„N-ar fi rău să fie bine”…
Ion Creangă
Utopice, fiindcă nu trăim nicidecum într-o țară în care Cultura se numără printre priorități, ca ingredient identitar fundamental.
Parantezele mele pornesc de la ideea că, încercând să influențăm accederea în manuale a unor scriitori de azi, nu satisfacerea orgoliilor și vanităților este scopul; ci (re)gândirea lucidă și susținerea locului literaturii, în viață și în școală, ca instrument de cunoaștere. Literatura mare oferă repere de străbătut în cunoștință de cauză existența. E primul ei efect. E îndrumător și cicerone. Tot literatura e calea cea mai bună de perfecționare a limbii. Un bun cititor de bună literatură va ajunge să deprindă pe cont propriu cele mai expresive forme de comunicare. De sine și cu ceilalți. Un cititor autentic nu va cădea în capcana rezumării la o singură carte și nici nu va înlocui lectura cu rugăciunea. Va fi minte activă, nu receptacul pasiv.
O listă de scriitori care, spun alți scriitori, ar merita să fie studiați în școală nu va rezolva problema stării limbii și literaturii române în școala de azi. Ea ar fi inevitabil subiectivă și bruiată de dansul de societate foarte activ și în viața literară. Și nu va produce efecte la scară națională. Cel mult ar stârni nemulțumiri și bârfe pe la colțuri. Nici nu cred, de altfel, că accederea în manuale garantează automat durarea. Cred că mișcarea, aparent paradoxal, e mai degrabă inversă. Ești recunoscut de cititori (inclusiv critici literari) ca voce care are ceva important de spus. Abia apoi ajungi în manuale și te clasicizezi.
Să dau un exemplu. În 1965, când devenisem studentă la Literele clujene, apăruseră în librării câteva debuturi de toată lumea căutate/comentate. Autori: Ana Blandiana, Marin Sorescu, Adrian Păunescu. I-am citit atunci cu încrederea nepusă la îndoială cu care apelezi la clasici, dar și cu încântarea că limba română se exersa dintr-o dată proaspăt și viu prin intermediul acestor voci tinere și surprinzătoare. Remarcasem la un moment dat ca pe un lucru nemaiîntâlnit faptul că, după câteva poezii publicate în „Familia“, foarte tânărul Eminescu era întâmpinat în Ardeal ca un poet deplin, recunoscându-i-se autoritatea cuvântului. Ei bine, în anii studenției mele (1965-1970) se petrecuse un lucru asemănător. Simplificând, la Eminescu, se recunoșteau imediat prospețimea și noutatea pe care cuvântul lui le aducea poeziei noastre marcând ieșirea din stângăcii premoderne; larga și entuziasta recunoaștere a poeților din anii 60 celebra ieșire a poeziei din îngrădirile proletcultului (de o bună, chiar sărbătorească primire au avut parte în anii aceia și alți debutanți; de pildă, echinoxiștii). Intrarea în manuale a venit abia apoi, oarecum de la sine și treptat.
Cred că valorile autentice vor răzbi prin valențele multiple și adaptabile pe care le au, nu prin valența succesului de suprafață, unică și firavă întotdeauna. Ierarhia impusă de manuale nu rezistă în absolut. Ea e mereu datoare chenarelor politico-ideologice ori de grup ajuns la Putere. Prezența în manual nu consacră automat; poți forța intrarea în manuale, dar nu și intrarea în posteritate. Ca profesoară, bibliotecară, editor și critic, am avut mereu de-a face cu cititorii. Dacă e vorba despre cei pentru care lectura se află printre priorități, contez pe ei fără ezitare. Deși țin la moștenirea culturală a omenirii, am mai spus-o, nu cred că trebuie păstrat și conservat totul, cu orice preț.
Acest „cu orice preț” îmi dă fiori. Am toată încrederea că, în durata lungă a istoriei, rezistă ce merită să reziste (vezi funcția hordică a ritmului autentic descrisă de Marcel Moreau). Nu cred nici că vreo capodoperă literară va influența mersul firesc al Universului către cine știe ce alt big ori litle bang.
