În 2002 grupul Trigon din Chișinău, fondat și condus de Anatol Ștefăneț, împlinea un deceniu de existență. Ocazie sărbătorită prin organizarea primei ediții a surprinzătorului International Ethno Jazz Festival. Personalitate marcantă, magistru al violei și, totodată, spirit devotat tradițiilor din care și-a modelat concepțiile, Ștefăneț a condus spre înflorire sus-menționatele ctitorii: o trupă exponențială pentru ceea ce poate fi denumit – printr-o sintagmă enesciană – jazz în caracter românesc (implicit, moldo-român) și un festival pe măsura aspirațiilor estetice ale întemeietorului. În timpul scurs de atunci, Festivalul a devenit un mediu adecvat pentru plăsmuirea noțiunii de ethno jazz. Grație judicioasei selecții operate de programatori – Anatol, soția sa, Natalia (neasemuita făptură decedată prematur la finele anului 2020) și, mai recent, fiicele lor Veronica și Mariana – toate edițiile festivaliere au contribuit la clarificarea și dezvoltarea oarecum nebulosului concept fixat pe generic. Ajuns la cea de-a 22-a ediție în toamna 2024, Festivalul și-a consolidat statutul referențial în viața culturală a Moldovei de Est. Printre partenerii instituționali ai organizatorilor s-au numărat Ministerul Culturii din țara-amfitrion, Guvernul Helvet, Primăria Chișinău, ICR Chișinău, Ambasada Franței, Alliance Française… Importanța evenimentului a fost relevată și de participarea la gala inaugurală (în ospitalierul Teatru din Centrul Cultural Ginta Latină) a președintei Republicii Moldova, Maia Sandu, și a ministrului culturii, Sergiu Prodan.
Recitalul inaugural a aparținut imbatabilului grup Trigon. Cu doar câteva săptămâni în urmă admirasem prestația componenților – Anatol Ștefăneț/violă, Vali Boghean/flugelhorn, saxofoane, trompetă, caval, fluiere, voce, Dan Brumă/ghitară, Gari Tverdohleb/baterie & percuție – la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj. Ceea ce m-a impresionat, în ambele situații, fu extraordinara capacitate de reinventare a acestei grupări, disponibilitatea ei de a-și asuma noi și noi provocări, concretizate într-un repertoriu întotdeauna sublimatoriu. Practic, am asistat la două programe quasi-independente și totuși de o indeniabilă coerență interioară. Cei patru poliinstrumentiști se perindă dezinvolt de la un instrument la altul, într-perpetuă jubilație de melodii, combinațiuni de culori acustice și jocuri de artificii ritmice. În subtextul acestor minunății sonore există un permanent travaliu, la nivelul articulării polifonice și contrapunctice a temelor, al dozajelor timbrurilor, agogicii, dinamicii etc. Conlucrarea dintre protagoniști (îi numesc așa, fiindcă întregul reprezintă mai mult decât suma eforturilor lor) este exemplară. Anatol Ştefăneţ ştie să-i valorizeze în tot ce au mai bun. Interplay de înaltă clasă, ca în marile albume discografice ale istoriei jazzului.
O similară intensitate emoțională a generat și recitalul cvartetului condus de Ioan Streba. Originar din Iași și virtuoz incontestabil al clarinetului, acesta se făcuse cunoscut din fragedă tinerețe ca membru al ansamblului bucureștean Ciocârlia, înainte de a se stabili la Paris. Acolo și-a edificat o bună reputație, atât prin colaborări cu compatrioți de talia unor Toni Iordache, Gheorghe Zamfir sau Florin Niculescu, sau cu mari nume ale jazzului francez, precum Didier Lockwood sau Biréli Lagrène. Nu doar declarativ, ci și faptic, Streba își propune să „balcanizeze jazzul“, respectiv să jazzifice repertoriul tradițional manouche. În ziua precedentă, avusesem privilegiul de a susține împreună cu el o sesiune combinată de estetica jazzului și atelier de inițiere în blues, în fața profesorilor și elevilor Colegiului de Arte Nicolae Botgros din Soroca (director: Emilian Guțu). Ocazie de a întâlni un om pe cât de jovial, pe atât de coerent în comunicarea vastelor sale cunoștințe artistice și opinii despre viață, exprimate într-o impecabilă limbă română… Pe scena de la Chișinău, Ioan Streba și-a copleșit auditoriul prin jerbe de note emise în flux continuu, amintind de tehnica sheets of sound a lui John Coltrane. Originalitatea concepției strebaene constă în suprapunerea de moduri folclorice românești peste structuri de blues. Adeseori rezultatele amintesc de seducătoarele creații ale lui Thelonious Monk. Potențialul unui asemenea sistem s-a manifestat încă din piesa introductivă – Blues Valah – edificată pe un mod oltenesc. Atmosfera euforică astfel instaurată a acționat ca un revelator asupra amplelor resurse improvizatorice etalate de Doru Burlacu (unul din veteranii de bază ai fenomenului Trigon). Versatilul muzician născut la Bălți a suplinit con brio absența pianistului titular al cvartetului româno-francez, victimă a disfunc ționalităților transporturilor aeriene globalizate. De reținut și contribuția ritmicienilor Bruno Rousselet/ contrabas & Benjamin Henocq/ baterie, perfect integrați în swing-ul acestei muzici.
