Cu un deceniu în urmă, pe simezele Muzeului de Artă din Craiova a fost etalată o amplă expoziție aniversară a unuia dintre cei mai cunoscuți artiști craioveni, intitulată simplu, „Viorel Penișoară- Stegaru 80“. Manifestarea de atunci nu avea un caracter retrospectiv, prezentând mai multe cicluri de lucrări realizate de artist după 1990, toate fiind focusate pe un discurs accentuat politic. Era o propunere de revizitare a epocii comuniste din perspectivă morală, socială, politică și, implicit, autobiografică, această latură fiind însă foarte discret evidențiată.
Neputând vorbi răspicat despre flagelul orânduirii în care a trăit mai bine de patru decenii, lucrările prezentate acum au un mai pronunțat caracter autobiografic, în sensul faptului că, în adolescență, Viorel Penișoară-Stegaru a fost condamnat de Tribunalul Militar din Galați pentru „uneltire contra orânduirii sociale“. Avea doar 15 ani și era elev. Asemenea prietenului și colegului său de la Teatrul Național din Craiova „I. D. Sîrbu“, el a trebuit să poarte această anatemă fără a putea să-și exorcizeze „păcatul“ de a se fi exprimat sincer, în tinerețe. De aceea, toată această durere îndelung conținută a izbucnit într-un discurs vizual de o mare complexitate în care paleta cromatică este aproape eliminată, compozițiile fiind dominate de contrastul dialogului dintre alb și negru, care uneori poartă accente puternice de roșu.
Tensiunea autentică a acestor trăiri îndelung refulate a fost relevată în dramatismul unor imagini care au surprins chiar și pe mulți dintre observatorii atenți ai creației sale prin radicalitatea cu care au fost exprimate. Ele conțin mărturii cutremurătoare despre falsitatea și opresiunea unei epoci care, sub aparența unui discurs generos, ascundea cea mai crâncenă față a despotismului. În toate aceste cicluri, deși au fost generate de tensiunea unor elemente cu un puternic caracter personal, se detașează de amănuntele identitare, concentrându-și mesajul pe denunțarea elementelor cunoscute și asumate de „istoria mare“, care a reținut cataclismele europene și mondiale la care a fost supusă omenirea în secolul trecut. Acest tip de cercetare arheologică, în cod etic, a unor momente istorice, este importantă pentru că ne propune o perspectivă intimă de înțelegere cum teorii extremiste, utopic mistificatoare s-au materializat timp de mai bine de o jumătate de secol într-unul dintre cele mai civilizate spații ale lumii, Europa, într-o realitate absurdă, de coșmar. În acest sens, incisivitatea imaginilor provoacă la reflecție asupra cauzalităților ce au putut determina „somnul rațiunii“ și care devine, în mod surprinzător, tot mai greu explicabilă astăzi prin perspectiva unei contemporaneități amnezice. Artistul este un mărturisitor discret, dar direct al istoriei prin propria sa existență, pe care încearcă să și-o lămurească sieși și nouă prin intermediul unui parcurs vizual dens, dar nu apăsător. Este o „lectură“ incitantă, livrată în tipare narative, digerabile și pentru societatea contemporană, care, în excesul ei de autism narcisist, pare că relativizează aceste segmente întunecate ale istoriei recente. Opțiunile sale vizuale pentru aceste cicluri sunt în mod deliberat produsul unei estetici pentru care „povestea“ contează. Chiar și explicațiile lapidare din titlurile date uneori de artist sunt suficiente pentru a provoca combustii reflexive.
Proiectul actualei expoziții, intitulată Viorel Penișoară-Stegaru 90, pe care ne-o propune Lucian Rogneanu împreună cu echipa curatorială a Muzeului de artă Craiova, este însă unul complex față de cel precedent, pentru că, pe lângă o selecție din această serie, evenimentul are acum și o dimensiune asumat retrospectivă.
Viorel Penișoară a fost întotdeauna o fire prea liberă pentru a sta captiv în corsetul unei singure direcții, motiv pentru care expoziția pune în lumină întreaga diversitate vizuală pe care artistul a dezvoltat-o de-a lungul anilor. Alături de o selecție a ciclurilor cu caracter politic și unde este expusă, în premieră, o lucrare al cărei conținut este chiar actul său de condamnare, de o atenție specială se bucură colajele și opera sa grafică, cu un focus special chiar pe scenografie. Acest domeniu este o dimensiune artistică pe care Viorel Penișoară-Stegaru l-a cultivat cu pasiune încă din anul 1960, când a ajuns la Craiova, ca tânăr absolvent al Institutului de Artă „Nicolae Grigorescu“ din București, secția scenografie, dar nu a făcut niciodată obiectul unei expoziții muzeale, în pofida notorietății de care s-a bucurat. Diversitatea compozițiilor sale grafice, cât și a schițelor scenografice sau de costum, se conjugă fericit cu capacitatea sa de a elabora spontan suprafețe a căror coerență este închegată prin dinamica ductului, dar și a unei ascuțite gândiri artistice care are capacitatea de a imagina un filon epic consistent și detalii expresive. Diversitatea schițelor pentru decoruri și costume rămâne la fel de actuală și acum după atâtea decenii, probând nu doar talentul, ci și intuiția sa artistică de a-și integra discursul vizual într-un concept atât de amplu cum este un spectacol de teatru.
Desenele sale, indiferent de finalitatea lor grafică sau scenografică, afirmă o energie constructivă care conferă imaginii elocvență prin incisivitatea liniei nervoase în care este compusă fiecare dintre ele.
Aceeași coerență în elaborarea compozițională poate fi remarcată în seria colajelor unde mozaicul detaliilor epice, valoroase, privite individual, au aceeași pregnanță și ca elemente constitutive ale întregului.
Artistul este un intuitiv din stirpea lui Jiquidi și Steriade, cu evidente înclinații pentru elementul narativ, fără servituți iconografice față de înaintași sau contemporani, dar cu un evident apetit pentru coordonatele stilistice ale actualității.
Toate aceste valențe artistice sunt puse acum în lumina discretă dar pertinentă a viziunii curatoratoriale care, cred, a reușit să ofere o consistentă mărturie asupra creației sale.
Viorel Penișoară- Stegaru 90 este un proiect expozițional elocvent al Muzeului de Artă Craiova despre această personalitate importantă a artei vizuale românești, care abia acum ne dezvăluie adevărata sa măsură. Iar personal, pe lângă tradiționala urare de „ani buni și rodnici“, nu pot decât să-mi exprim bucuria de a fi întâlnit un asemenea artist și om, pentru că în ambele ipostaze îl consider la fel de împlinit.