Până a tasta primele cuvinte, chiar acestea, încercam o senzație ciudată: liniștea – ca niște aforisme în grevă.
Și mi-am zis că aforismele, importante în ale spiritului uman, sunt date să aibă o stare permanentă de emitere de sens; condiție de existență neîntreruptă prin epoci, secole, timpuri vechi, timpuri noi. Astfel că prezentul discurs (dacă nu e prea mult spus) mi-l doresc drept tentativă de a scoate aforismele din grevă, din nefuncționalitate. Pentru că, în orice pulsiune și manifestare a sa, prin gândire-simțire-scriere, viața e o modalitate, plurală, de expresie, insular-aforistică.
Dintru început fie spus, adagiile pot fi considerate vecine literaturii, în marginea literaturii, dar și literatură propriuzisă, căreia chiar i-am zis: literatură la minut.
Ceva ce poate fi considerat în marginile literaturii?… Dar de ce nu chiar în miezul acesteia, al literaturii? Ce este aforismul? Chiar acum, în acest caz, e o interogație, în care subiectul apare el însuși ca subiect, un fenomen al posibilului fenomen, conștiința cu propria ei oglindă, în care ideea își scapără scânteia. Astfel că, din vreme în vreme, printre autorii de aforisme apare câte un adevărat lunetist al ideilor.
Și dacă unii filosofi zic de căderea în sus a ceva, ar reieși că aforismul e urcarea în adâncimea sensului.
Însă ar exista, fără îndoială, multe presupuneri și propuneri drept răspuns la întrebarea de la începutul alineatului precedent: Aforismul e copilul rămas după ce a fost aruncată apa din scăldătoare.
El nu apare din nimic, dar nimicul poate să apară din aforism.
Aforismele sunt eghileții literaturii. Sau tivul dintre literatură și filosofie. Unele din ele – chiar ale filosofiei. Sau așa: pe fluviul literaturii aforismele sunt precum niște canoe înguste și iuți, esențializări ale culturii duble, ale rațiunii și ale sensibilității, arătând ca punctul luminos, pe care îl focusează lupa filosofiei. Sau cea mai laconică formă de colaborare și interdependență cu marea literatură și filosofie, când aforismul nu înseamnă doar puține cuvinte, ci multe idei esențializate. Dar și ca elocventă dovadă a îndelungatei prietenii dintre autorul lor și înțelepciunea tuturor.
O propoziție poate înmagazina esențe de literatură și filosofie care, în combinația lor, dau un alt gen: aforismul. Frază de categorie grea. Iar cele mai ușoare par a fi zâmbetul pur al filosofiei. Dar nici până astăzi nu e sigur dacă aforismul ține de rădăcinile sau de frunzele filosofiei.
Printre calibrele literare, aforismele sunt colibri. Sunt caviarul la ospețe intelectuale. Ba chiar e de constatat că există o întreagă bucătărie în prepararea bucatelor din aforisme – oul lui Columb, sarea lui Berthollet, mărul lui Adam sau, mai proaspăt, al lui Newton, limba lui Esop, peștele prins de urs, gogoașa, frunze-n buze – lapte-n țâțe, mălăieș în călcâieș, lapte de pasăre, mierea ursului, salată din grădina ursului, ficat de pajură, sarmalele caprei cu trei iezi etc. – toate preparate la focul lui Prometeu.
O maximă în care maximă este ideea, pe când forma e minimă, ceea ce înseamnă respect pentru timpul cititorului, dar, în special, pentru inteligența acestuia. Ar fi gigantismul… miniatural al gândirii, când ideea strunește cuvintele, în timp ce e strunită de cuvinte în ligamentele musculare ale inteligenței. Maximă, maxime ce pot fi antrenate, dezvoltate, fortificate.
O frază, uneori frumoasă, care prinde la minte. Triumful de o frază (fie și din trei, patru cuvinte, sau de zece secunde – cu tot cu recitire) a inteligenței autorului, când rezultatul e ceea ce s-ar numi în primul și în ultimul rând. Rezultatul e rezumatul în secțiune de aur.
