(Nota a treia. Tot din apropiere)
În iulie 2016, când se împlineau zece ani de la dispariția lui Iordan Chimet, publicam în „Observator Cultural“ o evocare ce avea un titlu destul de neobișnuit: Două scurte note și o singură privire. Din apropiere. Era un fel de zbor planat pe deasupra unui teritoriu în care se vărsau apele când liniștite, când învolburate ale unui destin excepțional și ale unei opere ce abia începuse să-și arate dimensiunile și importanța.
Mă întreb, nu chiar retoric, ce aș putea scrie astăzi despre el, când, într-o lume mult mai bulversată decât cea pe care o lăsase în urmă, se împlinesc o sută de ani de la nașterea sa, în 18 noiembrie 1924, la Galați? Încercând să răspund, am imaginat diferite unghiuri de vedere (fiecare dintre ele fiindu-mi oarecum la îndemână) și, în cele din urmă, am ales tonul notelor de atunci, al confesiunii ce-și așterne umbra nu doar asupra chipului său, ci și a luminii ce răsare din paginile cărților sale. Cărți care, de bună seamă, se găsesc în biblioteci (nu și în librării!) și despre care prietenii și cunoscuții, câți au mai rămas, vorbesc cu un fel de respect pios ce pare a încorpora mai degrabă inconfundabila și exemplara lui prezență fizică decât pe aceea a faptelor sale literare și culturale.
Și, trebuie să recunoaștem, e o atitudine nu doar explicabilă, ci și justificată, deoarece, oricât de simplificatoare ar fi, când vine vorba despre Iordan Chimet, accentele memorialistice sunt greu de ocolit. Și, într-adevăr, cum ar putea să fie altfel când ne aflăm în preajma unui confrate a cărui viață a fost mărginită de două sintagme devenite repere (și, până la un punct, locuri comune) inconturnabile: Dreptul la memorie și Momentul adevărului? Le vom adăuga însă, cu aceeași îndreptățire, și alte „mărci“ personale incontestabile: întâi, cea a inocenței revelate (Antologia inocenței – Cele douăsprezece luni ale visului și Eroi, fantome, șoricei) și, apoi, cea a inocenței întrupate (romanul-basm Închide ochii și vei vedea Orașul), amândouă faruri luminătoare ale aceluiași drum întortocheat, mereu provocator și riscant al Ieșirii din labirint. Și, în aceeași ordine de idei, spectacolul fascinant pe care îl oferă ceea ce el numea intrarea în „incinta sacră a prieteniei“ prin mijlocirea celor două volume (al doilea, postum) din Cartea prietenilor mei și, într-un mod special, cu multe înțelesuri explicite, și destule altele subînțelese, din Dosarul Mihail Sebastian.
„Secretul supraviețuirii mele au fost marile ipostaze ale iubirii, familia și prietenii“, mărturisea el în Post-scriptumul la Momentul adevărului. Avea, fără nicio îndoială, un adevărat cult al femeii (multe dintre ele, adevărați îngeri păzitori), al familiei (părinți, frate, nepoți) și al prietenilor (nenumărați, dar niciodată întrecuți de gălățenii copilăriei ori de Constant Tonegaru, Babu Ursu, Camilo Baciu, Nicu Steinhardt, Margareta Sterian, N. Carandino ș.a.).
Și, da, mă prenumăr printre cei care au alcătuit una dintre verigile acestui lanț al „marilor ipostaze“ ale supraviețuirii sale, cu toate că mă simt încă foarte stânjenit (cunoscând câți prieteni extraordinari a avut) de cele mărturisite de el în debutul unui text din Ieșirea din labirint (2002), care începe cu următoarea propoziție: „În 1991, Editura Dacia, condusă atunci de cel mai bun prieten al meu din România, Vasile Igna, anunța apropiata trimitere în librării a ciclului de 4 volume, intitulat Dreptul la Memorie, un proiect de re-definire a spiritului românesc…“ Venise de multe ori la Cluj (unde avea câțiva apropiați, îndeosebi printre medici), dar eu l-am întâlnit destul de târziu, întâi, oarecum întâmplător, în 1974, și mai apoi, în primăvara lui 1978, când, grație lui Alexandru Căprariu, directorul Editurii „Dacia“, a început colaborarea noastră întru facerea celei dintâi cărți din șirul celor care aveau să pună temeliile unei legături sufletești și spirituale care n-a încetat nicio clipă să se adâncească. O legătură ce avea să capete, cu timpul, înfățișarea când a unei catedrale în care se oficia o liturghie cu scripturile imuabile, când a unui tribunal cu sentințe echivoce, când a unui spectacol cu actori având fețe și repertorii interschimbabile, când a unor feerii cu elfi, pitici și zâne cu virtuți miraculoase și obiceiuri ușor recognoscibile. Nimic nu era planificat dinainte, totul era surprinzător, imprevizibil și proaspăt ca o dimineață perpetuă, deoarece Iordan nu avea nimic dintr-un Don Quijote fantast și orgolios, ci era, mai degrabă, un Sancho Panza șugubăț și circumspect, care primise de la stăpânul său darul cel mai de preț: visul.
