări de carte la librăria Humanitas Cișmigiu și la Bookfest în primăvară, lansarea volumului meu de poeme O candelă în noapte, iar în toamnă, la lansarea volumului Ion Pillat. Primele versuri, lucrat și îngrijit de Carmen Bragaru, la lansarea volumului Piei Alimanestianu Opera omnia, pe care l-am prefațat și îngrijit (toate trei la Editura Spandugino), precum și la un eveniment poetico-pictural intitulat „Aproape în departe“, la Muzeul Iulia Hasdeu din Câmpina, împreună cu pictorița Daniela Davidescu Brown, eveniment organizat de Muzeu în parteneriat cu Editura Spandugino. De asemenea, am fost invitată de curând la Muzeul Național al Literaturii, pentru omagierea lui Vasile Voiculescu, de la a cărui naștere s-au împlinit 140 de ani în noiembrie. Am onoarea să fiu invitată de Ana Blandiana la Academia Civică, pentru a ține o conferință despre rolul cărților în familiile Ion Pillat și Gheorghe Ene Filipescu, pe 17 decembrie.
Împreună cu Carmen Bragaru, am alcătuit, în această perioadă, o antologie, Ion Pillat. Familia din vers, în curs de publicare la Editura Spandugino, pentru viitoarea comemorare din primăvara anului 2025 a 80 de ani de la moartea poetului, a 50 de ani de la moartea soției sale, pictorița Maria Pillat- Brateș, și a fiului său, Dinu Pillat, 20 de ani de la moartea Corneliei Pillat, soția lui, și 14 ani de la moartea fiicei poetului, Pia Pillat Edwards. Cu acest prilej, intenționăm să organizăm la anul o triplă lansare a acestei antologii la București, la Librăria Humanitas Cișmigiu, la Muzeul National al Literaturii și la Vila Muzeu I.C.Bratianu de la Florica.
Nu vreau sa îți vorbesc decât despre cele bune, deoarece lucrurile rele sunt încercări prin care trebuie să trecem în lupta noastră de propășire a Binelui.
Octavian PLĂIAȘU
Anul nou ce (n)-o să fie.
Partitura unui mic semnal de alarmă Ne apropiem de sfârșitul unui an greu, care pare că-l va anunța pe următorul poate și mai dificil decât atât. Am pierdut mulți oameni im – portanți, în mod neașteptat, dar ce pierdere nu este până la urmă o lovitură nepre – văzută, care te lasă într-o pauză de respirație, fără un reper de orientare. După care te redresezi și o iei de la capăt. Asistăm la schim – barea unui ciclu firesc, al cărui început îi este sinonim un sfârșit inevitabil.
Ceea ce se dorea a fi o cuminte contabilitate de sfârșit de an, ce ar fi punctat o precaută luare de poziție, devine în acest moment un semnal de alarmă imperativ.
Suntem puși în fața unui prezent care poate anunța un viitor opac, dea dreptul sumbru. Nu căutarea unui țap ispășitor este soluția cea mai bună, deși un reflex primar și instinctiv te împinge către o judecată de acest tip. De altfel, cunoaștem cauzele pentru care manifestările extremiste, coregrafiate în aceeași insipidă manieră manipulatoare, prind contur și câștigă atât de mult teren. Se vorbește despre lipsa de educație, dar nu și despre factorii care o produc și o perpetuează, și la care asistăm toți, din păcate, cu o nonșalantă indiferență. Ignoranța și lipsa de confruntare cu o solidă contextualizare ideologică, care să traseze cu claritate și transparență niște delimitări de bun-simț, se văd, din păcate, mai mult decât oricând.
Nu despre vinovați și nu despre vină trebuie vorbit acum. Și despre ce putem face. Despre felul în care sute de tineri ies în fiecare seară, pentru a protesta și pentru a-și apăra valorile elementare, în care cred și-n care continuă să creadă cu abnegație. Despre o frică reală, care te imobilizează temporar, dar care te împinge la a acționa ulterior, cu și mai multă putere. Despre demnitate și despre apărarea a ceea ce am construit, cu mari eforturi, e adevărat, și care ar putea fi, într-o secundă de neatenție, complet demolat.
Îmi prezint scuze pentru tonul patetic la care apelez. În spatele lui se ascunde, poate, mai mult decât oricând, o teamă asupra a ceea ce se va întâmpla. A ceea ce lăsăm în spate pentru generațiile viitoare. Ne rămâne speranța, după tot acest insuportabil travaliu; speranța că, în final, lucrurile se vor schimba… în bine.
Savu POPA
Suișuri și coborâșuri
Anul acesta a fost, pentru mine, unul nu neapărat ieșit din comun. Însă va rămâne un an aparte în privința anumitor reușite sau neîmpliniri prin care am trecut. Nu privesc înapoi cu mânie. Rețin, în calendarul celor bune adunate, proiectele care s-au concretizat atât în viața personală, cât și în cea școlară. Am încercat, înainte de toate, să le insuflu și mai mult elevilor mei dragostea pentru o lectură constantă, acolo unde există potențial și pasiune.
Am dorit să îi determin să vadă prin textul literar ca printr-o fereastră aurie, dincolo, într-o altă/ altfel de lume. Cum opera literară nu e doar un act de comunicare ca oricare altul, arid sau plat, împreună am citit textele dincolo sau dincoace de manuale, tendințe sau programe rigide.
