Corespondență redacțională
Primim, previzibil, sute de mesaje de la cititori, de la colaboratori și de la cei care aspiră să devină colaboratori. Cele mai multe dintre ele sunt expresia aceleiași dorințe: aceea de a publica în „Rl“ textele literare trimise. Evident, nu avem cum să răspundem fiecărui solicitator în parte. (Nici nu e o practică pentru o revistă literară.) Dacă am face-o, ne-am transforma în altceva, într-un serviciu de relații cu publicul. Redacția are dreptul de a-și selecta colaboratorii. Și, de regulă, există un în-loc-de-răspuns preventiv, prezent în caseta redacțională a oricărei publicații, valabil pentru toți autorii acelor compuneri care nu vor vedea lumina tiparului: Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază. Ceea ce are rostul să-i atenționeze pe corespondenți că textele lor s-ar putea să aibă această soartă tristă, a neacceptării. În fine, pentru categoria insistenților care nu obosesc să ne asalteze cu cererile lor exasperante de răspuns personal, formula de dialog în caz de refuz presupune din partea noastră o propoziție anume pe care am voit-o fără nuanțe categoric-aspre: Manuscrisul dumneavoastră nu a fost reținut spre publicare. Să adăugăm că această înștiințare se face numai după ce respectivele încercări literare, aflate pe muchie de cuțit, au fost imprimate pe hârtie și au fost citite/ evaluate de toți membrii redacției, în reuniunile săptămânale.
Aceasta e situația generală privind felul în care redacția înțelege să comunice cu cei care ni se adresează. În această notă, aș vrea să aduc în discuție un caz particular. Cineva ne scrie pornind de la o scurtă însemnare pe care, într-unul dintre numerele precedente ale „Rl“, am semnat-o chiar în această pagină. Vorbeam acolo despre încercarea redacției de a contura, respectând criteriul valorii estetice, un tablou cât mai cuprinzător al aparițiilor editoriale din domeniul beletristicii de la noi, indiferent cine sunt autorii, prieteni sau neprieteni. Bineînțeles, fixam de la bun început o plasă de siguranță, precizând că nu suntem, vai, infailibili: dat fiind numărul copleșitor de mare de titluri, este imposibil să oferim o imagine a întregului, inevitabil ne scapă cărți care ar merita atenția criticii și a cititorilor.
Totuși, corespondenta nu ține seama de atitudinea noastră precaută și ne atrage atenția asupra unui poet care, socotește dumneaei, n-a avut parte de o receptare pe măsura talentului său. Doamna ne trimite chiar un volum în PDF al acestuia, somându-ne în esență (într-o epistolă de altfel cu numeroase meandre biografice complicate și cu considerații neclare), „să-i facem dreptate”. Cum anume? Citind versurile sale și exprimând un punct de vedere asupra calității lor. Dacă nu, doamna este de părere că bunele intenții declarate de noi sunt doar vorbe în vânt. Numele corespondentei este Olivia Marga. Știu, ar putea să fie o identitate fictivă: inteligența artificială este prezentă peste tot, fermele de troli sunt prospere, tehnologia deep-fake face parte din obișnuința zilelor noastre. Totuși, eu iau numele acesta ca fiind al unei persoane reale. Și mă adresez corespondentei noastre cu toată bună-credința. Iată și numele poetului: Theo Gușat. Iar titlul volumului său este: Note de subsol la întuneric.
