Galeria Națională din Washington celebrează 150 de ani de la nașterea impresionismului printr-o expoziție remarcabilă, „Paris 1874: Momentul Impresionist“, preluată de la Muzeul Orsay. Evenimentul marchează un moment simbolic: în aprilie 1874, în studioul fotografului Nadar de pe Boulevard des Capucines din Paris, un grup de artiști independenți – „Société Anonyme Coopérative des Artistes“– a organizat prima lor expoziție, sfidând autoritatea Academiei de Belle-Arte și a Salonului oficial cu regulile rigide pe care le impuneau. Printre lucrările expuse s-a numărat „Impression, soleil levant“ de Claude Monet, care l-a inspirat pe criticul Louis Leroy să numească, cu ironie, această mișcare „impresionism“ – un nume devenit simbolul unei revoluții artistice.
Tablouri care astăzi sunt considerate impresioniste au fost create, desigur, și înainte de 1874, și nu doar în Franța. Artiști care au expus la Nadar se cunoșteau din anii 1860, pictând câteodată împreună: Monet și Renoir în Bougival, Pissarro și Cézanne în Pontoise, Renoir și Sisley lângă Louveciennes. În plus, nicio mișcare artistică nu a apărut complet formată, ci s-a dezvoltat treptat, adesea printr-un proces sinuos și plin de meandre. Manifestarea de la Nadar nu a fost, în mod particular, rodul unui grup rebel și unitar de artiști, reuniți în jurul unui program clar, ci mai degrabă o alianță conjuncturală, bazată pe prietenii personale și afinități politice. Recunoscând caracterul arbitrar al stabilirii unei date precise pentru nașterea impresionismului, organizatorii expoziției au adoptat o perspectivă mai amplă: în loc să izoleze fenomenul impresionist, ei au căutat să contureze un portret cuprinzător al artei franceze din jurul anului 1874. Astfel, au reunit cât mai multe lucrări relevante, expuse atât în atelierul lui Nadar – unde tablourile „impresioniste“ erau, de fapt, în minoritate – cât și în Salonul oficial din același an.
În realitate, comparația dintre cele două manifestări este profund dezechilibrată. Cu o tradiție ce datează din secolul al XVII-lea, Salonul oficial a reunit aproximativ 2000 de creatori care au expus circa 3700 de lucrări, atrăgând o sute de mii de vizitatori. Prin contrast, expoziția organizată în atelierul lui Nadar a inclus doar 215 lucrări semnate de 31 de artiști (dintre care s-au vândut abia patru) și a fost vizitată de aproximativ 3500 de persoane.
Sunt aparent două lumi total diferite, fapt evidențiat încă din prima din prima sală a expoziției de la Washington, unde „Impresia“ lui Monet este expusă alături de „Eminența cenușie“, monumentala pictură istorică a lui Jean-Léon Gérôme, laureată cu medalia de aur la Salon. Dacă lucrarea lui Monet poate fi considerată mai degrabă o schiță, cu un desen aproximativ și tonuri de culoare vagi, tabloul premiat al lui Gérôme reprezintă un epitom al academismului: un subiect „comme il faut,“ o perspectivă impecabil calculată, nicio urmă de penel pe o suprafață finisată la perfecție și fiecare detaliu redat cu o precizie meticuloasă.
Meritul principal al curatorilor expoziției constă în faptul că au privit cu scepticism verdictul impus de istorie. Impresioniștii nu au apărut din neant și, în același timp, nu pot fi considerați, categoric, cei mai stăpâni pe mijloacele tehnice printre artiștii contemporani lor. Pictura academică a secolului al XIX-lea, adesea privită cu dispreț în epoca modernă, nu este deloc atât de lipsită de merite pe cât vor unii să creadă. Dimpotrivă, artiștii „vechii gărzi“ au creat un corpus de lucrări remarcabil, caracterizat prin măiestrie tehnică, compoziții riguroase și o rafinare a detaliului ce continuă să atragă priviri admirative. Reevaluarea picturii și sculpturii tradiționale este, de altfel, în acord cu perspectiva adoptată de expoziția permanentă de la Musée d’Orsay, unde operele academice sunt expuse alături de cele impresioniste, fără ierarhii preconcepute.
