Hana, cuvânt care în limba cehă nu este doar un prenume feminin, ci înseamnă și „vină“, este titlul celui mai cunoscut roman al Alenei Mornštajnová și o provocare la călătoria în cele mai lăuntrice cotloane ale sufletului ultragiat. Proaspăt tradus în limba română de Gabriela Georgescu și publicat cu sprijinul Ministerului Culturii al Republicii Cehe la Editura Curtea Veche, cartea este, în ordinea lecturii, romanul rostogolirii traumelor dinspre un prezent al povestirii din prima parte, din anii tifosului atingând și Valašske Meziříčí, orașul în care locuiește autoarea, înspre un trecut cu amprenta Holocaustului.
Hana e un roman de mare frumusețe, în ciuda faptului că răul rostogolit este sfâșietor. Cu atât e mai frumos acest roman cu cât, pe de o parte, Holocaustul nu este mobilul scrierii, ci amprenta contextuală imposibil de evitat, iar pe de alta, cu cât scriitura este limpede, eliberată de orice formă de alunecare sentimentală și puternic rezonantă.
Alena Mornštajnová și-a propus să nu expună romanul ca fiind unul care tratează Holocaustul, ci ca lucrare atingătoare a acestei teme, pentru că acei ani nu pot fi decupați din istorie. Romanul servește mai degrabă ca vehicul traversând Al Doilea Război Mondial și care, oprindu-se în această stație, expune traumele Hanei drept contrapondere la cele ale Mirei, personajele centrale ale cărții. Mai mult, fiind bazat pe fapte reale – povestea tifosului din 1954 împinge autoarea spre documentare și spre scrierea acestei cărți în care vini acoperă alte vini, iar dureri mai mari acoperă dureri mai mici, pentru a da un sens vieții strivite fără vină, dar alterate de sindromul supraviețuitorului și de explicații ale unor potențiale înlănțuiri cauzale menținând starea de culpă existențială –, Hana îl încarcă pe cititor de atmosfera sfâșietoare a jumătății veacului trecut, când fapte care ar trebui să nu fie uitate niciodată expun limitele inumanului din umanitate. Hana este, evident, un roman vorbind apăsat despre condiția umană, deși tușele autoarei sunt fine; gravitatea pe care o proiectează rămâne la nivelul sugestiei, iar această delicatețe, dublată de neutralitatea discursivă și de înfrânarea oricărei tentații sentimentale, face ca romanul să evidențieze, înainte de orice, măiestria naratologică a Alenei Mornštajnová.
Romanul a obținut în Cehia Premiul pentru cea mai bună carte a anului 2017 și alte premii naționale importante, s-a vândut în numeroase exemplare în țara natală, a fost tradus în douăzeci și două de limbi, iar drepturile de publicare au fost deja vândute în alte patru limbi, și s-a bucurat de o largă receptare în Europa, unde, în ediția franceză de la Les Éditions Bleu et Jaune, a obținut locul doi în competiția pentru Prix des lycéens de littérature des pays de l’Union Européenne.
romanul este alcătuit din trei părți, care nu respectă ordinea cronologică a derulării, fiind organizat după o logică a intensității vinei, fără a bulversa prea mult cititorul cu inserturi fragmentare care să schimbe frecvent perspectiva. Logica intensității și tehnica analepsei contribuie la consolidarea parcursului, la menținerea atenției cititorului, justificând în procesul receptării un întreg probabil dinainte configurat, un traiect epic explicit, coerent și continuu. Nu sunt amestecate firele narative, ci doar alternează, iar fragmentarea cronologică e justificată de parcursul lecturii – în aparenta detașare auctorială se distinge, de fapt, un interes aparte pentru lectori – și nu e o miză în sine, legată de módele scriiturii.
Deși organizat în trei părți, structura textului este eliptică. Cartea este organizată în jurul a două centre focale: Mira, cu motivarea aferentă și mult mai târziu expusă a alegerii numelui: „O săptămână mai târziu m-am născut eu, iar părinții mi-au ales numele Mira, care înseamnă blândă, binevoitoare și miraculoasă. Blândă cu siguranță nu sunt, binevoitoare mă îndoiesc, cât despre miracole, ele mă însoțesc de la naștere până acum. Venirea mea pe lume a fost miraculoasă, am supraviețuit printr-un miracol epidemiei de tifos și poate că alte miracole mă vor ajuta să-mi îndeplinesc visurile.“ (pp. 235-236), și Hana, purtând numele vinei, ambele personaje asumându-și angajarea narativă din perspectivă intradiegetică. Dacă prima și ultima parte, parțial superpozabile cronologic pentru a întări parcursul epic: Eu, Mira. 1954-1963 și Eu, Hana.