Numele grupului italo-turco-olandez Ottomani mizează pe jocul de sensuri între denumirea istorică „otomani“ și cea literală italiană, traductibilă prin „opt mâini“ (sugerând o componență de cvartet). Din câte am înțeles, concepția grupului îi aparține lui Tolga During, preocupat de fuziunea dintre jazz și muzicile tradiționale mediteraneene. Muzicianul, cu rădăcini turce și olandeze, utilizează o ghitară artizanală cu două grifuri (unul dintre ele fără taste), obținând adeseori sonorități similare oud-ului. Compozițiile lui Tolga îl servesc optimal pe bas-clarinetistul Francesco Giacalone. Acesta inventează alcătuiri melodice delicat cizelate, ale căror texturi catifelate alină auzul. Interpretul, născut la Marsala în Sicilia, pare capabil a converti în sunet aromele dulcelui vin Florio, cu al său gust în care – conform tradiției – se amestecă armonios note de smochină, castane, cireșe negre, stafide, cardamon, vanilie, măr copt, lemn dulce, marțipan, cuișoare, curmale… În deplin acord cu confratele său, se manifestă și contrabasistul Giuseppe Dimonte, cu o abordare calm-meditativă a gravului instrument, în siajul modelului impus de Paolo Damiani în jazzul italian.
Celor trei „ottomani“ li s-a alăturat în câteva piese și percuționistul Sjahin During (frate cu Tolga), pe care aveam să-l reîntâlnim în proxima formație: Cacha Mundinho, un cvartet încă mai cosmopolit. Pe fundalul percusiv – aerat, policrom, subtil – realizat de Sjahin, s-a proiectat o învăluitoare paletă timbrală, având în prim-plan instrumente quasi-non-jazzistice – oboi, corn englez și duduk – toate trei mânuite cu sensibilitate, grație și competență de muziciana andaluză Maripepa Contreras. Ca vocalistă, ghitaristă și cantautoare a evoluat tânăra Joana Almeida, originară din metropola nord-lusitană Porto, iar rolul de contrabasist i-a revenit brazilianului Pedro Ivo Ferreira, cu studii la Paris și în Olanda, dar menținând o conștiință de sine adecvată inestimabilului tezaur jazzistic al propriei culturi. Am savurat piesele cu structuri de mini-suite presărate cu pasaje imprevizibile, momentele de „scat“ indian (konnakol) vocalizate de Joana, percuția mereu inventivă – executată cam cu orice în afară de bețe (conform învățăturilor din Cuba, unde Sjahin locuise în anii 1990). Repertoriul reunea elemente muzicale din Portugalia, Orientul Mijlociu, Africa, Brazilia și India, fiind receptat cu simpatie de publicul festivalier.
Grupul german Soulcrane practică o muzică introspectivă, în răspăr cu vacarmul Terrei suprapopulate. Liderul cvartetului e Matthias Schwengler, care își valorifică în manieră personală experiența acumulată ca trompetist/flu gelhornist în renumitele orchestre WDR, East-West European, Concertgebouw Jazz. Aliații săi în acest demers quasi-cameral sunt ghitaristul Philipp Bramswig, saxofonistul Lennart Allkemper și contrabasistul de sorginte iraniană Reza Askari. Compozițiile decurg în tempo mediu spre lent, imperturbabil, excluzând orice stridențe. Abia în piesa finală se resimt câteva binevenite inserții sincopate, de proveniență bulgară, ce atestă că interpreții și-ar putea înviora repertoriul, plasat deocamdată sub spectrul unui manierism exclusivist.
Grupul No-Mad Spirits s-a situat pe coordonate stilistice radical diferite față de calmul precedentului recital. În prim-plan au evoluat doi ghitariști expansivi, inventivi și, totodată, sensibili: tunisianul Amine Mraihi, mânuind cu aceeași dexteritate oud-ul și ghitara electrică, și imparabilul Angel Demirev (domiciliat în Plovdiv/Bulgaria), amintind prin alură de iconoclastul James Blood Ulmer. Lor li s-a alăturat un tandem provenit din Elveția francofonă, optim integrat în concepția vitalistă a trupei: Valentin Conus, capabil să extindă spectrul expresiv al saxofonului tenor prin sonorități electronice abil controlate și Axel Lussiez – baterist de forță și anduranță, infatigabil furnizor de suport și sugestii ritmice in-(și) excitante. Împreună, cei patru muzicieni au realizat un spectacol bulversant, final quasi-grandios al unui Festival ce rămâne un reper valoric într-o lume tot mai volatilă.