Au fost și multe provocări, începând cu implicarea mea în corectarea digitalizată a simulării examenului național de clasa a opta care, pe lângă anumite părți bune, a dovedit, din punctul meu de vedere, că încadrează evaluarea într-un algoritm destul de strict, de schematizat. Mi s-a părut evidentă lipsa unei diversificări a paletei de notare și de interpretare, întrucât răspunsurile elevilor au fost destul de nuanțate. Apoi, faptul că, probabil, nu am reușit să comunic și să mă comunic mai eficient, că am neglijat, în trecut, anumite aspecte care au dus la vizitele repetate, din timpul verii și nu numai, la stomatolog și la chinurile tartarice prin care am trecut.
Mi-am petrecut mai mult timp cu cei dragi, iar, când nu a fost posibil acest lucru, mintea mea și-a aprins acele reflectoare căutând să le descopere chipurile prin sertărașele memoriei, prin diferitele arhive ale simțirii. Rămâne și faptul că am publicat niște cărți la care țin sau că am intrat, ca tânăr redactor, în universul revistei sibiene „Euphorion“, cea care întreține de treizeci și cinci de ani încoace euforia dialogului de idei. O împletire între scris și călătorit a avut loc și în lunile care au trecut, mai ales în cele de vară. Am reușit să vizitez niște locuri, unele pentru prima dată, demne să devină toposuri afective/imaginative ale unor viitoare proiecte literare. Rătăcind printre ruinele Târgoviștei, am încercat să ascult șoaptele unei voci de ruină, nicidecum în ruină, a istoriei acelor locuri. De asemenea, mi-am ascuțit vârful de lance al minții și al imaginației, pornind, pe tărâmul elen, spre Turnirul de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor. În linii mari, acesta a fost anul meu. Noica, la un moment dat, făcea o necesară distincție între două atitudini, una a consumării, cealaltă a însumării, între care viața devine un interval atât de fragil.
Mi-am propus, anul acesta, să mă poziționez pe talerul de balanță care înclină, mai degrabă, spre cea de-a doua opțiune. Nu știu cât de mult am reușit să însumez din ceea ce am văzut, simțit, petrecut, explorat, fără a rămâne doar la stadiul unui consumerist care consumă și se consumă.
Adrian POPESCU
Cele bune există
Ce a fost rău în anul 2024, chiar foarte rău , a însemnat dispariția fizică a trei voci importante pentru buna funcționare a literaturii române, Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu, Dan Cristea. An nemilos și cu poeta Gabriela Melinescu, apariția grațioasă dintr-o legendară Suedie, unde trăia din 1975.
Ce a pierdut cultura de azi prin moartea celor trei critici români? Probabil un substanțial capital simbolic, o parte din prestigiu și din audiență. Ce mi se pară rău este clivajul ideatic dintre generații, clivaj care derutează și devine păgubitor pentru cititori. Ora exactă în literatura de azi se dă urmând mai multe fusuri orare, criteriile valorice care se opun unul altuia încurcă lumea, ceea ce elogiază o revistă, ignoră alta. Să se spele deci neînțelegerile din cauze ideologice, progresism verso conservatorism, militantism verso criteriu estetic.
Am văzut critici tineri pe care-i prețuiam, prieteni, până mai ieri, de o mare mobilitate intelectuală, transformându-se în adepți încrâncenați ai corectitudinii politice, în teoreticieni ai noii stângi, lipsiți de umor. În câțiva ani au devenit aproape alte persoane, rigide, disprețuind cronica literară, comentariul critic, eseul despre un autor român, tot ce asigură dinamica vieții literare la noi.
Studiile culturale, mai mult sociologie decât literatură, sunt, în opinia lor, cea mai adecvată formulă de analiză aplicată lumii în care trăim. O lume fluidă, cum s-a spus, dar care nu are nevoie, chiar nu are nevoie? de pietre de construcție, tradiție europeană și autori exemplari, de ceea ce dă stabilitate și sens, dincolo de spectacolul efemer al zilei. Stânca și nisipul. Nisipurile sunt utile doar în amestec.
Cele bune există, chiar dacă nu sunt prea multe, ele se încheagă în bucuria apariției cărților. Filosofia lui Blaga, Viața a doua, Identitatea virtuală, Dublu autoportret, Al cui sunt? Trei femei cu mine patru, Povestiri orientale. Premiul Prințesei de Asturias acordat poetei Ana Blandiana, noua sa carte de versuri, premiul Scriitorul Anului, beneficiind de juriul Uniunii Scriitorilor și de susținerea Primăriei Iași, laureatul recent fiind Andrei Pleșu, depășindu-i cu eleganța cunoscută pe merituoșii câștigători ai lunilor anului, Colocviul de proză de la Alba Iulia, organizat de Uniunea Scriitorilor și forurile locale, Întîlnirea cu tinerii scriitori la Neptun, sau la Bistrița, Beclean etc. sunt cele bune despre care sper să se adune. Sau întâlnirile de la filiala Cluj, organizate de Irina Petraș. Așa cum alegerile recente din Basarabia sunt un motiv de bucurie. Un scriitor pe care generațiile de acum nu știu cât de bine l-au citit, Aurel Rău, nonagenar, și-a adunat „cele bune“ în patru volume, cu o ținută grafică excepțională, conținând traducerile sale din spaniolă, franceză etc. făcute de-a lungul a șaptezeci de ani. Echivalențe din poeți din patru continente.
Nu lipsesc Allen Ginsberg sau Dylan Thomas. O introducere în poezia lumii, în vremea când un traducător de vocație, cum a fost A.E.Baconsky, cum este Aurel Rău, le deschidea tinerilor o fereastră spre lume. Acum și-o deschid singuri, marii poeți ai lumii sunt transpuși în românește de tineri. Atunci, apariția poemelor lui Saint John Perse, 1969, datorate tălmăcirii lui Aurel Rău, sau apariția masivei „Panorama poeziei universale contemporane“, 1971, grație strădaniei lui A.E.Baconsky, era un eveniment, cu urmări benefice, poate pentru o întreagă generație. Întrebați-i pe Ion Mureșan, pe Aurel Pantea, pe Vasile Dan, dacă nu mă credeți.
