Tăcerea Șeherezadei, roman al scriitoarei turce Defne Suman, stabilite în Atena, este cel mai puternic dintre ficțiunile care tratează masacrul de la Smirna. Construit ca întrețesere de povești dintr-un oraș multietnic de pe coasta Asiei Mici, locuit în majoritare de greci, dar și de turci, armeni și alte neamuri levantine, romanul are frumusețea unei ample suprapuneri de fire narative privitoare la locuitorii ei în conviețuire. Înfrânt în Primul Război Mondial, Imperiul Otoman, a fost încolțit de pretențiile vecinilor încurajați de nesăbuințele marilor puteri. Armata greacă, susținută de declarațiile prim-ministrului britanic David Lloyd George, a pătruns în Smirna în 1919 și a continuat să avanseze în Anatolia, ademenită de trupele lui Mustafa Kemal, unde a fost învinsă și împinsă spre aceeași poarta de intrare în Asia Mică. Smirna va fi în acești trei ani, până în septembrie 1922, teatrul majorității scenelor întrețesute în povestea Șeherezadei, pentru ca în final să fie locul în care se va juca scena unor teribile atrocități, culminând cu marele incendiu, în care au ars complet cartierele grecesc și armean. Smirna e, așadar, cel mai important dintre personajele romanului, devoalându-și povestea din unghiurile de vedere sau chiar prin vocea unor oameni obișnuiți, martori la istoria mare rostogolită peste conviețuiri, după cum ne asigură Laurel Taylor din Asymptote Journal1, convinsă de ceea ce e lăsat să fie rostit concluziv de un personaj minor și mult prea îndepărtat de vremurile încinse din roman:
„Nu-i așa că e un oraș superb? E ceva în aer, în briza mării, care îți alungă grijile și îți aduce aminte de tot ce e frumos pe lume. Știi ce cred? Că orice ai face, nu poți ucide spiritul acestui oraș. Poți să-i dai foc, să-l dărâmi, să-i izgonești locuitorii și să aduci alții în loc, însă acea dragoste de libertate și de viață va birui întotdeauna.“ (pp.500-501).
Spiritul și aromele orașului sunt resimțite din primele pagini, în care coincid, în septembrie 1905, nașterea unui copil și sosirea în oraș a unui indian, spion britanic, îndrăgostit de mama copilului, Edith Lamarck, provenind dintr-o bogată și influentă familie franceză stabilită în Smirna. Indianul Avinash Pillai, martor aproape tăcut al evenimentelor, proiecție a Șeherezadei în oglinda lipsită de inocență a conștiinței marilor imperii, va adulmeca de pe puntea vasului pentru a identifica miresmele orașului, care vor însoți povestea până la final: „Trandafir, lămâie, magnolie, iasomie și, dedesubt, un iz de ambră” (p. 14). La aceste arome se adaugă cea a caprifoiului din grădina în care va fi găsită copila de șaptesprezece ani, trecută deja de experiența măcelului și a incendiului, primind în familia turcă adoptivă numele Șeherezada: „Cei care m-au numit Șeherezada m-au găsit, chiar înainte să se crape de ziuă, zăcând inconștientă într-o grădină învăluită de mireasma caprifoiului“ (p. 22). Din acel septembrie al unei alte nașteri, cele două fire ale poveștii, însoțindu-le pe Edith și pe fetița pe care o va crede moartă – Șeherezada de mai târziu din roman – se separă, precum lâna și bumbacul din urzeală în țesătura cu numeroase noduri a covoarelor orientale, suprapunându-se multiplu și împletindu-se cu fire de culori perspectivale diferite: franco-levantina Edith, cu rădăcini grecești, turcoaica Sumbul, armeanca Meline și grecoaica Panagiota, provenind din interioarele a mai multor familii sugestive pentru Smirna multietnică, în principal din familia Lamarck, din familia lui Akis băcanul, în care va ajunge copilul pierdut al lui Edith și din cea turcă a colonelului Hilmi Rahmi de pe strada Bulbul în care va trăi Șeherezada mută de după incendiu. Nimic nu este discrepant în poveștile din diferite perspective etnice, amestecate în repovestirile țigăncii Yasemin, nimic nu este disonant în raport cu intervențiile la persoana întâi ale Șeherezadei, ceea ce arată că Smirna începutului de secol XX este un personaj coerent în discursul conviețuirii în ciuda componenței sale multietnice și multiconfesionale.