Deloc puține adagii memorabile unele celebrități le-au rostit… post mortem. (Între adagiu și adagio ce vie suflare – fanfara înmormântărilor…) Tot în acest context e de spus că anumite aforisme, ce păreau eterne ca adevăr enunțat, se dovedesc a fi totuși provizorii. Apoi terne. De câte ori a tot fost repetat celebrul, se părea, adagiu: „Secolul XX va fi religios sau nu va fi deloc“! Azi, ce facem cu o sentință care, în posibila sa finalitate, nu a întrunit nici pic de adevăr?…
În discuții, aforismele nu sunt obligatoriu convingătoare. Însă mai totdeauna ies învingătoare. Forța și propulsia predestinației. Dar, în genere, aforismul nu garantează că spune adevărul. El e un posibil adevăr inteligent și stilat. Și poate fi citit într-o mare diversitate de moduri, dar de înțeles – în mult mai puține. Iar anumite aforisme sunt apreciate pentru cum spun, nu pentru ce spun. Unele chiar nu spun nimic, ca idee. Astfel că, dacă ar fi fost să alcătuiesc o antologie din adagiile sau paradoxurile lui La Bruyere, nu-l introduceam și pe acesta: „Gloria sau meritul unor oameni li-l acordă faptul de a scrie bine; altora le-o dă faptul de a nu scrie deloc.“ Ei da! Cum să atribui merite pentru ceva care nu a fost făcut? Să-l faci glorios pe cineva care nu a făcut deloc ceva pentru care îl gratulezi? Mă rog, uneori mai spun prostioare și înțelepții…
De unde și un posibil sfat pentru cititorul de aforisme: Ține cont de subiectivitate. Ea ar fi ambalajul extraordinar, în care se crede că ar exista adevărul. (Însă doar se crede…) în unele cazuri, și tu, prietene cititor, te surprinzi în stare de a da vorbe memorabile, astfel că miști primul cuvânt, care ar putea muri precum pionul pe tabla de șah, însă aforismul deja e început și chiar ar putea fi câștigat. Dar, când miști acel cuvânt ce ar duce, posibil, spre vreun adagiu, ți-ai putea spune că, precum o expresie a strictului necesar, aforismul ideal ar fi cel dintr-un singur cuvânt – care a fost la Început – și la care să fii coautor cu Dumnezeu. (În ce mă privește, în ipostază de cititor, mi s-a întâmplat să fiu ispitit de a propune un aforism potrivit pentru a fi scris pe curelușa ceasului: Ah, moartea, sfarmecul vieții!) Aforismul e atât de laconic, încât poate părea pur și simplu un citat esențializat din sine însuși, presupunând marea artă a deschiderilor de paranteze; a deschiderilor-evantai de sensuri înglobate (în cazuri nefaste: înglodate) în alte sensuri, relevate în momente ce s-au adunat în zile, săptămâni, luni, ani, clipe. Iar imprevizibilitatea și modul de declanșare (poate chiar de naștere) a dictonului sunt la fel de fascinante ca și însuși dictonul (celebru, bineînțeles), care se poate întâmpla a fi cu adevărat o capodoperă, adică – opera capului adevărat. Precum adagiile spinoase ale lui Spinoza, ca supremă inteligență-dibăcie-măiestrie de a fenta sensurile comune.
Rar de tot, dar se întâmplă totuși câte un aforism ca un afrodiziac: când sugestia externă fortifică autosugestia (internă, cum s-ar spune). În atare caz, aforismele par a fi diverse și, nu de puține ori, variante ale unor verdicte și sfaturi implicite. Bine articulat, memorabil, un aforism celebru nu e obligatoriu să aibă și un sens anume. Dacă l-ar avea totuși, ar fi unul genial; o capodoperă.
Un aforism este textul cel mai scurt spre un alt aforism. Și calea minimă între doi oameni pricepuți ar fi aforismul clasic care, de obicei, începe cu o concluzie. Însă s-ar putea termina cu o altă concluzie, uneori spre o interogație ca și sacramentală a genului: cel mai bun aforism din lume a fost deja scris sau urmează să fie. Cine știe?… Poate da, poate nu.
P.-S.: În ce mă privește, recunosc că în unele texte ale mele s-ar întâlni și aforisme ce ar avea drept tată românescul „de florile mărului“, iar drept mamă englezeasca lege a mărului, alias – legea atracției universale.