Am citit culegerea expediată, care conține 83 de poeme + 2 poeme bonus, și opinia mea de cititor și de autor de versuri este favorabilă. Theo Gușat mi se pare că face parte din categoria poètes maudits, cu o hipersensibilitate ultragiată, care generează imagini de o negativitate ce se reține. Dincolo de unele excese și stridențe, de altfel firești în ecuația acestui gen de poezie, în reprezentarea mea el se dovedește a fi un poet original și pregnant, înzestrat cu capacitatea de a metaforiza surprinzător și de a edifica, vizionar uneori, sentențios în alte rânduri, construcții lirice expresive. Iată un scurt poem: „Toate visele îmi intră de acum / direct în spam. // Spune-mi ce ai în spam să îți spun cine ești! mi s-a zis odată. / (Spam e ceea ce cicatricea refuză să-și amintească despre rană.) // Speranțe abandonate-n abonamente vechi și pornografie; visele, / niște frunze moarte care cad de la creier până la clic.“ (Marea Uitării)
Sau alte două exemple care sper să-i convingă pe cititori de valoarea acestui poet: „Viața e o foaie albă. / Moartea e o foaie albă. // Moartea o lași nescrisă, / ai văzut cât de nereușită a fost viața: // o lași să rămână tot ce poate deveni. / Îți poți permite doar să pui un punct undeva.“ (Blank) și „Am ajuns la capătul ființei mele, dar eu sunt numai un înveliș: / pe locurile copilăriei mele obișnuia să fie Dumnezeu. Acum e Sahara.“ (Siliciu)
E un sentiment cu totul special să descoperi asemenea nișe de emoție și de plasticitate poetică, ce stăteau neștiute, pierdute. Și e absolut regretabil că, așa cum ne anunță doamna Olivia Marga, opțiunile sale existențiale l-au îndepărtat pe Theo Gușat de poezie. (G.C.)
Înapoi în comunism!
Un raport publicat de GLOBSEC, un think-tank internațional, se referă la o serie de teme importante: cum percepem noi, românii, integrarea euro-atlantică a țării noastre, dar și care sunt provocările geopolitice din regiune ori starea regimului democratic de la noi, inteligența artificială și schimbările climatice. La unul dintre capitole, atașamentul față de democrație, răspunsurile celor chestionați sunt mulțumitoare per total. Căci peste 80% dintre respondenți consideră că trăiesc într-o democrație liberală în care drepturile și libertățile individuale le sunt respectate. Totuși, aici apar niște cifre alarmante, la o anumită categorie de vârstă – tinerii între 18 și 34 de ani. Aceștia, în proporție de peste 40%, și-au exprimat preferința pentru instaurarea la noi a unui regim totalitar fără alegeri regulate! Adică, sunt ei de părere, să ne întoarcem la ceea ce unii dintre noi am trăit.
Cum era atunci? Nu aveai pașaport și nu puteai spera să călătorești, într-o viață, decât, vai, cu noroc, până în Bulgaria sau în Uniunea Sovietică. Așteptai ani de zile până să-ți vină rândul să-ți cumperi mașină Dacia, proastă, care te lăsa-n drum la tot pasul. Și aveai dreptul la o cotă de benzină de 20 de litri lunar, atât, și nu aveai voie să ieși din oraș cu propriul automobil decât o duminică din două. Ca să încălzești cât de cât iarna locuința ca o ghețărie, te trezeai noaptea să dai drumul la gaze în sobă (doar atunci aveau cât de cât presiune!), dar stăteai cu inima strânsă, veghind ca nu cumva să depășești cota modică repartizată, căci erai imediat decuplat de la rețea. Iar la trei dimineața te trezeai iarăși ca să mergi la coadă la magazinul de lactate: numai așa apucai/ prindeai (verbe care înlocuiesc verbul normal a cumpăra!) două sticle de lapte pentru copilul/ copiii pe care-i aveai de crescut. Prin magazine sufla vântul. Totul era cartelat, orice marfă ai fi căutat lipsea. (Adaptând o frază a lui Caragiale din Repaos duminical, dacă voiai să te spânzuri, nu mai găseai nici măcar frânghia trebuincioasă.) Cafea, brânză și cașcaval, carne, ciocolată, ulei și unt, portocale și lămâi erau rarisime, ajunseseră să fie vise de neatins. Programul televiziunii nu dura decât două ore pe seară și acelea ocupate cu cântece patriotice și cu cronica delirantă care descria viața și opera conducătorului. Erai urmărit tot timpul, n-aveai acces decât la adevărul dictat de Partid, un adevăr egal cu o minciună cât toate zilele și nopțile. Aveai sentimentul tot mai puternic că trăiai într-o închisoare, o închisoare care devenise țara întreagă, și te sufocai, și simțeai că-ți pierzi mințile dacă nu te opui cumva, chiar cu prețul vieții tale care nu mai era o viață de om. O, dar să mă opresc, lista ororilor ar putea continua mult și rău, nu și bine, cum sună expresia.
