Poeme de Ion Vintilă Fintiș
Secunda este doar o himeră
1.
Aici, a fost cândva o mare. Un cerc. O șuviță de tăcere. Aici, nu mai
este zi și nu mai este noapte. Doar o urnă lichidă în interiorul
muntelui. Trupul devine un oraș care miroase a timp. Eu sap, tu
sapi, noi săpăm adânc, în cuvinte. Atunci vine îngerul patrulater,
într-un foc mocnind.
Eu sap, tu sapi, noi săpăm la cuvinte. Sunt maluri de vreme în noi.
Se răspândește pământul, se face anticer și antipământ se face.
Aici a fost cândva o mare. Raze pletoase devenite mai apoi pietre.
Devenite mai apoi muntele răstignirii. Eu sap, tu sapi… Acesta este
calvarul.
2.
Îngenunchez acum pe cub. Eu însumi în el
mă zidesc. Eu sunt cubul. Pentru templu,
pentru zeu. Rup o rază din lumina
preacuvântului. Îmbrățișez cu ea
rugăciunile. Apoi, mă adâncesc într-un
somn, pe care, îl putem numi moarte, sau
viață. Eu car acum absența din verbe. Este
acolo un câmp. Un șirag de vedenii.
Păsări lăcrimând. Ele îmi lustruiesc
singurătatea.
Crește iarba peste răsăritul din cub. Femeia
de pe colină îl îmbrățișează.
Crește cenușa în afara lui, soarele mereu în
scădere se află. O margine de țară
poposește într-o altă vedenie, a mea.
Eu mă sfârșrsc în viziuni. Cine mai știe de mine? Harfa călătorului
înfrunzește într-un măslin.
3.
Valul trece, dar rămâne un cîntec păstrând în sine forma acelui val.
Ca și cum trupul meu legănat între lacrimi, ar descompune tristețea
lui. Nimicul nimicului. Niciundele undelui. Spune-mi tu ce vezi,
dincolo de această răsfrângere?
Văd daimonionul din înger. Asta văd. Și trupul tău și al meu care nu
mai sunt. Lumina luminii de la început. Suim cu seceta din fluvii
într-un fagure de aer. Văi și oglinzi. Prăpăstii sonore.
Valul trece, dar rămâne un cîntec păstrând în sine forma acelui val.
4.
Țărmurile pier – năluci ale trupului înconjurându-ne cu o gramatică
a singurătății. De somnul nostru se spijină femeia, cum pruncul în
pântecul său de o cruce.
Viața și moartea se succed în sămânța secundei rodind, într-o
orchestră de senzații – alte valuri, alte catarge pe dominoul unei
alte mări.
5.
Turnuri și cai și clopoței pe tabla de șah a mirării. Piatră peste piatră,
apă peste apă – înlăuntrul acestui cub muzical. Cojit de lumină de
către calfele îngeri – meșteri zidari – călătorie confiscată doar după
un semn al dirijorului.
Rămâne în urmă un gol care respiră cercuri. Care sporește frigul
plănuindu-se astfel un joc de șah peste câmpia neagră. Oasele
noastre călătoresc deodată spre stele.
6.
La capătul drumului trupul își numără anii. Iar până la hotar mai
trebuie o viață, mult mai multe vieți care se scad se adaugă se numără.
Cum raza care se-ntoarce însutit la steaua rostogolită în noapte de cel
nevăzut – este o poveste care nu se mai termină niciodată.
Iar pănă la hotar două lopeți de liniște împing din nou spre izvoare
apa. Crâmpeie de cuvinte, umbra munelui unde mi te-ai arătat în
toată frumusețea ta.
Deschid atunci obloanele cubului care cântă. Se-ntâmplă poate o
preschimbare în lucruri. Se mișcă nemișcatul, neauzitul se aude, eu
plâng pe o prispă de sare.