Nu de puține ori, în sălile de la Washington, puteai surprinde vizitatori oprindu-se admirativ în fața unor tablouri „depășite“. Totuși, după câteva momente de contemplare, aceștia păreau să plece mai departe cu o energie reînnoită, parcă temători să nu fie surprinși de partea „greșită“ a baricadelor. Această ambivalență a reacțiilor scoate în evidență complexitatea relației dintre academism și noile mișcări artistice, un dialog subtil pe care expoziția îl explorează cu inteligență.
În tematica picturii academice, locul de cinste era rezervat scenelor mitologice, religioase, istorice sau alegorice, al căror scop principal era educativ și moralizator. În schimb, preocupările „noii“ picturi erau ancorate în realitățile cotidiene ale unei Franțe aflate în plină transformare. Scenele din viața de zi cu zi reflectau schimbările sociale și economice generate de revoluția industrială, urbanizarea rapidă și noile tehnologii, dar și consecințele dezastruoase ale războiului franco-prusac din 1870 și ale Comunei din 1871. Narativul lasă loc efemerului, clipei. Spațiile închise, idealizate, sunt înlocuite de pictura „en plein air“. Și totuși, diferențele dintre „nou“ și „perimat“ nu sunt, de fapt, atât de radicale pe cât par la prima vedere. Granița care le separă nu este o linie dreaptă trasă în nisip; uneori este sinuoasă, iar alteori aproape imperceptibilă. De exemplu, așa-zisa expoziție marcând nașterea Impresionismului – au fost opt în total, între 1874 și 1886 – a inclus tablouri cu subiecte, precum scene de vânătoare sau naturi statice, perfect compatibile cu gusturile salonarzilor. Unii pictori academici și-au deschis paleta coloristică, devenind mai puțin rigizi în alegerea subiectelor și în modul de abordare a acestora, în timp ce artiștii din generația mai tânără, precum Degas, au încercat să se apropie de subiecte istorice sau portrete tradiționale.
O anume convergență este cel mai bine resimțită în peisaje cărora expoziția de la Washington le dedică un spațiu special. Punând alături un tablou de Pissarro, precum Chiciură, expus la Nadar, cu Câmpuri în iunie de Charles Daubigny și Bercy în decembrie de Guillemet – expuse la Salonul din 1874 – cele din urmă fiind caracterizate de o pensulație mai liberă și o compoziție mai puțin riguroasă, devine evident că, în ciuda unor diferențe de paletă coloristică, modul de tratare a subiectului este similar.
Unele lucrări sunt stilistic destul de ambigue, iar curatorii au propus publicului adevărate ghicitori: unde a fost expus tabloul X – la Salon sau la Nadar? Un caz interesant este cel al pictorului italian Giuseppe De Nittis (1846–1884), care, în scenele de viață cotidiană pentru care este cel mai cunoscut, a combinat un desen meticulos cu efecte atmosferice de tip impresionist. Peisajul „Într-un câmp de grâu“ a fost acceptat la Salon, în timp ce „Avenue du Bois de Boulogne“ a fost respins. Totodată, lucrarea „Drum spre Italia“ a fost expusă în prima expoziție a Impresioniștilor, singura la care De Nittis – invitat de Édgar Degas – a participat!
Édouard Manet a refuzat constant să expună alături de colegii săi mai tineri, adepți ai noilor idei artistice, nu doar în 1874, ci și în anii următori. În schimb, a continuat să-și trimită picturile la Salonul oficial, deși începând cu „Dejun pe iarbă“ în 1863 lucrările sale au fost respinse de mai multe ori de un juriu conservator. În 1874, Manet expune acolo „Calea ferată“ („Gare St. Lazare“), o scenă vibrantă care înfățișează o femeie într-o rochie albastră, luminoasă, ridicându-și privirea dintr-o carte. Alături de ea, o fetiță, îmbrăcată într-o rochiță vaporoasă, privește printre zăbrele unui gard de metal către un nor difuz de fum care ascunde un tren. Pictura, plină de culori vii, surprinde schimbările tehnologice ce modelau viața cotidiană a parizienilor – un subiect ignorat de organizatorii Salonului. Atenția ți-e însă atrasă, mai presus de toate, de cele două personaje care par desprinse, în ciuda costumelor lor, dintr-un tablou de Velásquez. Tocmai această dualitate – o privire simultană către trecut și către viitor – face din Manet una dintre cele mai fascinante personalități artistice ale secolului al XIX-lea, iar arta sa ocupă un loc central într-o manifestare care nu discută despre dihotomii și „revoluții“, ci despre continuitate.