Scriitoarea Narine Abgarian, de origine armeană, invitată anul acesta la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, este cunoscută cititorilor din România. După romanele Din cer au căzut trei mere (2021) și Simon (2023), apare, în septembrie 2024, la Editura Humanitas, tot în Raftul Denisei, o nouă traducere. Este vorba despre volumul Viața e mai dreaptă decât moartea, alcătuit din 31 de povestiri întrețesute, cu traducere din limba rusă de Luana Schidu.
În loc de prefață coincide cu episodul contrapunctic în care protagonistă e Zanazan, o tânără cu ochi liliachii, însărcinată. În mod evident, anticipare a tematicii centrale, care va brăzda întreg volumul, punere în gardă pentru tonurile violente care trimit la război și moarte, la destinul armenilor, la durere, genocid, dezrădăcinare, bombardamente, mutilări. Se simte vitalitatea stilistică, de la primele rânduri. Un suflu persistent, când delicat, când vâscos, traversează lumina și umbra zilelor care li s-au dat acelor oameni. Narine Abgarian se oprește la detaliile care coboară-n sensul pofund al vieții. Primele arpegii narative conduc spre Mereloț, adică ziua vizitării mormintelor. Duminica Tomii, la ortodocși. Sau 1 noiembrie, Ziua morților, la catolici. Atâtea asemănări apar între obiceiurile din satul armenesc și cel românesc. Stop-cadru pe un greier stingher. Cititorul nu va ignora simplitatea stilului, propozițiile lapidare, tăiate-n miez de cuvânt, ritmul narării, trecerea de la vietatea măruntă la cimitir, apoi la familia care trăiește la limită, secvențele ultrascurte, ca niște bătăi ale inimii. O carte despre personaje, război, viață și moarte, relații de familie, morminte, amintiri păstrate, șterse, fotografii, în cel mai lin-amar tangaj narativ.
Apoi, fără mena jamente, aproape ca-n sala de medicină legală, discursul taie-n carne vie. Copil mort într-un bombar da ment, mama cu pi cioarele retezate de la explozie. Balansul dintre viață și moarte e acolo, linia, atât de subțire, care păstrează echilibrul precar. Fiecare povestire (cartea se poate citi și astfel, nuanțat, sacadat) are ca titlu un substantiv, o intrare în simfonia vieții, a morții: Mereloț, Ciorapii, Bocceaua, Baclavaua, Șosetele, Covorul, Dantela, Imortelele etc. De obicei, sunt lucruri concrete, un ceva de la care se declanșează povestea, amintirea, se retrăiește suferința. Acestea-s dublate de stări, sentimente: Singurătate, Așteptarea, Întoarcerea, Tăcerea, Vinovăția etc. E o întreagă istorie captată, cu ritualuri (mereloț), obiceiuri culinare, de influență turcească (baclavaua), meserii uitate, cu războaie care dezbină, rup armonia, ciuntesc la propriu și la figurat. Faptul (auto)biografic e narat en toute simplicité, pare o filă dintr-un album de familie, cu bune, cu rele, cu vieți spulberate, cu reminiscențe dintr-un trecut al cruzimii și fricii, al resemnării: „Pentru Anicika a fost și mai cumplit, cine poate ști care e unitatea de măsură pentru suferință? Familia ei a pierit în pogrom, tot ce-a reușit să mai găsească au fost rămășițele carbonizate ale fiului mai mic. Le-a adunat într-o boccea, le-a trecut peste graniță și le-a înmormântat.“ (p. 37).
o frază lungă, ca un ghem din care o mâță trage de zor. Un loc în care încap toate obiectele păstrate de la bunica, nimicurile prin care se fondează legătura de sânge. Strigătul disperării, care vine de sub acest morman care adună „[…] toate fleacurile inutile pe care le păstra și de care nu se îndura nicicum să se descotorosească, fiindcă fiecare lucru era o amintire, păstra până și roata veche de căruță, mâncată de rugină – un gunoi evident, ai fi zis, bun doar să-l arunci și să-l uiți –, așa cum păstra și cufărul de lemn mâncat de cari, întărit la colțuri cu plăcuțe de alamă – le bătuse bunicul-fierar cu mâna lui, gravând cu o vergea de oțel și un ciocănel subțire un model neînțeles, dar vizibil –, și oalele de lut roșu crăpate într-o parte, salutări de la celălalt bunic, olar, și bucățile de covoare roase și pline de găuri, și coșurile de răchită din care ieșeau în toate părțile nuiele rupte […].“ (pp. 43-44).
Narine Abgariana punctează filosofic, pe marginea textelor care-și răspund parcă-n ecou: „Lumea e mare, Berdul e mic cât un vârf de ac.“ (p. 115). Referirea e la orașul natal Berd, din Armenia, provincia Tavush. În fiecare povestire moartea pândește. Se ivește din faldurile vieții, se joacă de-a v-ați ascunselea. Un joc sinistru, din care fiecare se așteaptă să iasă învingător, menținându-se-n echilibru precar, ca-n logica de tip paradox, ca „prima moarte petrecută pe drumul vieții care ducea de la Berd la Defileul Bufnițelor“ (p. 57).