Vreo comèdie tehnică iscată de forfota tehnologiei galopante de azi ar putea avea mai degrabă urmări planetare, cosmice.
Dacă reforma studiului literaturii și limbii române ar depinde de mine – dar nu depinde! –, uite ce aș face: Aș începe prin a (re)introduce predarea cronologică a literaturii române; una inteligentă și profund conștientă de faptul că școala are datoria nu de a administra elevilor cunoștințe în doze greu de suportat/asimilat, ci de a facilita deprinderea unui instrument de cunoaștere ulterioară pe cont propriu. Se vede azi tot mai limpede că excesul de informație poate fi dăunător cunoașterii.
Istoria literaturii române reconstituită în manuale ar reține atunci opere importante pentru succesivele epoci istorice, cu date esențiale, dar și cu furnizarea de bibliografie, de link-uri spre detalierea fiecărei etape. Ar extrage citate din opera unui cronicar, de pildă, dar ar schița, cu ajutorul unui istoric, atmosfera și accentele epocii în care a scris acesta. Înaintarea s-ar face prin lanț de conexiuni care, stârnite, ar putea continua în ritmul fiecărui elev, căci el ar ști deja ce întrebări pui unui text literar pentru a obține cunoaștere și viziune, luciditate și discernământ. Și, da, plăcere, delectare. Studiul literaturii poate fi util prin reconstituirea treptelor deja parcurse pentru a putea gândi/provoca apoi un viitor mai bun. Oamenii de azi sunt încurajați să se considere generații spontanee, fără rădăcini, deschiși oricăror manipulări. Ei nu mai știu „de-ai cui sunt”, ignoră moștenirea lăsată lor de luminători. Fără a-ți cunoaște Trecutul, cazi în amnezie culturală. Uiți ceea ce n-ai știut niciodată despre tine și lumea ta, deși îți era la îndemână să afli. Ne paște nu doar pericolul gândirii zero (Saramago), ci și al memoriei comunitare/umanitare zero.
Latina ar trebui să fie materie de studiu nu pentru deprinderea în detaliu a gramaticii ei, ci pentru a putea urmări, comparativ, poziția limbii române ca limbă romanică între celelalte limbi derivate din latină. Analize pe text cu trimiteri la etimologie ar înregistra și evoluția limbii române în timp. S-ar dobândi starea de veghe necesară pentru a nu se ivi goluri între gând și cuvânt.
Studenții mei germani veniți la Cluj să studieze se descurcau mai bine decât ceilalți la deprinderea limbii române, fiindcă toți făcuseră serios latină în liceu.
Știau și că latina (și greaca) stau la temelia limbajului medical, al celui științific în general.
Fiindcă, mai ales astăzi, literaturile naționale se dezvoltă în largă comunicare cu celelalte literaturi ale lumii, în manualele de literatură română aș introduce o notă, o paranteză, un chenar care să indice opere literare importante din literatura lumii pentru aceeași perioadă. Un fel de bibliografie cronologică și analitică. Nu inferioritatea/tinerețea literaturii noastre ar ieși la iveală, ci dezvoltarea ei continuă până la a ajunge la performanțe semnificativ egale astăzi.
Manualele ar trebui susținute de antologii bine gândite. Cum erau, de pildă, volumele de Lecturi particulare pe vremuri. Ba chiar m-aș gândi chiar la un manual unic de Istoria literaturii române, concentrat și inteligent, care să fie secondat de antologii libere și diverse. Un fel de gen proxim înconjurat de mai multe diferențe specifice. Se presupune că, la absolvirea gimnaziului, copiii știu să citească și au descoperit cărțile copilăriei în biblioteci ori online. Cartea cărților copilăriei, alcătuită pentru Filiala Cluj, a fost bine primită. Copiii au fost uimiți să descopere ce cărți citeau în copilărie cei 100 de scriitori din toată țara antologați și să identifice coincidențe de preferințe. Faptul că și scriitorului XY îi plăcea Fram, ursul polar sau Cireșarii era semn că lecturile lor sunt validate.