1942-1963, nu sunt chestionabile din această privință, partea a doua, Cei dinaintea mea. 1933-1945 este tot povestea Mirei, ca instanță extradiegetică, echidistantă, recompunând ceea ce ar fi trebuit să fie explicația inserată prin flashback-ul obligatoriu alocării de sens în acest parcurs. Probabil că în partea a doua ar fi trebuit să se așeze, ca intenție auctorială inițială, și partea a treia a cărții, dar personajul Hana a scăpat din planul scriiturii, îndrăznind să își expună propria perspectivă.
Mira, scăpată prin miracol de moartea care i-a luat întreaga familie în 1954, în perioada epidemiei de tifos, se va întâlni după pierderea întregii familii cu mătușa Hana, un personaj cu un comportament ciudat, aparent inexplicabil: „Ce-i drept, ăsta era adevărul adevărat. Mătușa Hana era singurul adult de la care nu auzisem vreodată cuvintele «nu ai voie». De fapt, rareori auzisem vreun cuvânt de la ea pentru că mătușa Hana nu vorbea aproape deloc, doar privea în gol.
Așa, ciudat. De parcă se uita, dar nu vedea nimic.
De parcă plecase, dar își uitase corpul pe scaun.
Câteodată mă speriam că o să cadă brusc la pământ, iar în urma ei o să rămână doar o grămăjoară de haine negre.“ (p. 21), ba chiar va locui la ea și va desluși, pe parcurs, semnele necesare în hermeneutica unei vieți. Prin privirea proaspătă a Mirei, prin ochii unei copile care nu a cunoscut ororile Holocaustului, lumea se resemnifică. În anii în care în orășelul Meziříčí se resimt din plin simptomele egalitarismului comunist, fără să fi dispărut antisemitismul manifest în rândurile populației cehești, așadar în anii copilăriei, această pistă a apartenenței la o etnie despre care mai degrabă se tace apăsător, trezește fluxul discursului în proiecția extradiegetică a părții a doua, în care rădăcinile evreiești ale familiei Mirei, anii de prigoană și încercările de salvare scot tot mai pronunțat în evidență un alt personaj: Hana.
Vinovată sau, mai degrabă, învinovățindu-se, Hana va prelua, așadar, discursul nepoatei sale, își va activa vocea în ciuda prezenței tăcute și stranii până atunci în roman, și va spune într-un ritm alert o poveste care e, deopotrivă, povestea umanității prigonite. Pierderea celorlalți membri ai familiei, trimiși la moarte, a copilului proaspăt născut și a tatălui acestuia, sfârșind în crematoriu, ororile de la Terezin și din lagărul de la Auschwitz-Birkenau, continuându-le pe cele din orașul natal, sunt fapte care stau mărturie nu numai pentru vinile pe care și le alocă Hana, ci și, sau mai ales, pentru vinile unei umanități ieșite din matca propriilor norme morale.
În momentul în care pe orbita eliptică a lecturii cititorul parcurge, la distanță egală de cele două focare, întregul traseu epic, durerea uneia revărsată peste cea a celeilalte produce o schimbare de perspectivă. Personajul care își revendică discursul în ultima parte, Hana, găsește un rost propriei existențe și permite să se întrevadă, în peisajul gri al orașului Meziříčí, o geană de lumină.
Deși se ivește abia în finalul lucrării, mai degrabă ca promisiune decât ca factualitate, turnura potențială în planul narațiunii e importantă, pentru că răstoarnă în planul lecturii ceea ce în rostogolirea epică însemnase dislocarea unei adevărate avalanșe a răului. De la tifosul ucigător care o ocolește pe Mira, fetei neoferindu-i-se la aniversarea mamei, ca pedeapsă pentru neascultare, prăjitura care a declanșat moartea în familia sa, continuând cu relele necunoscute de dinainte de propria naștere, cu povestea de dragoste a Hanei, deturnată de spectrul ideologiei până la transformarea ei în locuitor fantomatic al propriului corp după traumele pierderilor și după suferința constantă alimentată de vini, această promisiune a uitării, a ieșirii din întunericul propriei memorii, luminează firav întregul demers. Scris într-un ritm alert, excelent dozat de un autor-dirijor care dă voce tuturor instrumentelor din orchestră, romanul Hana deturnează sensul vinei, care răzbate din numele protagonistei și din nodurile epice ale derulării din ultimele două părți, pentru a îl oferi spre cunoaștere prin intermediul cuvântului-cheie din cronica Gemmei Pearson din „Wales Arts Review“, care găsește că singura boală contagioasă aducătoare de moarte și de vini este complicitatea în rău.