Scriu cronică la cărțile de poezie de mai multă vreme. Recenzii. Impresii. Mai plusez. Mai scad. Sunt întrebat, deseori, de ce nu scriu și despre cărți proaste. Să le desființez, să le rad. Să le ridiculizez. Nu știu întotdeauna ce să răspund, deși aș avea o mulțime de răspunsuri. În general, nu mi se trimit cărțile cu poezie proastă. Dacă nu mi se trimit, cu atît mai mult nu le caut. Cînd mi se trimit, totuși, prefer să tac despre ele. La ce bun să fac efort să comentez ce nu-mi place? Nu trebuie să înghit o mîncare dacă arată rău, miroase urît, mă pune în pericol. De aceea, nu trebuie să citesc ceva ce poate să mă supere, să mă indispună, să mă irite. Deși, dacă stau bine să mă gîndesc, habar nu am ce înseamnă poezie proastă. Pur și simplu nu știu. Mi s-a întîmplat de mai multe ori în viața asta să particip la lansări de carte. De toată mîna, vreau să zic. Am ajuns acolo fie din întîmplare, fie datorită unor conveniențe locale sau sociale. Dar am văzut că poezia proastă (după gustul meu prea pervertit!) unora le place pînă la satisfacție, pînă la delir de expresii. La una dintre asemenea lansări de carte de poezie, la care am ajuns după insistențele organizatorilor evenimentului, recent, am auzit o salvă de expresii, fraze, combinații de cuvinte care m-au pus pe gînduri, din care reiau cîteva, după filmul manifestării pus deja pe youtube: „Versurile mîngîie sufletul cu o delicatețe rar întîlnită”; „Poezia vibrează într-o armonie emoțională profundă”; „Fiecare cuvînt pare ales de inimă, nu de rațiune”; „Textul respiră o sensibilitate pură și autentică”; „Imaginile poetice se revarsă ca un vis diafan”; „Se simte o trăire intensă, aproape confesivă”; „Poezia atinge corzi sufletești greu accesibile”, „Autorul își deschide sufletul cu o sinceritate tulburătoare”, „Versurile curg lin, ca o emoție nefiltrată”…! etc. Am ascultat, am dus un deget la frunte, apoi m-am dus și am luat și eu o carte, să mă uit. M-am uitat apoi la criticul (de circumstanță?) care umpluse de spume dulci microfonul. Părea în ordine. Am citit din carte, la întîmplare: „Vecina mea are ochii frumoși/ adică… chiar frumoși,/ sunt ochi, dar mai frumoși decît alți ochi.// Cînd se uită la mine/ mă uit și eu la ea/ și ne uităm așa/ pînă cînd eu mă uit în altă parte/ pentru că mi se pare că m-am uitat prea mult.// Ea locuiește la trei/ sau la patru,/ oricum undeva sus,/ unde probabil își ține ochii/ cînd nu coboară cu ei pe scări.// Uneori mă gîndesc/ că dacă n-ar avea ochii așa,/ ar fi tot vecina mea,/ dar altfel, ceea ce ar fi diferit.“ (Citatul este exact, din carte, permiteți-mi să nu spun autorul. Dacă va citi acest text și se va regăsi, suport consecințele. Dacă nu va citi, lucru mult mai sigur, fiindcă asemenea autori nu citesc decît propriile opere, ca să nu se contamineze de cultură, nu este nicio pagubă!).
Dacă lui, criticului, îi place, de ce să îl conturb eu cu vorbele mele, eventual piezișe? Am scris și o proză, „Zidul de hîrtie”, în care vorbesc despre fenomen. O puteți citi în recentul meu volum de povestiri, Vinerea stacojie (Vedeți? Fac reclamă mascată!). Despre ce este vorba în acea povestire? Un critic literar insensibil la poezia proastă este răpit de mafia mediocrităților și închis într-o cameră în care nu existau decît cărțile desființate…! Și a fost obligat să le citească, ca să supraviețuiască. Nu cred că există pedeapsă mai mare!
Mi s-a întîmplat să asist (și) la critica literară de terasă/ bar/ colț de stradă, în care topurile literare sunt mai mult decît prezente. Multe Premii Nobel s-au împărțit, neoficial, în acest mod, o istorie paralelă a celebrului premiu va consemna multitudinea de asemenea distincții neoficiale acordate la colț de masă. Dar nu numai în literatură se întîmplă asemenea discrepanțe, mai sunt și alte domenii sensibile. Eram la mare, cîndva, la o terasă, alături, la altă masă, era un grup de constănțeni. Unul din grup, care îl cunoscuse bine (dar bine de tot!) povestea galeriei despre Gheorghe Hagi. Așa am aflat că Hagi nu era cine știe ce fotbalist în copilărie, era împiedicat, era timid, el (povestitorul) îl ridiculiza la orice oră, îi dădea mingea șorț, printre picioare…! De cîte ori i-am dat-o printre picioare, să am eu milioane în cont! Nu știu cum a ajuns să fie numit rege, noi nu-l vedeam titular nici în echipa școlii…! Dacă mă țineam, bă, și acum i-o dădeam printre picioare…!
Povestea un confrate că l-a văzut pe Nichita Stănescu plîngînd realmente în timp ce un poet industrios, dubios și slab, îi citea din productele sale. După ce poetul își termină teancul, în timp ce Nichita continua să suspine extrem de afectat, acesta îl întrebă: – Da, Nichita, acum spune-mi dacă ți-au plăcut? – Dar de ce crezi, bre, că plîng, de frunza frăsinelului? Poezia ta m-a făcut să plîng. După care Nichita s-a redresat și a spus: Domnule, să bem o vodkă, că mi s-a pus un nod în gît. De la plîns…! Poetul industrios a plecat fericit că poezia sa l-a făcut să plîngă pe (însuși) Nichita. Expresia „Scrieți, băieți! Numai scrieți!”, care îi aparține lui Ion Heliade-Rădulescu (1802–1872), era îndemnul adresat tinerilor autori ai vremii și reflecta dorința de a stimula dezvoltarea literaturii române într-o perioadă în care aceasta se afla în plină formare. Ideea sa era că, prin scris susținut, se va ajunge în timp la valoare și maturitate culturală.
Ce pot să spun acum, cînd am ajuns în sfera de influență a Inteligenței Artificiale, cînd literatura artificială pare să fie mai inspirată decît poezia așa-zis naturală? Cam același lucru! Da, scrieți, băieți! Dar scrieți de mînă! Măcar cu deprinderea asta să rămîneți, s-a demonstrat că scrisul de mînă este semn de sănătate mintală.