Am văzut pe viu astfel de reacții. Antologiile ar putea deveni compendii de buzunar pentru a fi la curent cu ce și cum se mai scrie astăzi. Pastile de literatură bună care să incite la căutarea operei întregi.
Există deja scriitori în viață incluși în manuale. Dar se vede cu ochiul liber că selecția a fost una întâmplătoare, ascultând de evaluări „de casă”. Am senzația că activitatea Ministerului Educației e mereu paralelă cu mulțimea de întreprinderi culturale private care își propun promovarea literaturii, a lecturii, fiecare în legea sa. Nicio inițiativă meritorie nu e preluată la nivel de program național.
Introducerea de literatură contemporană în manuale ar continua cu mai multă rânduială (cuvânt drag ardelenilor), căci disciplina e necesară în toate domeniile. Antologiile pomenite mai sus ar putea fi un prim pas spre promovare. Scriitorii în viață au un avantaj imens față de scriitorii de odinioară. Ei pot intra direct în legătură cu cititorii lor. Ar putea deveni parteneri ai dascălilor de literatură. Eventual, chiar remunerați, utopic vorbind. Punerea la cale a unei rețele naționale, un desant periodic și al scriitorilor la orele de literatură română ar furniza profesorilor un partener competent în descifrarea tainelor unui text literar. Scriitorul și-ar putea prezenta propriile cărți, dar ar avea și ocazia de a vorbi despre scriitorii lui preferați de ieri și de azi, din literatura română în primul rând, dar și din literatura străină de azi, despre influențe.
Rețeaua cu pricina ar fi înlesnită de mijloacele tehnologiei de azi. Turnee ale scriitorilor prin școlile țării ar putea fi posibile față în față, dar și online dacă ar exista mijloace financiare constante care să le susțină. Statul (ca deținător de fonduri) ar putea fi marele agent literar al scriitorilor de azi.
Aș finanța masiv achiziționarea de cărți alese pentru biblioteci locale, școlare. Cum astăzi vine în ajutor și formatul electronic, cărți în format e-book ar putea exista în toate școlile.
Că s-au desființat în ultimele trei decenii zeci, sute de biblioteci comunale și școlare nu e ceva cu care ne putem lăuda. Librăriile țin de sectorul privat, da, dar bibliotecile nu. Ele sunt dintotdeauna buni parteneri pentru școli și ar putea fi și mai buni cu o susținere mai consistentă. Noile suporturi de editat cărți înlesnesc diseminarea literaturii române până în cele mai mărunte localități.
În ce privește traducerile din literatura română contemporană în alte limbi, acestea se fac după criterii de multe ori absconse ori prin relații de la om la om. Noi, românii, am stat mereu foarte bine la capitolul traduceri din literatura universală și ele nu au pus niciodată în primejdie relația cititorului român cu scriitorii români. Căci nu-ți poți dori să fii considerat scriitor mare doar dacă reușești să apari singur pe piață. Concurența cu traducerile e perfect loială. M-am întrebat adesea cum se procedează în alte țări pentru ca un scriitor să-și vândă cartea în milioane de exemplare în toate colțurile lumii. Și abia de îndrăznesc să întreb în ce tiraje au apărut cărțile românești traduse după 89? Și ce impact au avut? În ce biblioteci sunt păstrate? Cu câte grade a crescut interesul altora pentru scrisul românesc? Mai există scriitori români importanți care, din cauza unor motive politico-ideologice, nu se bucură de reeditări corecte și de traduceri? Mai e în vigoare confuzia dintre viața scriitorului, trăitor într-o anumită epocă, și opera sa? Se organizează sejururi atrăgătoare în România pentru traducători de marcă? Cărțile contemporanilor sunt traduse în funcție exclusiv de valoarea lor? Cine decide? Prima traducere din Eminescu se petrecea în limba maghiară și la Cluj: în 1885, Sándor József publica în nr. din 25 decembrie al revistei „Kolozsvári Közlöny“ poezia Atât de fragedă sub titlul Cseresznyefa fehér virága. Asta numesc traducere firească. Nu i-a cerut nimeni.
Deocamdată, mă opresc aici. Ar mai fi multe de spus.