Carmen SECERE
Mai mult peste linie, decît sub linie
Precum mulți dintre noi, la sfîrșit de an, și eu obișnuiesc să adun sub/ peste linie cele bune și să cîntăresc de două sau chiar de nouă ori cele rele, crezînd că nimic nu se întîmplă fără rost. Și, tot la fel ca mulți dintre noi, nu pot rămîne indiferentă la mișcările planetei, pentru că haosul este omniprezent și afectează pînă și vibrațiile moleculare. „Poate bătaia din aripi a unui fluture din Brazilia porni o tornadă în Texas?“ Poate! Astfel, nu am cum să nu observ că Omenirea (cu O mare!) a împins planeta într-o zonă de mare pericol, cu numeroase conflicte pe resurse, crize alimentare, războaie, toate ducînd la dezastre iminente. Ce este poezia noastră, ce sunt cuvintele noastre în fața acestor dezastre? Paiul de siguranță? Trestia de spijin? O amăgire? Nu pot trata cu nepăsare dispariția naturii și a speciilor, foametea, migrația, bolile, poluarea, pentru că a depăși limitele pămîntului înseamnă pierdere, iar cînd pierdem, dispar părți din noi. Suntem ceea ce ne imaginăm că suntem!… Lumea în care trăim, în care vrem să trăim este limita imaginației noastre. Și a generozității noastre, în ultimă instanță.
În ceea ce mă privește, cele „mai puțin bune“ m-au ajutat să descopăr mai multe despre mine și aproape că m-au obligat să fac schimbări (de comportament, de abordare a lumii) care mi se păreau imposibile altădată.
Așa am aflat că, deși îmi place să călătoresc, am nevoie de un loc stabil și că, oricît aș avea un loc stabil, cu atît mai mult vreau să călătoresc. Suntem ființe care se supun dianamismului imaginației, paradoxului existenței într-o lume tare incoerentă.
Am trăit atîtea lucruri bune, în acest an, mare parte neașteptate, încît mi-a fost și teamă pentru biata mea inimă! Ba, mai mult, m-am surprins, de cîteva ori, spunînd că sunt fericită, lucru de care mă feresc, pentru că fericirea este o taină și despre taine nu se vorbește. Însă, recunosc, aș cere un bis cu aplauze, pentru frumosul care mi-a fost dat în acest an! Unde să depun o cerere? Fiecare an este o pierdere, după o anumită accepție, dar este și o sumă, care este amprentă în identificarea personalității noastre. Ce aș lua din acest an în anul următor? Lumea celorlalți, ca să o intersectez cu lumea mea. Va fi cea mai pașnică intersecție, la care voi fi martor și parte. Poezia este și trebuie să fie această stare de împlinire a tihnei dintre cuvinte. Anul acesta și… La mulți ani!
Vasile SPIRIDON
Bună și rea vestire
La începutul lui 2019, cineva mi-a spus că a ascultat un horoscop pentru întreg anul, unde se prezicea că mi se va împlini un vis pe care l-am avut în urmă cu treizeci de ani. Deși sunt pasionat de cunoașterea semnelor zodiacale și cred în ele, am reticențe în a accepta că toate persoanele născute sub o anumită configurație astrală vor avea parte în același an de tot ce li se menește de la început, din cer. Mai mult: chiar pentru o singură zi. Stau să mă întreb ce poate să mai creadă un muribund – cu toate relele adunate pe cap și gata să intre în agonie – căruia i se prevestește pentru acea rea zi întâlnirea de extaz cu iubirea vieții lui? Își va închipui că moartea va veni îmbrăcată în mireasă și că îi va da sărutarea de pe urmă pentru o promisă nuntă în cer? Nu am acordat atenție celor referitoare la visele mele neîmplinite și abia spre sfârșitul acelui an am realizat veridicitatea celor prescrise.
Dădusem în urmă cu câteva luni un concurs pentru ocuparea unui post de profesor titular de limba franceză la Universitatea de Economie din Bratislava. Or, având timp să cuget mai mult, în cursul lungii mele navete, la ce mă mâna pe mine-n luptă, la ce voia acel Apus, mi-am dat seama că de fapt în urmă cu trei decenii aș fi vrut să predau limba franceză. Că doar absolvisem secția de Franceză-Română, dar ale tinereții valuri comuniste înghițiseră multe ore de limbi străine și am decis să rămân profesor cu a doua specializare. Cele rele ale naționalism-ceaușismului s-au spălat în apa Atlanticului, în sensul că apoi am fost pentru trei ani lector la Universitatea din Bordeaux, unde era să mă scufund și chiar să mă înec de plăcere, cu insula mea de românitate cu tot, în oceanul francofon. Dar visul nu se împlinise încă, deoarece acolo am predat în limba română.
La Bratislava, am avut o experiență foarte reușită, întrucât am putut să fac o comparație, deloc flatantă pentru noi, cu ceea ce se întâmplă în sistemul de învățământ din Europa Centrală. Pe unele hărți, contururile Slovaciei sunt trasate în afara Europei Centrale și așa o fi, dar m-am mirat încă o dată de cum s-a putut realiza până acolo sovietizarea, până aproape de zidurile Vienei. Toate cele bune în această privință s-au adunat până în primăvara acestui an, când trebuia să decid dacă doresc sau nu să prelungesc contractul. În preajma zilei de Bunavestire mă aflam în capitala de pe malul Dunării și mă pregăteam să vin în țară, când am auzit neverosimila veste rea că ne-a părăsit profesorul Manolescu.
