Pentru cititorul care dorește să se piardă în imaginarul orizontului, Câmpiile lui Gerald Murnane reprezintă o te mei – nică opțiune. Scrisă cu multă vreme în urmă, cu peste patru decenii, cartea este adusă la noi în actualitatea lecturii prin proaspăta traducere a lui Bogdan Perdivară și prin publicarea la Editura Litera, cu o prefață a lui Ben Lerner, în fapt un text din „The New Yorker“ care anunța întârziata descoperire a unui scriitor special. Gerald Murnane este unul dintre cei mai importanți scriitori australieni contemporani, unul dintre cei mai originali scriitori dintotdeauna, care propune printr-o scriitură gravă și aparent detașată o pătrundere în spațiul fără orizont al câmpiilor centrale din Australia. Aceasta este, de fapt, trama romanului: eroul povestirii pătrunde în nemărginitele câmpii într-un timp incert, într-un spațiu nedefinit nici măcar prin toponime, dar cu o identitate distinctă și greu de surprins, tocmai pentru a găsi nuanțele identitare ale „câmpenilor deplini“, propunându-și să realizeze un film despre ceea ce nu poate fi văzut din interior, pe care să-l intituleze chiar așa, Interiorul, și prin care să devoaleze priveliștea deplină: „Niciun suflet din tot districtul nu știe cine sunt și ce hram port. E bizar gândul că dintre toți câmpenii lungiți, adormiți (în case lăbărțate din scânduri vopsite în alb, cu acoperișuri roșii de fier și grădini întinse, aride, dominate de pipăruși peruvieni, arbori kurrajong și rânduri de cătină roșie), niciunul nu a zărit priveliștea câmpiei pe care am s-o dezvălui curând.“ (p. 26) Îndrăzneala celui venit din afară e similară cumva împlinirii visate de tânărul Giovanni Drogo, proaspăt absolvent al școlii militare, trimis de Dino Buzzati în Fortăreața Bastiani, dar realitatea câmpiei nu frânge destine precum romanul italianului, ci înscrie personajul într-o propensiune pe care nu am întâlnit-o decât în Castelul lui Kafka. Ca în Deșertul tătarilor și, bineînțeles, ca în Castelul, inutilitatea și limitarea umană sunt aduse în prim-plan, în ciuda faptului că întinderea vastă a lumii interioare, a Australiei profunde, se dovedește, de fapt, un monstru subtil, din vremuri imemoriale, devorându-și lent victimele. Regizorul nu este prins doar în spațiul acela vast și fără orizont, în lumea independentă și distinctă de orice ar putea avea legătură cu imaginata Australie, ci și în derularea propriilor interioare. Notele, inclusiv cele preliminare, „gândurile ocazionale“, nu îl salvează de inevitabila devorare de sine și de incapacitatea de a proiecta heteroimaginea, câtă vreme pătrunzând în hermeneutica interiorului va abandona fără să știe visul creator și independent cu care l-a convins pe unul dintre latifundiari să accepte să filmeze pe moșia lui: „Eroul filmului meu vedea, la limitele cele mai depărtate ale conștienței, câmpii neexplorate. […] Filmul era povestea căutării unui teritoriu care s-ar fi putut afla dincolo sau înăuntrul a toate câte văzuse vreodată bărbatul acesta. Îi puteam spune – fără să sune bombastic – Câmpia Eternă.“ (p. 125) Aceasta este, de fapt, capcana în care intră cel venit din Australia Exterioară. Spațiul vast al câmpiilor se transformă în Timp, iar căutarea din afară în cea interioară, din biblioteci. Ceea ce se relevă acum e Câmpia Interstițială, nu doar ca ramură excentrică a geografiei, ci acea „câmpie care prin definiție nu poate fi vizitată în veci, însă e adiacentă și oferă acces la orice câmpie posibilă“ (p. 173). În capcanele acestei întinderi fără sfârșit, în ciuda finitudinii fizice și a putinței de măsurare a distanțelor în orizontul plat al Australiei Interioare, filmul nu se va mai realiza niciodată, vaga parcurgere epică a întinderii textuale numite Câmpiile se va pierde fără reper în orizonturile întinse printre ierburile și tufișurilor propriilor gânduri, însoțirea promisă de Gerald Murnane va fi un abandon al lectorului în mijlocul fără speranță al interioarelor sale, cu sau fără orizont.
Regizorul, dând seama de propriile rătăciri, va conștientiza, avertizat probabil de reperele memoriei sale, de primele note sau înscrisuri pe marginea propriului proiect, că ținerea ochilor deschiși la pătrunderea în câmpii nu l-a putut salva de transformarea în spiritul câmpiilor.
Cumva, în același fel în care câmpiile înghit individul conștient de sine care vrea să cuprindă cu privirea și apoi cu propria conștiință nepătrunsul spirit al locului fără margini, Gerald Murnane reușește prin scriitura sa să închidă lectorul în spațiul contemplării, să inducă prin imaginile pe care le creează propria căutare a fiecăruia în sinele pe care nu-l bănuia atât de vast, printr-o proză care poartă în ea și frumusețea poeziei, și profunzimea filosofiei, și urmele unui parcurs conturat după tipare epice. Dorind să devină păstrătorul, dar mai ales revelatorul de imagini asupra unui loc incomprehensibil, regizorul sfârșește prin a fi parte a locului opunându-se sieși. Căutând scriitura revelatoare a locului, lectorul sfârșește prin a fi lăsat pradă propriilor căutări într-o întindere topologică pe care nu și-o poate explica. Or, tocmai aceasta este calea, sugerează Ben Lerner, deoarece eșecul (în raport cu viziunea, cu proiecția) „poate arăta calea, poate oferi un indiciu al invizibilei topologii care nu e mai puțin reală doar pentru că este de nereprezentat“ (p. 13).
Romanul îl îndepărtează treptat pe cititor de vederea întregului, ori a semnificativului, de un punct de observație special. Practic asta este ceea ce căuta regizorul: punctul de referință din care să răstoarne universul. Gerald Murnane oferă, în schimb, „scene dintr-un Timp care le este tuturor vag familiar“ (p. 205) și care se dovedește a fi calea prin care lectorul, părtaș la întreprinderea eroului romanesc, devine totodată parte din proiectul borgesian de catalogare a cunoașterii, a bibliotecii, a vastelor întinderi din Sud, a lumii înseși, a propensiunii spre Castelul kafkian, spre Sudul borgesian ori, de ce nu, spre Interiorul lui Murnane.