Memoria nu e ceva simplu. Destul de greu, dacă nu imposibil de localizat, ea pare să fie o rețea – într-o aproape permanentă modificare – formată din sinapse între neuroni. Un rol masiv în memoria biografică, a evenimentului, cea responsabilă de localizarea în spațiu, în timp și personală îl are hipocampul, o zonă din mijlocul creierului, asemănător unui căluț de mare (de unde denumirea), căci s-a constatat că cei care au hipocampul afectat sau excizat își pierd memoria de scurtă durată și nu mai pot face conexiuni între evenimentele din viața lor, cu toate că își păstrează memoria automată (limbajul, deprinderile etc). De aici autoarea trage concluzia că există o memorie corticală în care sunt depozitate amintirile după ce sunt create în hipocamp (foarte plastic, dar cu un număr limitat de neuroni). De aceea, amintirile mai vechi (trei ani până la producerea traumatismului) sunt păstrate – ceea ce înseamnă că aceasta ar fi – mai mult sau mai puțin – durata de formare și depunere a amintirilor în memoria corticală.
Un alt lucru interesant este implicarea emoției în amintiri, aici amigdala jucând rolul cel mai important. Tocmai de aceea cele mai emoționale amintiri sunt legate de miros (și gust, mirosul fiind o proprietate intrinsecă a gustului) întrucât mirosul are o cale directă către amigdală – cinci centimetri de nerv olfactiv până la amigdală, în timp ce toate celelalte simțuri trec întâi prin neocortex și apoi „ajung“ la amigdală. Când mirosim ceva intens evocativ, emoția apare înaintea amintirii propriu-zise (a imaginii legate de ea), pe când atunci când auzim o melodie sau vedem o imagine – mai întâi o recunoaștem, după care o asociem unei emoții.
O zonă din creier – insula – este implicată în senzațiile intero – ceptive (cele provenite din interiorul corpului nostru) – pe care le interpretăm în mod diferit (bătăia accelerată a inimii poate semnifica frică, anxietate, dar și îndrăgostire), căci există două componente ale emoției – partea ei fiziologică, somatică, manifestă, și emoția secundară legată de inter – pretarea senzației efective.
Partea interesantă e că insula are două intrări – dinspre corp spre creier, dar și invers, dinspre creier spre corp (spre viscere), ceea ce înseamnă că putem să avem halucinații somatice prin stimularea unor zone din insula.
în Bazarul memoriei. Cum construim amintiri și cum ne construiesc ele pe noi, autoarea, Veronica O’Keane, con sideră că ceea ce numim timp este repre – zentat – stricto sensu – doar de trecut și viitor, prezentul ținând de conștiență, adică de atenția cu care urmărim anumite fapte și acțiuni. Dacă nu suntem atenți – propriuzis timpul nu se poate produce, pentru că nu avem posibilitatea să engramăm amintiri, e ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic în momentele în care nu suntem atenți – fie din cauza unor tulburări psihice, precum depresia, schizofrenia sau de ordin neurologic. Amintirile se depozitează în cortexul prefrontal – unde „depozitat“ este un termen nu foarte potrivit, întrucât nu există propriu-zis un sertăraș sau un loc unde se stochează informațiile, amintirile fiind doar, cel mult, un tipar de conexiuni neuronale care se activează simultan la anumiți stimuli. Tocmai acest fapt face ca memoria să fie un proces dinamic, schimbător – în funcție de noutățile care intervin în viața unui om. Noi ne reinterpretăm trecutul în raport cu noile input-uri, în raport cu noile achiziții, pentru că memoria noastră biografică este guvernată de un anumit sens narativ, al poveștii de viață pe care fiecare dintre noi vrea să creadă că se scrie prin șirul de întâmplări cărora le dă naștere sau în care este prins. Așadar, memoria este și un act al imaginației – de aceea distincția dintre amintire falsă și amintire adevărată este greu de păstrat, întrucât orice amintire poate fi considerată o construcție și o reconstrucție permanentă a minții noastre. Din același motiv este greu de menținut și devalorizarea memoriei unui psihotic (referitoare la episoadele psihotice), întrucât halucinațiile sale sunt pentru creierul său fapte reale, pe care le interpretează ca pe niște amintiri în adevăratul sens al cuvântului, fără să distingă între cele ce s-au petrecut în mod obiectiv și cele doar închipuite. Psihoticul va trebui să învețe să se raporteze diferit la aceste amintiri (la fel de reale ca orice altă amintire, dat fiind că memoria este pur subiectivă) și nu să le elimine ca pe niște non-întâmplări, ele rămânând în memoria pacientului – imposibil de a fi șterse, ci doar reinterpretate. Mulți psihotici au mari probleme în această reintegrare a episoadelor psihotice, unii ajungând să accepte resemnați starea de sănătate mintală cu regretul de a-și fi pierdut niște capacități speciale care le permiteau să se conecteze într-un mod paranormal la realitatea din jur, la ceilalți, la ei înșiși.