După depunerea lui la lăcașul de veci, am primit propunerea de a fi redactor la revista al cărei director fusese atâta timp și unde eram redactor asociat de un an de zile. Nu mi-a spus nimeni nimic despre felul cum arată horoscopul pe anul acesta și nu am consultat poziția astrelor, dar am văzut în această propunere din partea colegilor un mare semn (în primul rând, un semn de încredere): că trebuie să renunț la naveta Bacău-Bratislava pentru una mai scurtă, de la Bistrița băcăuană până la Dâmbovița bucureşteană.
Sper ca toate relele pricinuite de dispariția profesorului să se spele în apa Oltului de la Râmnicu-Vâlcea și să se adune din nou cele bune, potrivit alternanței corsi e ricorsi. Nu voi trage cu urechea la cele ce vor fi prezise în curând la horoscop pentru anul viitor, dar parcă tare aș vrea să-mi spună cineva, cu totul întâmplător, lucruri interesante, ca în urmă cu cinci ani. Le voi reține pe cele bune, iar pe cele rele voi încerca să le spăl la mine acasă, în apa Bistriței.
Liviu Ioan STOICIU
La 75
Dinspre obștea scriitoricească – dispariția marelui critic și istoric literar, președinte al Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, în 23 martie 2024, pe mine, unul, m-a demobilizat (e o pierdere de neînlocuit; Istoria sa critică a luat măsura în marmură a coloanei vertebrale a literaturii române). Autoritatea sa critică a dat credibilitate valorilor vieții literare de la noi – inclusiv prin impunerea proiectelor literare ale Uniunii Scriitorilor (la care din 2005 era președinte, secondat de Gabriel Chifu și Varujan Vosganian), a premiilor acordate sub egida sa (la cele importante era președinte de juriu) și prin ținerea bunei cumpene la revista săptămânală fanion „România literară“, al cerui director era de la Revoluție (prin ea a făcut ordine în literatura română, pe criterii estetice, culminând prin publicarea listelor canonice ale literaturii române la poezie și proză). Spuneam că m-a demobilizat dispariția sa, mi-a crescut sentimentul de neîncredere în întreprinderile critice post-Manolescu (ale celor ce nu mai citesc onest o carte, dar dau verdicte critice după propriile „simpatii“), să fiu iertat – e adevărat, și pe fondul declinului recepției publice a literaturii române originale și a împuținării cititorilor avizați.
În 2024, a continuat războiul Rusiei în Ucraina (s-au împlinit și au și trecut o mie de zile de la declanșarea lui) și cel al Israelului (în Gaza, de câteva luni și în Liban și Siria), cu mii și mii de civili uciși sau schilodiți – care, pe mine, la nivel de „conștiință artistică“, mă afectează profund. Trece anul și nu sunt semne de încheiere a lor, poate în 2025 se va opri această nebunie colectivă. Altfel, în plan personal, am avut parte de un an ciudat, cu pagube incredibile. După ce mi-au fost furați online de hackeri din cont 25.000 de euro, poliția neînțelegând cum a fost posibil, am avut un accident cu mașina; un parapet metalic ieșit în stradă mi-a distrus partea dreaptă a mașinii, reparația depășind orice imaginație. Și ultima lovitură: pe când eram plecat la Suceava, centrala termică mi-a inundat parterul casei duplex la Brașov, apa ieșind în marchiză. A trebuit să schimb parchetul în sufragerie și să văruiesc parterul, inundația umezind pereții. Nu e greu de înțeles de ce cheltuieli și stres am avut parte; instalatorul chemat să vadă ce a declanșat inundația a ridicat din umeri, n-a găsit o explicație.
În fine, 2025 – cu părere de rău, în 19 februarie s-ar putea să împlinesc o vârstă – 75 (aberantă pentru mine; îi admir pe seniorii Nora Iuga și Ovidiu Genaru, trecuți de 90 de ani, dar eu chiar nu știu să mă bucur de viață). Nu-mi doresc nimic în noul an, nici măcar să am parte de sănătate și de posibilitatea să mai urc pe munte – poate voi scoate o carte de versuri. Sigur voi staționa „pe linie moartă“, retras, scriind din când în când pentru sufletul meu (sau pentru o colaborare la reviste literare) și citind zilnic. Voi aplauda gloria scriitorilor rămași pe baricade și entuziasmul debutanților.
Robert ȘERBAN
Sănătoși la cap
Am cunoscut, de-a lungul vieții, oameni care, fără să fie de meserie vrăjitori, psihanaliști, psihoterapeuți, reptilieni, magicieni, extratereștri, șamani, aveau puteri hipnotice. Nu-mi puteam lua ochii de la ei, pur și simplu.
Fie datorită frumuseții și intensității (spuselor) lor, fie din cauza prostiilor și elucubrațiilor pe care le scoteau pe gură: am fost hipnotizat de mai multe ori, de feluriți domni și diverse doamne. Recunosc, prostia afișată elegant și livrată solemn, pe un ton egal, nițel îngândurat, dar sigur pe sine, fără grimase, rictusuri și, mai ales, zâmbet, m-a făcut să mă uit minute în șir la emițător, fără să mă mișc. Asta mi s-a întâmplat, mai ales, în fața televizorului. Recunosc punctual: m-a hipnotizat Dan Diaconescu, la începuturile lui de la OTV. Cum să mă fi desprins de sticlă când apărea domnu’ Dan și începea să vorbească? Mă uitam la el ca la un piton, fără să beau apă.