Cartea, apărută în decembrie 1980, sub semnul căreia s-a deschis frățietatea întru idealuri a colaborării noastre, a purtat/poartă titlul simbolic Iar ca sentiment un cristal și aparține marelui poet grec Odysseas Elytis. Imaginată de excepționalul grafician Done Stan și acompaniată de reproducerea color a colajelor autorului, ea avea să devină, foarte curând, un adevărat eveniment editorial. Elytis a mărturisit, ori de câte ori a avut prilejul, nu doar că volumul de la Dacia este cea mai frumoasă carte care s-a dedicat poeziei sale, ci și unul dintre cele mai sincere și mai nobile elogii aduse Eladei și spiritului ei. Nu a fost deloc ușor să publicăm cartea, în pofida faptului că, în 1979, poetul primise Premiul Nobel. Marea dificultate provenea nu doar din faptul că Iordan imaginase ceva ce ieșea din tiparele obișnuite (marcă inconfundabilă a tuturor cărților lui), cât îndeosebi pentru că în extraordinarul său poem To Axion Esti, Elytis e un poet al sacrului, iar poezia lui, care transgresează, ca al oricărui alt mare creator, preceptele și rigorile unei anumite confesiuni, era chiar fereastra, cu umilință, dar cu măiestrie deschisă spre o Pronie ce vede, judecă și cântărește totul cu măsurile Harului.
iar Chimet avea legături vechi, aș spune organice, cu poezia. Debutase ca poet, iar volumele Exil (947) și Lamento pentru peștișorul Baltazar (1948) îl integrează firesc „generației pierdute“ și îl alătură bunilor săi prieteni Constant Tonegaru, Vladimir Streinu și Pavel Chihaia. Exil e un ecou al imediatului, un poem simfonic cu rezonanțe în drama celor care-și părăseau țara după instaurarea comunismului, o expresie a revoltei conștiinței individuale împotriva forței discreționare, în timp ce Lamento-ul e un poem în proză ce anunță ceea ce avea să devină obsesia întregii sale creații (dar și a vieții de zi cu zi): inocența. Peste ani, acest Aladin dunăreano-bucureștean, înzestrat cu un simț al miraculosului și al șăgălniciei candide puțin comune în literatura noastră, avea să dea inocenței înfățișarea neîndoielnică a capodoperei: romanul Închide ochii și vei vedea Orașul.
Când l-am cunoscut, Iordan Chimet era, fără îndoială, un scriitor cu personalitatea pe deplin conturată, dar, nu din vina lui, încă departe de a-și fi dat măsura adevăratelor sale virtuți creatoare. E drept, făptura ireală de dinaintea întâlnirii, lupul singuratic care nu acceptase să se asocieze altora decât în momentele cele mai riscante ale istoriei noastre postbelice, devenise o ființă concretă, gata oricând să sară în ajutor, să vină cu o idee surprinzătoare, să înlăture prejudecăți și inerții. Ne-am aflat alături și când s-a făcut America Latină. Sugestii pentru o galerie sentimentală, și când s-au alcătuit și definitivat cele patru masive volume ale „Bibliei identității românești“ care este Dreptul la memorie („opera unei clipe dramatice, stând sub semnul urgenței absolute“, dar „nu o sentință și, cu atât mai puțin, un rechizitoriu“), și când s-a configurat Momentul adevărului, și când s-a alcătuit Dosarul Mihail Sebastian (cu excepționala și pe deplin îndreptățita prefață cuprinzând Sugestiile pentru o nouă lectură a Jurnalului), și când s-a încheiat Cele două Europe, cele două Românii, și când au apărut Ieșirea din labirint (de recitit neapărat splendida mărturisire de credință intitulată „A fi sau a nu fi“…scriitor evreu) ori volumele din colecția, cu același titlu, de la „Dacia“.
în aceeași ordine de idei, Cartea prietenilor mei e o mărturie mai mult decât revelatoare despre aventura sa („Suntem în aventură, nu-i așa?“, obișnuia el să spună) pe o planetă a inocenței pierdute, dar încă în stare să găzduiască nelimitatele ipostaze ale prieteniei și ale solidarității.
Ar mai fi multe de spus, dar voi încheia repetând ceea ce am mai spus și în textul de acum aproape douăzeci de ani.
Exemplaritatea comportamentului public și toate cărțile sale, inclusiv cele de ficțiune, în care a făcut elogiul libertății, al democrației, al adevărului, al umanismului, al spiritului de toleranță, l-ar fi îndreptățit, după 1990, nu doar să fie consultat, ci și ascultat și, eventual, urmat. Nu s-a întâmplat astfel, dar, ca în multe alte împrejurări ale vieții sale, se încăpățâna să creadă că, pe cât de mult crește în lume lipsa de speranță, de concordie ori de bunăcuviință, pe atât devin mai necesare și mai urgente gesturile de omenie, de îngăduință reciprocă și de curaj asumat.
Iată de ce nici nu cred ca eu să fi fost „cel mai bun prieten din România“, dar nădăjduiesc că am fost mereu un însoțitor sârguincios și loial. Și mai cred că, asemenea mie, tuturor celor care l-au cunoscut ne lipsesc verva, candoarea și molipsitorul lui optimism, tandra ori șfichiuitoarea lui ironie și autoironie, îndemnurile ori fraternele lui mustrări, care, nu rareori, au avut darul de a fixa repere, de a îndepărta ezitări și de a limpezi noi înțelesuri. E și motivul pentru care nu cred a avea o mai bună încheiere a acestei evocări, care s-a dorit mai mult decât un simplu gest omagial, decât a asculta ecoul și a pătrunde adevărul acelor versuri care se află la rădăcinile „aventurii“ noastre terestre. E vorba de partea a treia a poemului lui Odysseas Elytis, Clima absenței, al cărui ultim vers a dat și titlul cărții apărute în 1980: „După amiază / Și imperiala sa singurătate / Și tandrețea alizeelor sale / Și aura sa cutezătoare / Nimic să nu vină Nimic / Să nu plece / Toate frunțile libere / Iar ca sentiment un cristal.“