Avem înfățișată în această carte povestea zbuciumată, aven turoasă, a unui manuscris, apoi a unei dactilograme în fățișând amintirile unui om politic și patriot ardelean. În linii mari, rememorările lui Virgil Solomon se întind de-a lungul perioadei delimitate de anii 1921 și 1947, dar – datorită nepotului său (Michael Virgil Solomon) și a îngrijitorului de ediție (Claudiu Secașiu) – povestea depășește aceste limite temporale.
Virgil Solomon a fost un fruntaș al Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național-Țărănesc – a ajuns chiar secretar general adjunct al PNȚ și apoi ministru în guvernele Sănătescu și Rădescu (1944-1945). Sigur că, în mod previzibil, personajul principal al cărții este chiar memorialistul, iar completările prefațatorului și ale îngrijitorului ediției, care au avut acces la dosarele Securității privitoare la Virgil Solomon, întregesc această imagine. Regăsim în volum profilul moral, politic, intelectual, profesional al lui Virgil Solomon (căci memorialistul a fost medic ca formație și chiar a profesat un timp). Dar la fel de important este portretul lui Iuliu Maniu, numit în memorii, și Președintele (cum apare și în alte lucrări ale memorialisticii național-țărăniste – de exemplu, la Nicolae Pascu, În mijlocul vâltorii. Note și amintiri politice, Editura Enciclopedică, Buc., 2010). Cartea aceasta este, de fapt, și o biografie subiectivă a PNȚ, cu o înșiruire de nume de lideri ai organizațiilor locale național-țărăniste, însoțite de scurte caracterizări (iar acolo unde lipsesc, editorul Claudiu Secașiu a completat exemplar aceste portrete).
În memoriile sale, doctorul Virgil Solomon ne atrage atenția și asupra omonimiei înșelătoare din spațiul public, politic și cultural-ideologic autohton. Partidul Național Liberal, prin Ionel Brătianu, nu a fost deloc liberal. Fără a diminua în vreun fel meritele naționale cu totul speciale ale lui Ionel Brătianu și fără a știrbi cu nimic rolul PNL în procesul de modernizare a României din secolul al XIX-lea și din secolul XX, trebuie spus că partidul zis liberal din perioada interbelică a fost mai degrabă non-liberal (adică, în primul rând, protecționist, ultra-centralist, naționalist, chiar pro-autoritar, în antiteză cu definiția liberalismului european și mondial). Atunci când PNL a guvernat, s-a dedat chiar la falsificări de alegeri parlamentare, la furtul urnelor de vot, iar beneficiarul a fost însuși Ionel Brătianu, așa cum rezultă și din paginile memorialistice ale lui Virgil Solomon (p. 34). Dacă părăsim palierul academic și trecem într-un registru specific mai degrabă scriitorilor de ficțiune istorică, nu putem să nu imaginăm un exercițiu de istorie contrafactuală, care ar putea porni de la întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă în interbelic nu PNL, prin Brătieni și Gh. Tătărescu, ar fi dominat scena guvernamentală, ci PNȚ? Iar aici reamintesc că guvernul Iuliu Maniu a fost cel care, pentru prima dată, a acordat drept de vot femeilor în alegerile locale din 1929.
Însemnările lui Virgil Solomon ne ajută să înțelegem și cum a funcționat partidul al cărui fruntaș a fost în calitate de lider de organizație județeană (la Odorhei) și apoi de membru al secretariatului, atât în perioada de existență legală, cât și în clandestinitate, sub regimurile autoritare și dictaturile care s-au succedat începând din februarie 1938 și până în august 1944 (de altfel, Virgil Solomon începe să fie urmărit de poliția secretă nu odată cu regimul procomunist de după 6 martie 1945, ci din 1937). Valoarea specială a memoriilor se păstrează și pentru perioada august 1944–mai 1947 (când autorul este arestat și aruncat pentru mulți ani în universul concentraționar comunist).
Evident, dincolo de valoarea documentară cu totul deosebită a acestei cărți, ea merită comentată și supusă unui examen critic. În fond, este o lucrare din zona literaturii subiective reflectând adevărul memorialistului, nu Adevărul pur și simplu. Așa cum sugerează și editorul, prezența la Palatul Regal în ziua de 23 august 1944, cât regele s-a aflat acolo, și încă una extrem de consistentă, a lui Iuliu Maniu, nu este consemnată și validată de alte surse credibile, iar un alt izvor memorialistic care o face (jurnalul lui Ioan Hudiță) nu este deloc convingător. În fond, nici Iuliu Maniu nu și-a asumat în depoziția de la procesul Antonescu o astfel de prezență, ci a plasat-o mai degrabă spre 24 august. Iar Maniu avea motivele lui să nu se asocieze atât de vădit cu actul de la 23 august, deoarece, într-un fel ar fi reieșit că participă activ la validarea unei formule de armistițiu care consacra sfârșitul României Mari, căci însemna și acceptarea pierderii Basarabiei și a Nordului Bucovinei. Un lucru pe care Maniu, unul dintre creatorii României întregite, nu îl putea concepe.