Au mai fost și alți hipnotizatori ce mă fixau în canapea și mă țintuiau acolo minute bune. Mai ciripeam, uneori, precum o vrăbiuță prinsă în laț, așa ceva nu există! Și cum să nu privești la ceva ce n-ar avea cum să fie, dar totuși e?! Destul de repede am învățat să clipesc, să mă frec la ochi, să mă ciupesc, să râd, să scot limba, să-ntorc capul. Să schimb canalu’. Și-am scăpat nevătămat. Unii s-au scrîntit. De unde știu? Păi l-au votat pe domnu’ Dan, l-au băgat în parlament.
De D.D. mi-am amintit ieri, când am dat cu ochii de cel mai recent hipnotizator de români, Călin Georgescu. Diferența dintre cei doi e că primul s-a dovedit a fi o glumă lungită și fâsâită, pe când ultimul – la ora când scriu, C.G. a intrat, primul, în turul doi al alegerilor pentru președinția României – e un boa constrictor, gata să îi înghită nu doar pe cei pe care i-a băgat în transă cu o gargară unde a turnat de toate – pace, pământ românesc, moși, strămoși, morți și răniți, legionari, sfinți, nanocipuri, oculte, cola, fanta, apă rece de izvor, ițari și opinci –, ci și pe noi, cei care am învățat să ne ciupim, să scoatem limba, să râdem, să întoarcem capul.
Dacă va ajunge președintele României, acest hipnotizator TikTok va da marșarier și ne va izbi de iliescienii ani ’90. Mi-ar plăcea să fiu iarăși tânăr, dar nu chiar în halul ăsta. Așa că, tare îmi doresc, înger-îngeraș, ca Călin Georgescu să fie „spălat“ (tuns, frezat) din 2024 de conaționali, prin votul din turul 2, iar anul care vine să ne găsească sănătoși la cap și cu zâmbetul pe figură.
Ioana TĂTĂRUȘANU
Încrederea în literatură
Scriu aceste rânduri chiar pe 30 noiembrie, înaintea unei zile cu atributele unui termen, și după ce am zăbovit o zi întreagă asupra scrisului Gabrielei Adameșteanu în pregătirea unei întâlniri ce va avea loc săptămâna viitoare la Facultatea de Litere din București. Mă opresc mai ales asupra Anilor romantici.
Încep să cred, asemenea prozatoarei, în pendularea (ea, în sine, vitală) între încrederea nestăvilită, chiar dacă idealistă în literatură versus căderile în realitate și biografie de care nu ne putem descotorosi, oricât de strâns s-ar da maratonul cu noi înșine. Recitirea pe care o teoretiza Matei Călinescu mă salvează, în aceste zile, de bună seamă că nu prin decuplare, ci printr-un tip de angajament al reflecției, de micile agonii de care alții se salvează prin pastile Facebookiste.
Regăsesc, în paginile acestei cărți, o onestitate inhibantă, și tocmai de aceea admirabilă, prin care autoarea cumpănește și reflectează asupra maniheismelor care au scindat adânc câmpul literar al anilor ’90, logica grupărilor și regrupărilor care au urmat căderii comunismului, dar și desenul luărilor de poziție împotriva unei traume colective abia stinse în mod oficial.
Citind, nu-mi pot reteza până la capăt instinctul construirii de punți cu ceea ce, în aceste săptămâni, trăim, și nici reflexul de a vedea în memoriile Gabrielei Adameșteanu o variantă de retrăire și radiografie a trecutului nostru recent care are și un sens pedagogic. Este vorba despre o variantă atentă la nuanțe care reconsideră, dar își păstrează verticalitatea. După vâltoarea acestor zile, sper să pot reveni cu vagă seninătate, dar seninătate totuși la acest fel de a face față, de a te opune prin confruntare, adică prin memorie, istoriei care ricanează. Sunt convinsă, pe de altă parte, că, de n-ar fi fost Anii Romantici ai Gabrielei Adameșteanu cei care mi-ar fi stat, zilele acestea, în mâini, o altă carte m-ar fi însoțit prin tăvălug. E unul dintre lucrurile fundamentale purtate cu mine de la un la altul, încrederea în literatură, cu toate că tot mai des mă îndoiesc de mrejele ei; dar numai pentru-a reveni.
Florin TOMA
Optimismul pesimismului
A fost un an complicat. Colac peste pupăză, constat că chakrele se închid în formă continuată, una după alta, nelăsând să mai iasă nimic bun dintr-însele, iar trendul descendent al vieții (bazat pe principiul: totul se pierde, nimic nu mai rămâne!) face ca anii care (mai) vin să se complice și mai mult. Și să ne fie cumplit de greu să găsim cea mai performantă mașină de spălat „cele rele“.
