Bucureștii de altădată
Folosesc intenționat pluralul Bucureștii, fiindcă mi se pare mai potrivit cu de altădată decât singularul Bucureștiul care merge de minune împreună cu de astăzi. Vreau să precizez din capul locului că de altădată nu se referă la cine știe ce epocă istorică îndepărtată, ci la jumătatea deceniului 6 al secolului XX, când am intrat la facultate.
Mai fusesem într-un rând în București, în vara lui 1953, ca să-mi văd mama cu ocazia singurului „vorbitor“ care îi va fi permis în cei doi ani de închisoare, dar nu reținusem mai nimic, cu excepția barăcilor de lemn din Ghencea, unde se află astăzi Stadionul Steaua, și a gardului de sârmă ghimpată, care a împiedicat-o pe mama să ne atingă mâna, nu, nu să ne îmbrățișeze, pe fratele meu și pe mine. Bucureștii de la mijlocul anilor 1950 erau, înainte de orice, un oraș în care te puteai plimba și vedea o mulțime de case vechi, unele, încă în bună stare, care îi făcuse pe cei din generațiile dinaintea noastră să-l considere micul Paris. Am apucat casele Maiorescu și Macedonsky, Muzeul Simu și atâtea altele de care generațiile de după a noastră nici măcar n-au auzit. Apoi, sub ochii mei, au fost dărâmate toate, una după alta, ca și bisericile Sfânta Vineri și Văcărești, lista putând continua, cu o, deloc stranie, tenacitate aculturală.
Andrei Pippidi, ale cărui articole din „Dilema veche“ le urmăresc cu sfințenie, și care, se cade să mărturisesc, m-a determinat să scriu editorialul de față, relatează într-un interviu din revista „22“ (numărul din 30 octombrie-5 noiembrie), care ar trebui citit de cât mai multă lume, o întâmplare din anii 1980, extrem de semnificativă pentru caracterul acultural al regimului comunist. Într-o zi, Ceaușescu ar fi trecut prin fața unei case de pe strada Ștefan cel Mare, astăzi, Iancu de Hunedoara, din apropierea Pieței Victoria, și ar fi întrebat: „Ce e cu maghernița asta?“ I s-a răspuns că e casa lui Iorga. „Dați-i niște bani ăstuia și până luni (casa) să nu mai fie.“ Caracter acultural și, în fond, antinațional, care domină și în regimul actual mentalitatea edililor, fie și din pricini diferite.
Ideologice ieri, pecuniare azi, pricinile au aceeași gravissimă urmare: desfigurarea Bucureștilor de altădată, mai exact, a ceea ce a rămas din el. Exemplele date de Andrei Pippidi sunt cutremurătoare. Și, peste toate, indiferența sau interesul autorităților, deopotrivă de criminale: un întreg patrimoniu imobiliar distrus cu bună știință, pradă unor incendii provocate, sau lăsat în paragină ca să poată fi dărâmat și înlocuit de clădiri fără personalitate, spre îmbogățirea unor investitori veroși, lipsiți de scrupule și de respect, ca să nu mai pomenim de cultură, și care au, nu o dată, în spate primari sau arhitecți-șefi din primării. Am și o mică experiență personală în materie. În drumul meu de la metroul din Piața Victoriei către redacția „României literare“, scurtam pe o stradă al cărei nume l-am uitat, care lega bulevardul de colțul Căii Victoria cu Orlando, unde se afla casa în care locuise Goga când se afla în București, inclusiv în lunile nefericitului său prim-ministeriat, și de unde a plecat la Ciucea ca să moară. Am remarcat într-o zi că placa memorială de pe casă dispăruse. M-am adresat Ministerului Culturii cu bănuiala că i se pregătește ceva casei. Am fost trimis la Primăria Generală, în al cărei patrimoniu s-ar fi aflat casa. De unde am fost retrimis la Minister. Între timp, casa a fost dărâmată și, în locul ei, s-a înălțat o clădire de birouri. De câte ori trec astăzi, tot în drum spre „România literară“, pe la intersecția dintre Buzești și Occidentului, vizavi de Maternitatea Polizu, mă uit cu spaimă la casa unde a locuit Iorga și care a găzduit redacția „Sămănătorului“, la începutul secolului XX.
Ca și Andrei Pippidi, cred că se află în pericol de a fi sacrificată pe altarul iresponsabilității unor oameni cu bani care n-au auzit de Iorga, cum nu auzise nici Ceaușescu. Faptul că și în alte țări se petrec lucruri asemănătoare, fie în Mali, unde salafiștii dărâmă moschei vechi de sute de ani, în numele adevăratului Allah, fie, da, ați citit bine, în Paris, unde un palat din secolul XVIII a fost cât pe ce să fie „modernizat“ de aceeași oameni cu bani iubitori de subcultură, nu mă consolează de barbaria noastră de tranziție între ideologia comunistă și un capitalism prădalnic. Ambele, deopotrivă de aculturale.
„România literară“, numărul 47/23 noiembrie 2012