Povestea mutei Șeherezada urmează firul urzelii pentru a putea da naștere imensei tapiserii intitulate Tăcerea Șeherezadei, chiar dacă cititorul este dus la distanța necesară pentru a vedea imaginea completă mult mai târziu, când lucrurile se vor fi apropiat deja de final. Construită cu măiestrie narativă, povestea se va dovedi a proba vigoarea constructului epic. Aparent fragmentată, în fapt întrețesuță, cu un excelent simț al dozajului epic și al proiecției luminii textuale pentru a asigura coerența parcursurilor în decupaj, lucrarea lui Defne Suman este deopotrivă emoționantă, puternică, angajând factualitatea istorică și proiectând expunerea prin prisma tăcerilor personajului director, Șeherezada, dar și excelent așezată în pagini din perspectivă naratologică. Aparent înrădăcinată stilistic în tipare scriiturale diferite, cartea e un construct metatextual amplu – cum ar putea fi altfel o poveste a Șeherezadei desprinsă din lectura celor O mie și una de nopți? –, care lasă impresia întrețeserii pe urzeala poveștii pe care o spune, sugerează că o spune sau o ascunde în spatele tăcerii eroina omonimă a lui Defne Suman. Urzeala țesăturii textuale se întinde pe secolul pe care îl trăiește povestitoarea, ajungând în noul mileniu, neputând să moară până când povestea nu va ieși la lumină, precum în cazul cuviosului Simion din Vechiul Testament, care va face trecerea spre cel Nou într-un mod similar. Privind de la distanță, dinspre sfârșitul firului epic, romanul își recompune fragmentele, desenele tapiseriei se așază în ordinea firească după intervenția bulversantă a vocii la persoana întâi în parcursul extradiegetic. Precum inocentul Innokenti din romanul Aviatorul lui Evgheni Vodolazkin, Șeherezada e martora unui secol al cumplitelor orori ale istoriei, pe care le încapsulează în memoria poveștii, cărora le dă, în final, voce. Prin ochii ei, prin vocea amintind de cea de bas a mamei sale naturale, povestea fragmentată în perspective multiple se recompune și devoalează portrete de femei, lângă care apar bărbați-călăuză în viață sau bărbați-dorință, ori brute care produc masacrul.
Cu un oraș personaj care se devoalează în volatilitatea parfumurilor și în brutalitatea violului, cu personaje femei supuse acelorași mărci în identificarea în text, Defne Suman scrie un roman al complexității observației feminine, redat în multiplele tonuri și în poveștile întrețesute după tiparul discursului feminin. Doar observația din această perspectivă, a femeii-povestaș care nu își călăuzește firul epic după traseele limpezi ale discursului masculin – fapta eroică, întâmplarea cu noimă, parcursul în înlănțuire cauzală, logică sau cronologică –, ci după cele ale conexiunii pe care doar tapiseria textuală o poate arăta la sfârșitul procesului de țesere și lectură. Cu aceeași grijă și complexitate sunt dozate și ritmurile poveștilor în rama fiecărui fragment ori parte a cărții, Defne Suman construiește istoria întemeietoare a Șeherezadei ca poveste a refacerii, a speranței, a reconstruirii plecând de la memoria vechiului loc:
„În așezarea numită Nea Smirna, oamenii se mulțumeau cu o draperie în loc de ușă la intrare, dar în grădina fiecărei case izbuteau să crească plăntuțe firave în recipiente de tablă. Ici vedeai un ghiveci cu busuioc, colo unul cu garoafe. O parte din apa scoasă din puț era pentru ei, restul pentru florile și copacii care le aminteau de viața lăsată în urmă, în pământul roditor al vechii Smirne. […] Spre deosebire de oamenii din Izmir, cei de aici își aminteau de vechea Smirnă. Ca într-un vis frumos, îi păstrau amintirea în inima lor.“ (p. 412).
Șeherezada e, așadar, vocea memoriei, păstrătoarea poveștilor intacte ale orașului din anii Marii Catastrofe. Ea se naște din imaginația autoarei, în prelungirea lecturilor redând izul teritoriilor aflate cândva sub stăpânire otomană, și din nevoia de a rezolva ficțional ecuația vinei neasumate a masacrului. Ficțiunea se împletește cu elementele de factualitate istorică inserate în roman. Vine să vindece răni mari, proiectează lumina unei altfel de înțelegeri în care, în cele din urmă, triumfă ceea ce este profund uman, începând de la memorie și comunicare. Muțenia cauzată de traumă e vindecată cum trauma însăși este îngropată sub parfumurile de caprifoi. Romanul istoric are acest rol al rememorării spre vindecare. Ajută în acest scop și scriitura elegantă a lui Defne Suman, impregnată de toate aromele Smirnei.
De dimensiuni ample, greu de urmărit pe alocuri prin multitudinea de personaje și de perspective – altfel ar fi fost imposibilă construirea personajului numit Smirna –, proiectând derularea într-o logică care sfidează cronologia, Tăcerea Șeherezadei este romanul tăcerii istoriei și vindecării ei prin readucerea în dezbatere. Curajoasă și bine scrisă, povestea nu se rezumă la expunerea factuală căutată de iubitorii romanului istoric. Defne Suman se adresează fără îndoială tuturor celor care cred în puterea ființei de a învinge istoria însăși.
______________________________________________________________________
1 Laurel Taylor. (2021, 9 august). Focusing Back on Smallness: On Defne Suman’s The Silence of Sheherazade. Asymptote. URL: https://www.asymptotejournal.com/blog/ 2021/08/09/focusing-back-on-smallness-on-defne-sumans-the-silence-of-scheherazade