Adică, păcate, greșeli, necuviințe, eșecuri, deficiențe, ofense, nereguli sau, și mai grav, desprieteniri. Vorba lui Jacques Prévert, când era amărât (dar când nu era el amărât ?): J’ai reconnu le bonheur au bruit qu’il a fait en partant. Ori, în strânsă legătură cu prezentul de azi și dintotdeauna, Legea lui Brandolini sau principiul asimetriei idioțeniei (Bullshit Asymmetry Principle), ce acționează imperturbabil de negreșit și e sintetizată magistral de buclucașul italian: Cantitatea de energie necesară spre a dezminți o idioțenie este cu un ordin de mărime mai mare decât cea consumată pentru a o produce. O lege valabilă până la os!…
Din păcate (poftim, iarăși păcate!), trebuie să ne resemnăm cum că „cele rele“, care se află înmănunchiate în „partea goală a paharului“ (ah, această veșnic suculentilică aluzie!), nu pot fi șterse nicicum și niciodată. Și nici nu pot fi aruncate la groapa de gunoi a Universului (vă dați seama ce-i acolo, ce dezmăț de duhori ieșite prin găurile negre!), din simplul motiv că ghinionul, prostia și minciuna alcătuiesc triada generativă care conduce lumea spre noi orizonturi de dihonie și balamuc. Însă, se spune că, dacă doar spălăm aceste metehne fondatoare, s-ar putea să devenim ceva mai buni.
Vast program! Dacă nu, amânăm operațiunea pentru existența viitoare.
Pe de altă parte, structura mea, de un debordant optimism al pesimismului stenic ce mă reprezintă în toate cotloanele – de la Weltanschauung-ul de întreținere sau strălucirea Cormoranilor de la Liverpool, până la urna de vot precară și la aprovizionarea așijderea de la Mega Image – totul derivat dintr-un patronim nesănătos, mă determină să spun că „cele bune“ pur și simplu refuză să se adune. Stau cocoțate câte una pe firul vieții și croncăne aiurea fiecare, debitând tot felul de prostii despre cum o să fie al dracu’ de bine, dar se mai amână, cum o să ne îmbâcsim noi de-atâta trai bun, cum o să ne împotmolim în cornul abundenței, cum, atunci când ne vom trezi dimineața, nu vom mai simți nicio durere (decât în situația dat-ort-popii), în timp ce prin fața porții vor trece râuri diabetice de lapte îndoit cu miere ce ne vor purta, plutind pe spate, direct în Rai (fără obișnuitul check-in la Sf. Petru!). Și, cum vă spun, nu tu o adunare constituantă, nu tu o cooperativă, nu tu o grupare vibrantă, o congregație, un Ong al lor, ei bine, nu! Ele stau separate una de alta, nu vor nici măcar să se apropie, de parcă ori sunt scârbite ca niște cumetre gureșo-pizmașe, ori ar avea râie.
Dar nu-i nimic, eu rămân răbduriu, cu speranța spânzurată de gât.
Căci singura realitate, care, vorba lui Churchill, are toate virtuțile care nu-mi plac și niciunul dintre viciile pe care le admir, se contrage ca într-un vortex, în „regiunea ființei mele“. În „depozitul meu de bătrân“, acolo unde stau în devălmășie toți zeii, toate paradisurile și toate infernurile posibile… E adevărat că infernurile mi se văd mai bine! LA MULȚI ANI!
Laurențiu-Ciprian TUDOR
Să am pace, să scriu
Am avut un an prost, în cea mai mare parte prost. Ca el să fi fost bun, teoretic, ar fi trebuit ca fiecare dimensiune a lui să primească notă de trecere, dar, în general, dacă o parte a vieții se înnegrește, ea le afectează și pe celelalte, adică nu le permite să fie fertile, le contagiază, le murdărește. E exact ca atunci când ai un măr stricat pe raftul cu golden. Ca atunci când ziua nu are fereastră sau când pe pereți sunt lipiți numai ochi încruntați. Ei bine, partea urâtă a vieții mele din acest an a fost legată de muncă. Am avut parte de tot răul pe care îl face un management fără management, formalist, coercitiv, contondent și neempatic. Am avut parte, din plin, de fructele contraselecției protejate de partid, obsedată de spălat pe mâini și de țapi ispășitori. Am mâncat stres din plin și el mi-a mâncat somnul și seninătatea. Unde să scrii în scrâșnit de dinți? Cum să pui flori și să chemi păsări într-un spațiu întunecat, ca de plumb? Unde să te dai reveriei sub sabia lui Damocles? Asta aș vrea să șterg din acest an. Toate astea aș vrea să se spele. Aș vrea să îmi dau jos platoșa și coiful. Aș vrea să vină soarele. A fost puțin și sărac. În fapt, reziști pentru râsul copilului tău și pentru încrederea din ochii femeii tale. Pentru că brațele ei se leagă colan cald și prețios. Pentru că în deșertul fierbinte al trupului ei îți rătăcești Eriniile. Pentru că ai câțiva prieteni, puțini și adevărați (ei nu depășesc degetele de la o mână), și pentru că părinții tăi te țin în rugăciune.
Da, am simțit anul acesta că infernul sunt ceilalți. Asta aș vrea să șterg. Asta aș vrea să se spele. Dar poate că semne sunt, chiar în haosul ăsta, în realitatea ruptă de neînduplecați. Aștept să îmi apară o carte de interviuri făcută ca o pledoarie pentru dialog. Simt că ea mi-ar putea salva anul, că l-ar putea răscumpăra. Că acestei cărți i-ar răspunde și altele, anul care vine. Că așa cum poemele mele au cunoscut, anul acesta, franceza și greaca ar putea cunoaște, ca niște haine noi, și alte limbi. Că aș mai putea apărea și în alte antologii, aici sau departe, că aș mai putea purta poezia și în alte locuri. Astea aș vrea să se adune. Să am pace, să scriu, să mă țin de frumusețe. Ca de-o mână. Să trec fundătura. Istoria să fie calmă, Europa să ne rămână acasă.
De-a Domnul!
