Despre critica de întâmpinare
Într-una dintre emisiunile România literară Tv, pe care am înregistrat-o recent și care va fi difuzată în cursul lunii decembrie, am discutat împreună cu colegii mei de redacție Angelo Mitchievici, Vasile Spiridon și Răzvan Voncu despre spirit critic, sita critică, discernământ critic, criteriul valorii estetice. Eu m-am aflat în rolul oarecum stânjenitor de moderator. (De ce stânjenitor? Fiindcă sunt un scriitor, nu un vorbitor.) Mă interesa să aflu de la partenerii mei de dialog, toți critici și istorici literari și deopotrivă profesori universitari de literatură, cum văd ei misiunea criticii, mai ales în ceea ce privește receptarea literaturii vii, a noutăților editoriale, care, bineînțeles, se cade să fie și ele rânduite după o scară de valori cât mai corectă cu putință.
Schimbul de păreri a fost substanțial, cu puncte de vedere pertinente și cu argumente teoretice solide. Din păcate, timpul s-a scurs prea repede și n-am izbutit să atingem o temă pe care îmi propusesem s-o aducem în atenție. Și anume: am o mare prețuire pentru critica literară. Ca scriitor datorez enorm criticii literare, totul chiar, aș risca să afirm. Dar trebuie să constatăm cu amărăciune un fenomen. După marile pierderi suferite anul acesta, cea a lui Nicolae Manolescu, a lui Dan Cristea și a lui Alex Ștefănescu, după ce o seamă de critici au ieșit din câmpul criticii active, după ce generațiile noi de critici s-au îndreptat cu precădere spre o critică de tip universitar, critica de întâmpinare este în suferință. Sunt tot mai puține instanțe de validare critică viabile, credibile. Se practică la scară largă un exercițiu critic de tip tranzacționist, îți dau ca să-mi dai, în care autori de recenzii fără nicio îndreptățire valorică aruncă nepăsători, fără discernământ, epitete absolute, mare, excepțional, nemaivăzut, vorbind despre autori absolut modești. Se creează în felul acesta o imagine derutantă, haotică a literaturii, în care nu mai există ordine, repere, piața cărților de beletristică se înfățișează ca un amestec indistinct, care omoară literatura bună. Greșesc eu oare văzând lucrurile astfel? Credeți că se poate întreprinde ceva pentru a stopa fenomenul?
Desigur, întrebările sunt deschise și fiecare dintre cei prinși în jocul literaturii își formulează propriul răspuns. Iar dacă se și găsește cineva care să aibă soluții este cu atât mai îmbucurător cu cât, pentru mine, unul, o soluție e ceva nesperat. (G.C.)
Se citește tot mai puțină literatură, întrebarea este ce anume citim?
Am fost de curând invitat la o întâlnire cu elevii și profesori unui liceu de elită dintr-un municipiu capitală de județ. Nu-i dau numele, fiindcă nu e o informație relevantă pentru ceea ce vreau să evidențiez în nota aceasta. Întâlnirea a fost excelent organizată, grație autorităților locale, grație colegului nostru, scriitor de vocație, care a inițiat și a moderat dialogul literar. Publicul, așa cum spuneam, era format mai cu seamă din elevi (câteva sute!), fete și băieți, care arătau foarte bine: fețe luminoase, ținute vestimentare în pas cu moda, telefoane mobile și, poate, țigări electronice în pauză. Adică, era un public tânăr cum mă așteptam să fie și cum întâlnesc/ întâlnim peste tot prin țară: nu tocmai atras de literatură, nu tocmai inițiat în această artă, spre deosebire de noi, elevii de odinioară, pentru care literatura era un teritoriu fascinant, pe care năzuiam să-l explorăm. În aceste condiții, mărturisesc, mă simțeam oarecum inconfortabil, fiindcă nu eram deloc sigur că acei tineri sunt în măsură să distingă calitatea unui text literar prezentat sau să recepteze cum se cade mesajele despre scris și importanța literaturii în viața fiecăruia dintre noi, pe care mă străduim să li le transmit. Dar nu acesta e motivul care m-a făcut să scriu rândurile de față: situația stânjenitoare amintită – un public mult mai puțin receptiv, de la an la an – e o regulă cu care ne întâlnim la aproape orice șezătoare literară.
Altceva mi-a atras atenția. Intervenția unei doamne profesoare, care, vorbind despre eforturile pe care le face pentru a-i apropia pe elevii de azi de literatură, a reiterat o idee tot mai prezentă în vremea noastră. Aceea că tinerii nu mai au nicio aderență la literatura clasicilor, Creangă sau Caragiale, fiindcă nu-i mai interesează subiectele prozelor și au chiar probleme lexicale, de înțelegere a textului. Aceleași dificultăți le au elevii și cu cărțile scriitorilor interbelici! (Aici eu aș replica: tocmai asta e datoria unui profesor, să le fie copiilor călăuză prin text, să le „traducă” ceea ce pare îndepărtat de ei, să le descopere frumusețea acestor opere de valoare.) Și tot așa, doamna profesoară a amintit obstacolele de receptare a scrierilor unor autori din generațiile ulterioare, ajungând la producții de ultimă oră: abia acestea ar fi pe gustul elevilor! Dumneaei a dat și niște exemple de volume pe care le-a recomandat elevilor și care le-au plăcut nespus acestora. Titlurile, autorii mi-au creat nedumerire, ca să mă exprim eufemistic, blând. Dacă vom propune drept modele niște compuneri literare oarecare, atunci lupta pentru literatura română de valoare e fără îndoială pierdută.