Cum de ajung oamenii tineri din zilele noastre să susțină o asemenea enormitate, să-și dorească să trăiască într-o asemenea lume? E de necrezut. Da, ar fi de necrezut și ar fi șocant, dacă n-ar fi consecința logică a unei anumite situații.
Să ne îndreptăm privirea spre cei care preferă o asemenea grozăvie. Sunt cei care n-au trăit atunci. Dar, sigur, ei ar fi putut suplini lipsa experienței directe prin informația dobândită pe calea învățăturii, a lecturii, a culturii.
Însă noile generații excelează prin… ignoranță. (Să nu uităm, cam tot în jur de 40% e și procentul analfabeților funcțional din rândurile elevilor, nu?) Iar ignoranța atrage după sine lipsa de discernământ. Școala ar trebui să-i formeze, să-i instruiască temeinic pe tineri, astfel încât ei să realizeze pe ce lume trăiesc. Dar nu se întâmplă asta.
Reforma în învățământul românesc se reduce la niște mărunțișuri, inutile, stupide. Ultima găselniță: în timpul unui an școlar, elevii să-și schimbe periodic locul în băncile din clasă, ca să nu se simtă unii discriminați în raport cu alții, care ar ocupa poziții mai… avantajoase. Vai, gogomănie mai mare n-am auzit! Cu asemenea preocupări și inovații ale diriguitorilor din învățământ, evident că nu putem avea așteptări de la tinerii trecuți printr-o astfel de școală. Și ne merităm soarta: înapoi în comunism! (G.C.)
Literatură română? Nu ținem.
În marele Palas Mall din Iași, funcționează, la nivelul 1, două librări din lanțul Cărturești, destul de mari. Una este în activitate mai demult, o vizitez de fiecare dată când ajung în capitala Moldovei. Are destule cărți, literare și utilitare, în majoritate copleșitoare traduceri, dar și multe articole de alt fel (jucării, ceai ciocolată etc.). În această librărie, un spațiu destul de modest este rezervat literaturii române. Pe câteva rafturi stau titluri de proză clasice și contemporane. Există un raft Mircea Cărtărescu, unul împărțit între Radu Paraschivescu și Ioana Pârvulescu, câțiva autori de la Litera și Polirom. Sunt și câteva cărți de poezie. Am identificat un singur titlu de la Cartea Românească, într-un exemplar unic, autor: Mihail Drumeș. Ieșind din prima librărie, am ajuns imediat la a doua. Aceasta, mult mai mare, ocupă un spațiu central, al unei „insule“, la care se ajunge pe o pasarelă. Și aici erau dominante cărțile de literatură străină, traduse, dar și în limbile de origine, cu o mențiune pentru numărul impresionant de romane grafice (mai simplu zis, benzi desenate) în limba engleză. Unele dintre acestea aveau prețuri mult reduse, ceea ce le făcea atractive. Spațiul, înțesat de rafturi cu cărți și nu numai, făcea orientarea dificilă și am întrebat la casă unde pot găsi secțiunea cu literatură română. Răspunsul a fost foarte scurt și enunțat firesc: „– Nu ținem“. Eu am rămas fără (alte) cuvinte și de aceea nu mai zic nimic. Las concluziile pe seama cui dorește să le tragă. (H.G.)