Ioan Radu VĂCĂRESCU
Ceea ce continuă
Uncheșul meu Gheorghe, care n-a ieșit din satul lui niciodată, îmi spunea deseori: „Măi copile, în lumea asta așa-i, și cu binele și cu răul, că dacă n-ar fi decât bine și iar bine ni s-ar urca la cap, iar dacă n-ar fi decât rău și iar rău, ne-am lua lumea în cap. Fiecare an e cu bune și cu rele, oamenii vin, apoi se duc într-o altă lume, unde e ori numai rău, doar că nu mai e cap care să-și ia lumea, ori numai bine, un fraged crâng de lumină.
Cele rele de peste an trebuie înțelese cu picioarele calde și capul rece; și a le suci în experiențe de viață. Cele bune, duse mai departe, căci – nu-i așa? – adevărul e ceea ce continuă. Numai că nu e deloc ușor uneori de a discerne între bine și rău. E oportun, de exemplu, de-a face binele cu de-a sila? Oare s-ar putea transforma în rău? A fi de partea binelui, dat de adevăratele valori, născute din mintea neprihănită (“Eternal sunshine of the spotless mind“, scrie Pope în Eloise to Abelard).
Pentru literatura noastră a fost un an trist. Au părăsit lumea noastră scriitori importanți pentru literatura română. Rămâne însă binele făcut de ei, opera. Îi amintesc aici doar pe (să mi se ierte lista foarte scurtă) Alex Ștefănescu, Dan Cristea, Nicolae Manolescu. N-am fost la priveghiul niciunuia, doar cu sufletul. La noi, în Ardeal, e obiceiul ca la veghea din urmă să cinstești memoria celui plecat cu o mică poveste, mai tristă sau mai veselă, omenească pe de-a-ntregul. Un mod de-a umaniza întunericul, de a le oferi celui dus și celor rămași o împăcare sufletească, alături de cuvintele Cărții.
Eram în părțile Bistriței, către mânăstirea de la Rebrișoara. Am coborât din autocar, unul câte unul, participanții la Turnirul de Poezie de la Colibița. Din parcare, drumul urca destul de abrupt. M-am nimerit lângă Alex (care, în autocar, glumise tot drumul). Cei mai sprinteni au luat-o înainte. Cei mai greoi, la urmă. Nu-i nimic, l-am auzit, cei din urmă vor fi cei dintâi! S-a oprit de câteva ori să-și tragă sufletul. Eu, asemenea, smerit și cu piciorul drept încărcat cu furnicături.
La a doua oprire s-a uitat direct în ochii mei și mi-a spus: „Mi-a plăcut ce-ați citit ieri, domnule Văcărescu. Sunt versuri care se țin minte.“ Și mi-a recitat exact cele două umile rânduri ale mele. Să cad acolo în potecă, nu alta. Încântat și fâstâcit ca un proaspăt debutant.
Am mai făcut câțiva pași, el, cu greutate, eu, amețit de surpriză.
S-a oprit, m-am oprit și eu, s-a uitat iarăși direct în ochii mei în lacrimi și mi-a spus: „Dumneavoastră le-ați scris?“.
Ne îndreptam spre aeroportul din Antalya, în noapte, iar autocarul a făcut o pauză normală de drum. O parcare cu toate facilitățile pentru astfel de opriri, cu multe firme luminoase. A coborât toată lumea și fiecare și-a văzut de interes. N-aveam nevoie nicăieri, așa că m-am oprit lângă autocar și mi-am aprins o țigaretă. A coborât, ultimul, Dănuț. Nici el nu avea nevoie de altceva, decât de o țigaretă. I-am oferit-o, i-am aprins-o și i-am spus că ar trebui să nu mai fumeze. „Da, da, așa ar trebui, da-i bună“, mi-a spus, privind cu interes spre partea stângă a bluzei mele Lacoste. A pus degetul arătător pe micul animăluț verde și a zis: „Și mie îmi place Lacoste, am avut și eu.“ A mai tras un fum și a zis: „Oare cum se zice crocodil pe turcește?“ Nu știu, i-am spus. „Șopârlă, Șopârlache“, a zis Dănuț, „dar una mai mare, Șopârlache mai baro“. Nu mai puteam de râs, acolo în miez de noapte turcească. El, doar un zâmbet ușor, de critic literar șugubăț și experimentat! Ne-am terminat țigările și am urcat, primii, în autocar. El, în fața mea, eu, susținându-l de spate și în hohote.
După ședința de Consiliu din 8 decembrie, m-am îndreptat spre biroul lui Nicolae Manolescu. Dar el tocmai ieșea din birou, așa că l-am abordat acolo pe hol. I-am spus că am o carte de publicat. „Unde-i?“, m-a întrebat. „Dă-o aici.“ Am scos din rucsac dosarul alb de carton care conținea cartea din care citisem nu cu mult timp în urmă la Turnirul turcesc (și cu care câștigasem acolo) și i-am înmânat-o. „E ceea ce cred eu că e?“, m-a mai întrebat. I-am spus că da, chiar cu câteva zile înainte apăruse o pagină în „România literară“. Miam amintit că era aceeași întrebare pe care mi-o pusese cu ani în urmă, când i-am oferit cartea mea de debut, Exil în orașul imperial (completând atunci că speră că e despre Sibiu). A făcut câțiva pași și s-a întors spre mine, rămas pe loc și cu gândul la alte vremuri. „Ienăchiță“, a zis, „trimite-o și pe… pe…“ „Pe mail, domnule profesor?“, am întrebat. „Da, da, așa“. Zece zile mai târziu, chiar de ziua mea, am fost anunțat de la editură că volumul e aprobat și intră în lucru. Cartea a apărut în luna iunie. Nicolae Manolescu nu mai era printre noi. Nici măcar acum nu cred că suntem conștienți pe de-a-ntregul de pierderea imensă suferită în acest an de societatea românească. Există oameni care sunt de neînlocuit. Ca atare, cum spuneam, contează ceea ce continuă.