De aceea, mi se pare benefic și de maximă urgență să se finalizeze acel sondaj printre critici, scriitori, redactori ai revistelor literare, profesori, prin care să realizeze o listă de cărți reprezentative apărute în literatura română după 1989. Chiar și o evaluare inevitabil aproximativă tot ar fi ceva, ar mai pune ordine în haosul de acum, măcar sugerând, dacă nu fixând, necesarele repere. (G.C.)
Reviste culturale: „Film“
Am primit la redacție numărul 3/ 2024 al revistei Film, publicație trimestrială de cinema a Uniunii Cineaștilor din România. Elegantă grafic (hârtie foarte bună, fotografii color de calitate), revista filmului românesc (redactor- șef Dana Duma) se dovedește interesantă și prin conținut. Rubrica Prim-Plan îl are invitat, într-un interviu realizat de Mihai Fulger, pe Bogdan Mureșanu, regizorul unei pelicule extraordinare, pe care am remarcat-o și noi, Anul Nou care n-a fost, premiată la Mostra de la Veneția. Iată un pasaj din acest dialog: „Felicitări pentru premiile obținute la Veneția! Cum a primit publicul festivalier filmul tău? Cu ce impresii revii din Lagună?“ Primele emoții minuscule le-am avut în ziua premierei. Când cei 1400 de spectatori, printre care și Corul Societății Surdomuților fără frontiere, au început să aplaude și să ovaționeze, am crezut că unei colege de delegație i s-a rupt rochia. Dar nu! Spre stupoarea noastră, se uitaseră la film. De necrezut! Lucrurile au continuat în aceeași notă: ne-au rechemat pentru festivitatea de premiere. Am crezut că și-au dorit să interpretăm un număr de pantomimă și veniserăm pregătiți. Într-un scenariu ideal, am fi interpretat „Iarna pe uliță”, chiar acolo, în văzul întregii lumi. Dar nu! Nici vorbă! Le plăcuse filmul spre stupoarea mea cu majusculă.” Sumarul revistei este unul atractiv, bogat, cu destule rubrici de interes (cronica filmului, Dosar – Adaptări nonconformiste, Interferențe, un alt Prim-Plan – Rodica Lazăr, Festivaluri, Cartea de cinema). Între semnatari, alături de alți cronicari ai domeniului cinematografic, ne-am bucurat să-i găsim pe colegul nostru de redacție Angelo Mitchievici și pe Dana Duma, actuala titulară a rubricii de film din Rl. (Cronicar)
Alegeri
După primul tur al alegerilor prezidențiale, cuvintele cel mai des folosite, care rezumă situația, sunt: șocant, bulversant, năucitor, stupefiant, absurd, perplexitate, cutremur. Eram convinși că trăim într-o lume căreia îi cunoaștem pe de-a-ntregul regulile de ființare și ne-am pomenit brusc confiscați de alta, un univers de umbre înșelătoare, în care ființele reale, în carne și oase, sunt înlocuite de fantoșe virtuale, de golemi digitali.
În noul univers în care am fost azvârliți, nu mai contează, vai, campania electorală făcută cu instrumentele, cu metodele clasice, întâlniri cu alegătorii, promisiuni electorale, clipuri tv și dezbateri tv, chiar atacuri la persoană, publicitate în presă, și, iarăși vai, afișe lipite pe pereți sau pe mari panouri stradale. Nu mai contează, adică, persoana reală a candidatului, determinantă este identitatea lui virtuală.
Platforma TikTok și altele intră în mințile noastre (îndeosebi în mințile celor mai vulnerabili dintre noi, în general analfabeți politic!), ne exploatează frustrările, dezamăgirea, revolta, ura antisistem, creează leviatanul (a cărui naștere e favorizată de aceste sentimente negative!) și îi dau drumul în lume.
Rețelele de socializare, iată, avem proba după primul tur, sunt capabile să ne distrugă viețile, să ne deturneze istoria. Cel propulsat neverosimil pe primul loc în opțiunile de vot, Călin Georgescu, vine de nicăieri, neluat în seamă de mai nimeni, trecând, cum se spune, pe sub radar. El, care s-a impus prin votul celor mai mulți români, este, după cum ne atenționează mass-media, purtătorul unor mesaje care ne dau fiori: pro Putin, antisemit, apologet al ideologiei legionare, categoric împotriva NATO, a Uniunii Europene, a valorilor democratice. Rețelele sociale s-au jucat cu mințile bieților cetățeni români și au reușit le influențeze, să le manipuleze, să le subjuge ca un drog distrugător. S-a vorbit despre ferme de troli, despre conturi false, despre ample operațiuni de intoxicare a opiniei alegătorilor, dar în legătură cu alt/ alți candidați. Instituțiile responsabile ale statului ar fi trebuit, ar trebui să caute în altă parte, aici, la cel născut peste noapte, exclusiv virtual, și care a câștigat practic fără să existe printr-o campanie electorală reală, cum se face. De pildă, instituțiile responsabile ale statului ar putea să se întrebe cine i-a plătit totuși lui Călin Georgescu sumele considerabile pentru promovarea sa în mediul on-line: ele sunt datoare cu o cercetare, cu o explicație pentru cetățenii români care sunt supuși acum la o nouă formă de suferință, înșelarea prin internet.
Migrarea noastră (nu neapărat dorită), cu arme și bagaje, în mediul virtual, inteligența artificială tot mai prezentă în existențele noastre ne vor crea probleme din ce în ce mai mari și din această confruntare este foarte posibil să ieșim învinși. (G.C.)