Nu despre exilul în imaginație, temă frecventă în lirică de la romantici până la postmoderni, ci despre exilul imaginației scrie Savu Popa în De-a v-ați ascunselea cu poezia (Editura Școala Ardeleană, 2023). Exilul imaginației începe pe pagina de hârtie sau pe „o plajă de hârtii mototolite“. Acesta e pragul în urma căruia rămân imaginația și „interiorul de craniu“ al visului, iar înainte, departe, e lumea, adesea, mincinoasă, unde totul e pe dos, cu o lună care „latră la lupii din jur“, cum scrie poetul în Exilul imaginației mele: aici „se trage fermoarul“ între ființa interioară și lumea dinafară: „În frigul amiezilor/ Crește pe suprafața/ Inimii mele/ Un spin/ Roditor,/ Din fructele căruia / Doar sâmburii/ Și cotorul/ Pot fi consumate./ Spinul/ Se-nalță uneori/ Mult mai repede,/ Se transformă într-un arbore/ Cu trunchiul de plumb,/ Ale cărui crengi descărnate/ Îmi străpung/ Viscerele/ Și-atunci îmi revin/ Acele viziuni teribile,/ Care se sfârșesc/ Așa cum încep,/ Cu o coadă lungă și tremurătoare/ De cometă arsă./ Trunchiul spinului/ Descrește apoi,/ Se subțiază, / Redevine / Firul de funigei,/ Care se topește/ În aerul din mine, arzător,/ Atunci când frigul amiezilor/ Se retrage,/ Iar eu mă reîntorc/ În intimitatea inimii mele,/ Uitând de fiecare dată/ Să trag fermoarul/ Între trup/ Și lume“ (În frigul amiezilor).
Exilul imaginației e oriunde, pe un câmp „unde se află un lan de cânepă“, printre oamenii care au în buzunarul de la piept, fără să știe, o fereastră sau între cei „purtați de angoase grele“, lăsându-se învăluiți de „catifele de întuneric“, în „pustiurile cărnii“, în praful și între caravanele de pe drumul Damascului, unde poetul află revelația, teofania, pocăința, ispășirea: clepsidra dincolo de care timpul „alerga ca un șobolan otrăvit“, clepsidra subterană unde vremea ființei se drămuiește în firul de nisip este locul exilului în jocul de-a v-ați ascunselea cu poezia: „Mie, poezia/ mi-a arătat drumul Damascului/ traversat încontinuu/ de caravane de praf / și cenușă, / mi-a luat apărarea / în fața gardianului care / îmi cerea bilet – o hârtie de împachetat spaimele,/ la intrarea în bâlciul memoriei, / m-a asigurat / că pastila disperării se dizolvă/ doar în gustul de sânge al ratării, / mi-a spus să mă ascund / sub pat, în întunericul călduț, dulceag, / să scap de obsesiile care se-ntindeau prin cameră/ în dans de paiață unite/ printr-o pânză de păianjen / cu reflexe metalice, / mi-a arătat locul / prin care timpul / se retrage sub formă de venin / în clepsidra subterană, / mi-a indicat / cum să mă feresc / de cei purtați / de angoase grele,/ învăluită în catifele de întuneric, / cei care vorbesc pe mai multe voci / ieșite din ambalaje / înainte de termen“ (Mie, poezia). Rătăcit pe contrasens în propria imaginație, cum se numește a treia secvență a cărții, poetul scrie trei poeme pandemice care circumscriu tema poemelor între obiectele dintr-o cameră-celulă sau dincolo de lentila ferestrei, în „miopia cerului“, marcând distanța dintre un „interior cavernos, fragmentat“ și exteriorul de dincolo de câteva granițe succesive, ale norilor care acoperă alți nori: „Ca pe un animal rănit,/ mama învelea soarele într-o pătură,/ îl aducea în cameră./ Urmam linia fiecărei crăpături în perete,/ acolo unde se sfârșea,/ ascultam cu urechea micile tuneluri dinăuntru./ Inimile, flori de mușețel agonizând/ înaintea furtunii./ Și casa nu se mai termina. / Insectele apăreau din fisurile anotimpurilor./ Se putea respira fără aer./ Vorbitul în șoaptă și marginile unei fotografii de familie/ precum o țară mică, neuniformă, pe continentul nou,/ unde locuitorii au drept drapel un tricou sfâșiat,/ în serile reci de august./ Norii acopereau alți nori,/ ne reglam visele după alte amintiri, / singurătatea noastră, o alee lipsită de puls,/ pleca de la copacul din față,/ se pierdea în livada nesfârșită“ (Norii acopereau alți nori).
Poezia lui Savu Popa ilustrează ceea ce s-a numit despărțirea de romantism: el nu mai asumă nici paradigma neoromantică, frecventă în lirica postmodernă, pentru că iată, visul romantic nu e decât o mască a realității mereu „gata de carnaval“, sfârșind, ca și viziunea, într-o „coadă lungă și tremurătoare de cometă arsă“, cum s-a văzut, în temperatura propriei umbre, pe „muchiile sale de tunet“. Visul se pierde în măștile realității, iar izomorfismul fântână-cer, atât de des întâlnit în lirica (neo)romantică, se năruie în deriziune: fântâna e fără apă, cu pereții uscați și lucioși, cerul de deasupra e al stelelor de ceară, iar scara din biserică, a lui Iacob, la neoromantici, „se clatină din toate părțile“, lăsând să se audă o inaccesibilă „cântare psaltică“: iată interiorul imaginației și al viselor, ca un pântece matern, părăsit în exilul nașterii: „În timp ce dormea,/ Am intrat în imaginația ei./ La început, m-am simțit derutat/ Pășind printre resturile viselor ei,/ Ca-ntr-o bogată vegetație sălbatică./ Mai erau niște ape care nu duceau nicăieri,/ Dar totuși un singur râu le cuprindea / Pe toate celelalte,/ Un râu cu mai multe inimi,/ Apoi un cer din sticlă de Murano/ și niște păsări înotând / Printre curenții de aer tot mai agitați./ Culorile, sunetele, mișcările / Erau altfel,/ Parcă le vedeam și auzeam/ Dincolo de o cortină din catifea grea./ În rest, plin de fluturi fosforescenți/ Și mireseme nepământene. / Am rămas până târziu,/ Mult după lungul generic de final/ Al visului pe care îl avea acum./ Și eram ca un copil în burta mamei,/ În fantezia ei,/ Încercam, în joacă, un exercițiu de imaginație,/ Aici, dar nu îmi ieșea./ În liniștea aurie ce se lăsa,/ Ascultam cum crește/ Bogata vegetație sălbatică din jur/ Și nu voiam să o trezesc,/ Mă simțeam protejat/ De propria mea închipuire“ (În timp ce dormea).
Poetul asumă distanța dintre semnificant și semnificat, „ani lumină“, cum scrie în După o zi de predare, denunțând regulile sintaxei, în care punctul e „cea mai mare fobie“, iar virgula, „o apocalipsă amânată“, se (redescoperă în texte scurte, ca niște haiku-uri, între metafore inspirate („Cerul,/ o pleoapă/ care și-a înghițit/ ochiul“ de pildă) și definiții care se rețin („Obsesiile,/ Desene rupestre/ Ale minților noastre“; „Poezia,/ Scara de incendiu/ A memoriei“) și, alături de Ioan Radu Văcărescu și Dumitru Chioaru, Savu Popa explorează topos-ul liric al Sibiului, în Prin Sibiu, împlinind sumarul unei cu totul remarcabile cărți de poezie.