O constatare interesantă este aceea că trecutul are o anume staticitate: cu cât ne îndepărtăm de un fapt petrecut în trecut, cu atât îl evocăm sub forma unui diapozitiv sau a unei fotograme, ca și cum ne-am uita la pelicula unui film scoasă din aparatul de proiecție – o bandă pe care se înșiruiesc poze statice. De altfel, tot așa se formează și imaginile perceptive, doar că, în cazul percepției, „filmul“ este pus în mișcare de o viteză neuronală specifică stării de conștiență, care ne face să vedem imaginile dinamic, nu static (o broască le vede static). Se pare că imaginația – implicată atât în amintire (trecut), cât și în anticipare (viitor) – nu este capabilă să producă impresia de mișcare (viteza neuronală implicată în derularea imaginilor ce țin de trecut și de viitor este cu mult mai mică decât cea implicată în percepție).
Apropo de viteza de derulare a imaginilor perceptive – unul dintre aspectele mult discutate este accelerarea percepției timpului la vârste mature și la vârsta bătrâneții. Autoarea îl explică prin apariția simplificărilor, a formării unor tipare perceptive care ne permit să vedem mai „repede“ repetițiile, să facem mai repede conexiuni care în tinerețe ne iau mai mult timp, de unde și senzația specifică acestei perioade, anume că timpul trece încet și foarte încet. Iată, așadar, o explicație plauzibilă (și care, cred, poate fi verificată prin măsurarea vitezei neuronale a adultului față de copii și față de tineri): adulții și bătrânii au, în ciuda aparențelor, o viteză neuronală de procesare a informației superioară celei a copiilor și tinerilor, ceea ce produce senzația de accelerare a timpului.
Această viteză de procesare rapidă a informațiilor vine la pachet cu scăderea sensibilității generale (acuitatea vizuală, auditivă) și a motricității, având probabil rolul de a o compensa. Avem așadar o pierdere a sen – sibilității – bogăția de informații senzoriale încetinind la rândul ei timpul în copilărie și tinerețe – dublată de o viteză crescută de procesare a informației, ambele ducând la o schematizare a vieții, la sentimentul repetitivității și al lipsei noutății.
Ar mai fi ceva care explică senzația de accelerare a timpului la maturitate și bătrânețe.
Omul matur ajunge – oricât de fericită sau nefericită ar fi viața lui – să-și formeze un cadru bine delimitat de așteptări (folosesc în mod deliberat cadru în loc de orizont de așteptare) în genere realizabile (renunțând sau eliminândule încetul cu încetul pe cele greu realizabile sau irealizabile). Or, deosebirea este clară față de adolescentul sau copilul care trăiește chiar într-un orizont de așteptare nedefinită pentru că aproape nimic din ce-și dorește nu depinde numai de el, nu-i este accesibil prin propriile puteri, căci el însuși depinde de voința sau voințele celor din jur și de mulți factori aleatorii care exclud previzibilitatea realizării dorinței și rigoarea calculului decizional. Între dorință și obiectul dorit se întinde o distanță care imprimă sentimentul de încetinire a timpului întrun raport invers proporțional: cu cât obiectul dorit este mai departe cu atât timpul trece mai lent. Adolescentul se află într-o perioadă de formare timp de ani întregi – ani în care este nevoit să amâne ceea ce-și dorește cel mai mult.
Una dintre problemele spinoase ale cărții este aceea că pentru autoare timpul este pur subiectiv. În acest sens, ea îl citează adesea pe Bergson, dar – cred eu – destul de trunchiat, pentru că timpul posedă pentru Bergson și un sens, cum să-i spun, dacă nu obiectiv – ontologic? Bergson vorbește despre elan vital care stă la baza evoluției creatoare – și la care noi avem acces într-adevăr printr-un fel de intuiție supraintelectuală, dar care nu este doar un produs al minții, al subiectivității noastre, din moment ce rolul acestei intuiții este tocmai de a ne pune în legătură cu viața. Or, pentru Veronica O’Keane, timpul este pur subiectiv, este un produs al creierului nostru (al memoriei, al imaginației și al conștienței), lăsând deschise astfel următoarele întrebări: dacă timpul nu există decât în mintea noastră, înseamnă că totul este iluzoriu și că Buddha are dreptate: putem trăi în afara timpului prin decuplarea noastră afectivă și atențională de la tot ceea ce se petrece în jurul nostru (dar care mai este atunci statutul a ceea ce se petrece în jurul nostru?). O altă întrebare care rămâne deschisă este: mai putem avea vreun criteriu de validare a evenimentelor reale, întâmplate cu adevărat într-un așa zis trecut istoric, de vreme ce, dacă timpul este exclusiv un produs al minții noastre, acesta ar putea fi modificat printr-o schimbare globală la nivelul minților omenești, ceea ce ne aruncă într-un solipsism complet și într-un relativism al oricărei pretenții de adevăr a științelor trecutului (istoria umană, dar și istoria naturală – geologia, biologia evoluționistă etc.)? Or, autoarea concede în final că există totuși un trecut obiectiv – păstrat într-o memorie colectivă – fie ea culturală, dar mai ales biologică, genetică, ereditară. Nu este aici o contradicție internă a cărții de față?