Poeme de Remus Giorgioni
LEVIATHANUL,
Marele Chit, muntele viu din ape ivit
Iată-l ivit dintre valuri – și idealuri – Leviathanul… pe ele se lăfăie
de parcă ar fi marele Metatron (Iehova pe tron) croind cărări de
beteală pe fundul mării de smoală aripioare și solzi târându-se ca
o grapă pe acest teritoriu teratologic habitaclu al Monstrului –
loc în care hălăduiește alături de Marele Pește – marea dă în
clocot ca un cazan cu apele luminoase lăptoase vârsându-se în
ceaunul Ocean… Fiara cădelnițase nervoasă pe-acele ape total
albinoase „ca pletele unuit bătrân” (ca în Cartea lui Iov, în care
Iehova îl strânge la sân el potențează mării trufia slăvind în etern
Poezia! așa Leviathanul scurma din abisuri Oceanul) el se
lăfăie-și-se-laie, se moaie și se desfată în nemăsuratele acvatorii
în care fetele sirenoaice se scaldă alături cu marinaru-necat
căzut peste bord (în deplin acord)… spaima mărilor/depărtărilor
el se dă la corăbii rătăcite în larg, plutind izolate pe ape sau
catarg lângă catarg
În abisuri marine necercetate, alături cu monștri himerici
antropofagi: nici pești nici meduze, nici sepii (cu toate că apa
umplută-i adesea de cerneluri „tipografice”) nici raci de mare or
crabi caracatițe cu zece tentacule… printre dânșii tronează
Leviathanul specie de balaur îngrozitor ca un „vrăjitor” vrăjitorul
de mare: peștele diavolului teufelfish; sau mitica hidră gorgona cu
care se măsurase Herakle… el e uriașul Tanin-Theutis din Marea
Thetis care scotea din ape brațele-i noduroase ca un trunchi
retezat de copac, cap pătrat ca de drac sau mic alungit ca de
șarpe; gâtul serpentiform ochii verzi cât niște talgere large iar
coarnele de mărimea unui catarg turn de far coloană de
templu rătăcită în larg – fragmente din templul regelui Poseidon…
totul în respirația vie și sacadată a Oceanului-plămân planetar,
ocean văzut și el ca simplu amfibian („face să clocotească fundul
mării ca un cazan…”)
Iar în legendele mării despre
Leviathan povești
piratești-arhipescărești se
simte boarea isterică a
întunecimilor terifiante apare
vădit groaza permanentă a
matelotului care zărise ca-n
vis într-o călătorie pe mare-un
mare calmar dihania-ceea-cucoadă
ieșind satanic din ape,
ceva ca un pește-crab cu
mustăți oooo fălcile sale
încovoiate ca pliscul de
papagal sau vultur regal –
animal din specia pulpelor
colosale polipi abisali în stare
să apuce dintr-o singură
îmbrățișare și fregată și
marinari cu șerpii tentaculelor
sale de caracatiță… iată-l
doboară catarge
încurcându-se în greement și
velatură corpul mic și greoi
săltându-și în nori poloboacele sale se aciuază pe puntea
superioară învârte în aer cu coada întreaga corabie cosește
apele ca o coasă („în urmă el lasă o cărare luminoasă”)
Chiar și acum peste ani martorii oculari tresar în somn ca
dinaintea unor vedenii terifiante (ba parcă aquafiante!) de parcă
le-ar fi apărut multiplicat în n exemplare în fața ochilor Monstrul!
îl văd cum se-nalță apare pe nepusă masă din masa de ape și
tulbură funduri de mare cu grapa stelară a țepilor lui abdomenul
peștesc ca un submarin atomic rusesc – ca-ntr-un vis într-o seară
de vară mateloții de pe fregată văzură cu groază cum apăruse
pe cer ditamai Namila (iar insula-ceea ovală și verde dată cu
ceară era chiar o spinare de fiară) scoțându-și din ape gigante
tentacule ca niște ramuri de cedru crăci de sequioa; iar anunțul
de-a doua zi din ziare: „pulpe feroce atacă pescadoarele noastre
– ba chiar și corăbii mari cu două catarge au fost scufundate de
aceste fiare-nfiorătoare, ceva între Diplococ și Plesiosaur se lăfăie
azi în largul coastelor noastre, vestigii de saurieni amfibii din
mările Siluriene l
(fragment)
(fragment)