Povestea cu vaca Malișka pe care ai casei o iubeau nespus, cu șacalii care au încercat să o sfârtece zidește un tablou suprarealist. Cert e că „Șacalii făceau parte din război, miroseau a război.“ (p. 78) În acest peisaj cu accente aspre, Antaram e luată prizonieră. Va fi readusă familiei în bucăți, doar trupul și mâinile. Covorul pe care-l țesuse, regăsit ca prin minune, e acum al fiicei sale, Lusine. Admirabile sunt finalurile de povestire, ca niște ultime împunsături la războiul de țesut. O carte secționată-n bucăți, mostre ale unor dureri fără limite, aduse succint la suprafața lecturii și apoi înăbușite adânc, ca-ntr-o criptă. La răstimpuri, inserția de glume, cum ar fi cea despre liliecii care se pot înfige în față, seara, când ies la vânătoare. Totul se petrece rapid în aceste povestiri, ca privirea trecătoare, în contemplarea zborului planat al acvilei, ca răsturnarea autobuzului în prăpastie. Nu este menționată nicio dată. Se vorbește de război, de bombardamente. O temporalitate vagă. Totul e sub influența nuanțelor, sugestiei, iar, la scară generică, „Să scrii despre război e ca și cum ai distruge în tine speranța.“ (p. 260)
Apropierea dintre protagoniști și natură pune în scenă ritualurile prin care totul în jur se deschide pentru a fi simțit, mirosit, auzit, trăit. Viața e mai dreaptă decât moartea e o carte a percepțiilor intersectate, a aducerilor-aminte, a vârtejului existențial, cu tipare și ieșiri din norme, cu neputințe, amărăciuni, dureri crunte și istovire a firii, până la stingerea supremă, numită tranșant, ca-n titlu, moarte. Sacrificarea cocoșului și împărțirea lui neverosimilă, la șapte case, ca-ntr-un tablou fovist, des parte ficțiunea de realitate: „Capul și picioarele coco șului, după ce le lega strâns-strâns cu o panglică roșie de mătase și cu iarbă uscată, le atârna pe o ramură a co pacului de jertfă – ca să abată uitătura forțelor necurate.“ (p. 103).
Povestirea Foamea debutează cu etalarea tuturor lucrurilor existente în pivniță. Gândul duce, inevitabil, spre scriitorul nor vegian Knut Hamsun. O bogăție, să țină tot anul, întâlnită adesea și-n satele românești: carne de porc, fiartă îndelung, pusă pe iarnă-n borcane, cu unt fierbinte, conserve, legume și fructe. După toată descrierea minuțioasă, urmează întoarcerea, prin filtrul memoriei, ca-ntr-un scenariu de film, la omorârea unei familii, cu tot cu copii. Bunica și-a ascuns nepoata, pe Anna (devenită ulterior jurnalistă), sub pat, în ultima clipă. Urmează oprirea-n Derbent, oraș din Rusia, pe litoralul Mării Caspice. Bătrâna din cimitir, îmbrăcată-n negru, îi povestește Annei cum a fost odinioară. Amintirile se suprapun, ca niște tablouri înșurubate-n celulele destinului. Dantela, fulg de păpădie, „ca florile de gheață de pe geamul rece al verandei, pe care le poți admira, dar nu le poți căpăta“ (p. 161), devine metaforă a efemerității, a vieții trecătoare. Rămân fixate pe retină siluetele acelor ființe fragile, care mergeau la moarte. Dantela din rochiile lor s-a făcut fum. Nimic nu poate fi mai rău decât moartea, spune un personaj.
plimbarea fetiței de șapte ani, Agapi, prin locuri cunoscute, dragi, se transformă într-o evadare în tărâmul imaginației. Ea e copila căreia îi plăcea să asculte râul. Se spune că: „În familia lui Agapi nu se vorbește niciodată despre război, poate pentru că se știe totul despre el. Că începe adeseori, dar nu se sfârșește niciodată. Că la început distruge case și îi ia pe bărbați, iar apoi, când se potolește, provoacă boli incurabile femeilor. Apoi, după ce și-a bătut joc în voie de adulți, îi duce într-o altă lume pe tinerii care n-au știut să facă față fricii. Războiul își pune pecetea pe fiecare și nu îngăduie nimănui să se salveze.“ (p. 182).
Tăcerea se împarte în aceste texte, e ca pâinea caldă, scoasă din cuptor, ruptă-n mâini. Pâinea dulce de acasă. Personajele feminine, bătrâne, tinere, mereu prezente, înfruntă legile firii. Bărbații, marcați de război, colonizează frica. Unii se tem să trăiască, alții trăiesc la cote maxime. Narine Agrabian e o scriitoare căreia îi place să observe, să descrie, să simtă pulsul vieții, de la prima zvâcnire până la ultima. Volumul se încheie cu povestirea Cețurile, cu încercarea de a sugera că frica poate să fie anihilată: „– Știi să desenezi. Încearcă să-ți desenezi frica. Poate că astfel o să reușești să scapi de ea.“ (p. 258).