Răzvan VONCU
Dorințe imposibile
Ceea ce-mi doresc, pentru 2025, nu se poate.
Știu, bunăoară, că e în firea lucrurilor moartea. Cu toții vom trece Dincolo, atunci când bunul Dumnezeu ne va chema. Dar au fost atâtea dispariții insuportabile în anul care se încheie – Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu, Dan Cristea, Ioan Es. Pop, Ioan Moldovan, Nicolae Covaci, Gabriel Cotabiță, ca să mă refer numai la cei care alcătuiau micul meu panteon cultural personal –, încât aș vrea ca măcar la anul inevitabilul să ia o pauză.
Victor Eftimiu, scriitor interesant, a spus multe vorbe de spirit care au rămas în folclorul urban românesc. Dar anul care s-a scurs m-a făcut să înțeleg cât de stupidă este vorba care, la noi cel puțin, îi este atribuită (deși se pare că au spus-o și alții, în alte culturi): cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit. Da, probabil că la scara istoriei și a inevitabilului dispariției fizice a fiecărui om, e o mică observație cinică savuroasă. Dar la o privire mai atentă se poate observa că e un mare neadevăr: fiecare dintre cei enumerați mai sus reprezintă un univers care nu poate fi substituit de nimeni altcineva.
Cine să ia locul lui Nicolae Manolescu? Ion Simuț? Ar însemna că orice mâzgăleală ar putea lua locul „Primăverii“ lui Boticelli, la Ufizzi. Să sparie gândul!, vorba cronicarului…
De aceea, mi-aș dori, mai întâi, ceea ce nu se poate: ca în anul care vine să nu mai moară niciun scriitor. Dimpotrivă, mi-aș dori la fel de mult, în al doilea rând, ca unii tineri care scriu să înceapă să confirme. Să ne trezim asaltați de un val de 10-15 romane extraordinare și de tot atâtea volume de poezie, aparținând unor scriitori noi. Să constatăm că, deși nimeni nu îi poate lua locul lui Nicolae Manolescu (nici al lui Alex. Ștefănescu, nici al lui Dan Cristea, ca să fim sinceri cu noi înșine), au apărut din senin câțiva critici adevărați, mai puțin interesați de promovarea la universități de provincie și mai preocupați de soarta scrisului literar românesc.
Știu că sună utopic și că voi fi – a câta oară? – ironizat pentru lipsa de realism și, chipurile, de cunoaștere a „literaturii vii“. „Orice ironie/ vă rămâne vouă…“ zicea cel mai realist poet român al tuturor timpurilor.
Constantin ZAHARIA
Cele rele, cele bune
Ne aflăm într-un context în care fenomenul cultural a trecut pe al doilea plan. Suntem înconjurați de războaie, de alegeri catastrofale, amenințări de tot soiul plutesc asupra Europei.
În Gaza situația este disperată, în Liban abia dacă au tăcut armele, dar pentru câtă vreme? În Ucraina măcelul continuă, în Statele Unite a fost ales un președinte pe care europenii nu-l simpatizează, și care seamănă cu un dictator în fașă, iar în România, la primul tur al prezidențialelor, a apărut un clovn sinistru, care, prin pozițiile lui, cumulează toate ororile pe care le-am trăit în perioada comunistă, în plus de altele inedite, ba chiar fistichii. Un alt dictator în fașă, cu alte cuvinte, se profilează pe scena politică românească.
Situația pare disperată. Depinde de noi, desigur, viitoarea configurație a politicii în România, iar temerile și angoasele care ne traversează consună cu evenimente similare ce se petrec și pe alte meridiane.
Rezultatele votului în Franța din această vară accentuează îngrijorările legate de viitorul eșichier; situația politică în Germania a devenit instabilă; în câteva state europene regimuri de dreaptă naționalistă au venit la putere, unele de mai mulți ani; Europa este amenințată de aviditatea teritorială și de influența Rusiei, iar acestea sunt o mică parte din neajunsurile majore ale actualității. Alți monștri își arată colții: dorința de supremație a Chinei, inteligența artificială care ar putea evacua ființa umană din mai toate sectoarele de activitate, inclusiv din literatură, căci ar exista, pare-se, mașini capabile să creeze romane în doar câteva minute.
Ba chiar și poeme.
Care ar fi așadar lucrurile bune pe care ni le-am dori în anul viitor? Căci ne aflăm în zona speranțelor și așteptărilor. Ar putea să pară utopică speranța că în curând agresiunea din Ucraina va lua sfârșit, că în Gaza pacea a revenit, că Taiwanul nu mai este amenințat de China. Îmi imaginez România ca pe o țară profund implicată în politica europeană și solidară cu Europa, dar nu exclud, vai, o altă imagine, cea de distopie postapocaliptică, cu politicieni șleampeți de corupție și nemernicie. Îmi doresc pentru anul viitor o lume în care vijeliile și ploile torențiale vor fi mai rare, în care temperaturile nu vor mai atinge 45°C pe bătrânul continent. O lume normală, altfel spus. Dacă încă ne mai aflăm în sfera normalității.
Dincolo de aceste gânduri mai mult sau mai puțin negre, trebuie spus că, dacă cele rele au fost până acum dominante, aștept ca cele bune să vină, căci în fond situația economică din România nu este chiar atât de rea, iar diferența față de acum douăzeci de ani e vizibilă, avantajul fiind de partea momentului de față. Pentru cei care vor să-și amintească, desigur.