E mai mult o întrebare decât o afirmație formularea din titlu. Ea mi-a revenit în minte după mulți ani, când, la Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu“ de la Neptun, prezent fiind la una din edițiile Festivalului Internațional de Literatură „Ovidiu“, organizat de regretatul Laurențiu Ulici, mergând la restaurant, am auzit, din întâmplare, discuția de la masa vecină dintre doi tineri critici literari. Esențialul în acel fragment de discuție dintre cei doi era că, din noianul acela de peste o sută de invitați, doar ei doi știau ce-i literatura: „…doar noi doi dintre toți de aici știm ce este literatura“. Dacă până atunci înghițisem și eu destulă literatură, prin lecturi sistematice, prin lecturi de plăcere, din curiozitate și, nu în ultimul rând, din solidaritate cu cei din breasla din care îmi plăcea să știu că fac parte, acum mă vedeam exclus din ceea ce știam că știu. Dar și pe vremea tinereții mele, ca librar și apoi ca bibliotecar, când recomandam cărți pentru lectură celor interesați, știind ce le trebuie unora, ce le trebuie altora, de ce anumite cărți erau sechestrate, ceea ce-mi stârnea curiozitatea, am dozat în mine ideea că știu ce este literatura. Dar, curios, până la auzirea acelei discuții dintre cei doi critici literari tineri, nu-mi pusesem întrebarea, într-un mod profesional, ca să zic tot ca ei, ce este literatura. Însă de atunci, când am luat o carte în mână, mi-a apărut această întrebare în minte, iar răspunsul îl găseam în lectura care, negreșit, mă lămurea, dacă e sau nu e literatură acolo. Asta din punctul de vedere al cititorului care sunt. Cât privește celălalt punct de vedere, al celui care scrie cărți, nu așa, la întâmplare, ci cu o conștiință a valorii căpătate în timp, conștiință care impune o serie de reguli – de la cele ale cunoașterii în profunzime a limbii în care scrii la cele ale esteticii –, care-ți impun o firească autocenzură în elaborarea actului de creație, am crezut tot timpul că mă aflu acasă.
O definiție a literaturii, așa cum au și celelalte domenii, cum ar fi filozofia, matematica, fizica, economia, dreptul etc., nu ar explica pe înțelesul tuturor, subiectul limitându-ne doar la definiție, ce este aceasta. Așa cum, luând doar un gen literar, poezia, nu-i putem da o definiție exactă, cum, de exemplu, putem defini alte genuri literare precum dramaturgia, critica și istoria literară, eseul. De Prin urmare, ce este literatura rămâne în continuare o interogație, care poate fi luată și ca afirmație, opinie, însă nu la întâmplare, cu îngâmfare, cu aroganță, ci chiar ca încercare onestă de cunoaștere a ei în ansamblu și în esență. Ceea ce este clar, în ce privește literatura, este faptul că, ocupându-se în mod special cu crearea de ficțiuni, nu poate exista în afara realității, care dacă e redată așa cum este nu poate fi literatură, iar dacă e recreată și trecută prin filtrele esteticii este literatură. Ei, și acum hai să o și definim, că nu este atât de greu, însă nu cu aroganța că suntem singurii care știm ce este literatura, ci că ne numărăm printre cei care cred în literatură ca în propriul destin. Iar dacă destinul unui scriitor nu se confundă cu destinul limbii în care scrie, de regulă cea maternă, înseamnă că nu știe, n-a știut și nu va ști niciodată ce este literatura. lfapt, cred că nu poate fi dată o definiție exactă literaturii și tocmai acest lucru o face îmbietoare pentru toți cei care simt harul divin asupra-le. Că totuși cei doi tineri critici literari, deveniți acum și ei oameni maturi, având în spate opere scrise și publicate, nu m-a intrigat atât faptul că doar ei știau ce este literatura, ci că se considerau singurii care știau, dintre toți cei peste o sută de scriitori prezenți la acel festival internațional de literatură. Și poate că aveau dreptate, în felul lor, atâta timp cât priveau literatura ca niște profesori, oameni școliți să predea obiectul Literatura română (unii și pe cea universală). Din acea poziție, a ști ce este literatura este chiar o obligație, însă a o defini încă nu s-a ajuns la o esență a înțelegerii ei. Asta se poate vedea și din felul cum, în retrospectiva unui secol, doar profesorii au alcătuit, au recomandat, au pus în circulație în toate școlile din România, de la cele primare la cele preuniversitare și universitare, manualele și cursurile de predare a literaturii române. Și de cele mai multe ori acestea, cu puține excepții, au fost deficitare unei bune înțelegeri și promovări obiective a literaturii române. Cea mai limpede situație a acestor manuale a fost în perioada interbelică, când s-a aplicat în școlile din România metoda Spiru Haret, iar sociologic-pedagogic a precumpănit spiritul tradițional al lui Dimitrie Gusti. Ce a urmat imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial la noi, din acest punct de vedere, nu-i avantajează pe profesorii făuritori de manuale, fie după criterii ideologice (iar perioada proletcultistă este un exemplu devastator), fie după parti-pris-uri și afinități elective (sau mai curând de gașcă). Cei doi tineri critici, aici amintiți, prin ceea ce au scris și promovat se dovedesc a fi din ultima categorie, acum cea mai ofensivă în ocuparea pozițiilor de promovare a literaturii române prin manuale școlare și cursuri universitare. Selecția se face în funcție de ceea ce înțeleg ei că este literatura. Și cum ei, după cum am văzut, sunt singurii care știu ce este literatura, rezultatul acestei cunoașteri, acum la vedere, nu este unul viabil. Ci, dimpotrivă.