1 Acum câteva luni, în octombrie, ne-a 13 părăsit, în Suedia, poeta Gabriela Melinescu (16 august 1942-15 octombrie 2024). Cu unele excepții, printre care Ion Pop, în revista „Apostrof“, nu am citit prea multe evocări sau comentarii literare la despărțirea de cea care a fost și rămâne un nume strălucit al generației șaizeci. A lucrat la revista „Luceafărul“, a primit premii ale Uniunii Scriitorilor, 1973, 2000. A fost corespondentul „României literare“ în Suedia. Volumelor sale de versuri scrise în România, de la Ceremonie de iarnă, 1965, Ființele abstracte, 1966, Interiorul legii, 1968, Boala de origine divină, 1970, Jurământul de sărăcie, castitate și supunere, 1972, Împotriva celui drag, 1975, la cele apărute după 1989, Lumină din lumină, 1993, Poezii, 1997, li se adaugă volumele de versuri și romanele în suedeză, limbă pe care poeta și prozatoarea o învață, devenind o apreciată scriitoare în patria sa de adopție. Amintim Zeul fecundității, 1977, Tatăl minciunii, 1977, roman, Copiii răbdării, 1979, roman, Lupii urcă în cer, 1981, roman, Casa de fum, 1982, poeme, Oglinda femeii, 1986 etc. Cu aerul său băiețesc, sugerat poate și de casca părului de antracit, lung, nu e de mirare că aducea în generația sa de poeți adolescenți însuși farmecul și vitalitatea adolescenței. Nici Nichita Stănescu nu a rămas orb la acest farmec. Citindu-le versurile, nu pot să nu mă gândesc la focul poetic întreținut cu pasiune de cei doi, foc unde flăcările celor doi și-au amestecat, la început, ardoarea mistuitoare, chiar dacă după aceea totul s-a prăbușit. Nichita ne-o spune destul de clar. De la „ploua infernal/și noi ne iubeam prin mansarde“ la A mea Singuratecă ea mă așteaptă să-i vin acasă, În lipsa mea ea se gândește numai la mine, ea cea mai dragă și cea mai aleasă dintre roabele sublime.
Ei i se face rău de singurătate ea stă și spală tot timpul podeaua până o face de paisprezece carate și tocmai să calce pe dânsa licheaua.
Ca în cuplul Ted Hughes-Sylvia Plath. Ori Adrian Păunescu-Constanța Buzea (vezi volumul memorialistic al poetei Creștetul vulcanului) focul s-a stins, cenușa a umplut viața care li se păruse o sărbătoare fără sfârșit.
Chiar dacă din 1975, poeta nu mai e prezentă fizic, decât sporadic, în România, fiind căsătorită cu editorul suedez Rene Coeckelbergs, marea, a doua sa iubire, declanșată fulgerător și definitiv.
Gabriela Melinescu a continuat să fie, mai ales după plecarea sa, o ființă legendară pentru mulți cititori români. A devenit pentru cei mai tineri cititori reală abia după 1990. Într-un interviu din 2002, acordat Gabrielei Adameșteanu, poeta vorbea despre ,,nombrilismul scriitorului român’’, intervievata spunând că privește schimbările din țară,după 1989, reale, dar insuficiente, cu o „cruntă și afectuoasă luciditate“, totuși lăudând dinamismul din România, pe care o prezenta, cu mândrie, prietenilor săi suedezi. După 1990 i se traduc în română mai multe titluri. Nu au lipsit nici elogiile în presa literară suedeză pentru romanele și versurile sale, nici distincțiile, Premiul Albert Bonniers, Opera Omnia, 2001, Premiul Academiei Suedeze, pentru traducerile sale din suedeză. Poetei, romancierei, artistului vizual prețuit, realizărilor sale artistice, ce au atins cotele înalte ale creației autentice, i-au fost răsplătite, în fond, talentul și perseverența de a urma un drum ascendent, cu țintă spirituală.
2 Prin traducerile sale în suedeză din lirica română, Ileana Mălăncioiu, Alexandru Lungu sunt doar două exemple, au existat, datorită Gabrielei Melinescu, schimburi de substanță poetică între cele două țări, transpunerea unor romane din literatura suedeză, sau ale unor autori de vârf din lirica suedeză de acum, Birghitta Trottzig, Goran Sonevi, Gunnar Ekelof, Katarina Frosterson, Agneta Pleijel, alții, cu toții prieteni, colegii ei de scris în limba lui Swendenborg. Jurnalele suedeze, 2003-2010, ale poetei și volumele de proză sau de poezie, închegate de-a lungul câtorva decenii, departe, au fost darul ei făcut cititorilor români, după plecarea ei în Suedia, pagini cu seve nealterate de timp, fluide mirabile în spiritul unei tinereți care părea perpetuă, o curgere vie în arterele formelor elegante, neîngroșate de timp. Poeta română a avut o a doua carieră literară strălucită, bogată în titluri apreciate unanim, productivă, în noua sa locuire nordică.
Recitesc poezia ei și mă uimește puritatea idealului urmat cu consecvență, un adevărat Jurământ de sărăcie, castitate și supunere, titlul cărții sale din 1972, reeditată în suedeză în 1975, sintagmă care valorează cât o confesiune, sau cel puțin cât o aspirație, mai mult sau mai puțin imposibilă.
Simțul datoriei, despre care vorbea în alt interviu, o face să militeze pentru valorile democrate, pentru susținerea protestului lui Paul Goma, explică revolta brașovenilor din 1987, detaliază procesul fostului dictator etc., în Jurnale. Dar devine limpede în convorbirea cu Gabriela Adameșteanu, din revista 22, anul 2002, de unde i se naște puterea lăuntrică „Eu mă preocup în mod susținut de îmbunătățirea caracterului meu, trăiesc ca într-o mănăstire cu meseria mea, îmi impun chiar asceza cuvântului, având ca epicentru al vieții mele o educație creștină’’.
La Botoșani, în 2006, Gabriela Melinescu devine laureata Premiului Național de Poezie „Mihai Emi – nescu“, Opera Omnia. Era ultima dată când am văzut-o în toată strălucirea vie a ochilor mari, a întregii ființe plină de o bucurie inocent-copilă – roasă… Cum printre nominalizați figuram și eu, surpriza mea a fost deplină când mi s-a adresat, cu aerul cel mai firesc: „Sper că nu te superi că am luat eu premiul!.. Sunt sigură că îl vei lua și tu!’’… Noblețe sufletească, sinceritate, grație. Gabriela Melinescu. Tempi passati.
Puținii săi congeneri rămași aici, în această viață, nu o vor mai putea vedea aducând frigul pur al Nordului, când descindea, e drept rar, parcă din lumea lui Niels Holgersson. „Zăpadă nouă în nevăzuta pădure/ În aer cristalele înghețului, zornăitoare/ Undeva deasupra tuturor/ cuvinte nou născute“ (Lumină din lumină, 1993). Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Constanța Buzea, Ioanid Romanescu sunt sigur că au așteaptat-o.
Despre poezia ultimelor volume ale Gabrielei Melinescu, Mircea Zaciu observa, în Dicționarul Literaturii Române, apărut la Editura Academiei Române, că un ,,tragism latent, senin hrănește această lirică a căutării sensurilor (luminoase, dar și malefice)’’, după, adaug eu, vitalitatea ludică a primelor ei culegeri și, apoi, abstractizarea, mai puțin reușită, din perioada mediană a creației.
Un reportaj controversat, făcut de ziarul „Libertatea“, în luna mai, 2020, pătrunde indiscret în lumea ultimilor ani trăiți de poeta Gabriela Melinescu.Nu puțini cititori s-au simțit revoltați de intruziunea în intimitatea celei aflate într-un cămin, îngrijită de prietena și tutorele ei, Silvia Luca. Acuzațiile de populism, senzaționalism, sentimentalism, formulate și într-un Apel la decență, au vizat redarea indiscretă a imaginii poetei octogenare.
Din parte-mi recitesc ceea ce au scris entu – ziasmați criticii despre volumele poetei, lăsând la o parte fotografiile ultimilor ani ai poetei. Devine tot mai clar faptul că făcea parte dintr-o lume literară mult mai generoasă, decât cea de azi.
- 3. Frații noștri, poeții Gabrielei Melinescu și congenerilor săi Poetul de-atunci era amoral, după judecata semenilor săi, bea excesiv, fredona cântece interzise, se plimba prin cimitire.
Câțiva erau fustangii, alții clowni, dar se purtau toți extrem de atenți unii cu alții, ca soldații pe front, știind că oricând pot muri și, da, nu-și mai pot cere iertare. Aveau o solidaritate de nobili scăpătați.
Poetul de azi bea mult mai puțin, e doctor în spitalul amorului liber, citește în pub-uri de pe telefon, a devenit expert în politici literare, detestă orice regulă orice sistem.
Praful și cenușa, un soi de cocleală, se simte în disperarea lui veselă, zgură digitală, scânteile vechilor cărți, extrage miere din florile neantului, eumenidele îl însoțesc, răzbunătoare.
Sunt frații noștri, oricum, și unii și ceilalți.
De ales, am ales, o spun, direct, cred că paradisul pot fi și ceilalți.
Frații și surorile noastre. Poeții.
Desena mereu pești, pe spatele unuia a dispărut în 15 octombrie 2024.