Rareori un jurnal de călătorie se rezumă la relatarea explorării unui traseu geografic, oricât de dificil sau de spectaculos ar fi acesta. Poate unul dintre cele mai celebre exemple în acest sens din secolul XX este cel al elvețianului Nicolas Bouvier (1929-1998), un călător „incurabil“, am putea spune, și scriitor deopotrivă pentru care materia scrierilor sale este călătoria și tot ce aceasta ne dezvăluie sau ascunde.
Copil, el studiază cu pasiune atlasul și imaginează posibile trasee de străbătut. Pe la 17-18 ani, Bouvier face scurte călătorii în Laponia, care îi sporesc gustul pentru călătorii reale. Pe cele ficționale le cunoștea prin lecturi din Jules Vernes, Curwood, Stevenson, Jack London etc.
Cum călătoria în Laponia i s-a părut (prea) „confortabilă“, el și prietenul său, pictorul Thierry Vernet, visează la călătorii aspre, pentru a trăi ca „nomazii“, a ieși dintre cărți, a se îndepărta de abstracțiuni, a fi uzați de voiaj. De altfel, el are convingerea că „dacă nu lași călătoriei dreptul de a te distruge un pic, mai bine rămâi acasă.“ Or, știm de la poetul Gary Snyder, că „cel mai radical lucru pe care îl poți face este să rămâi acasă.“ Iar dacă ai această opțiune „confortabilă“, te lipsești cu bună știință de „neprevăzutul, nesiguranța și disconfortul“, prilejuite de călătorie, care o fac pe aceasta din urmă cu atât mai bogată și mai provocatoare.
La douăzeci și patru de ani, Nicolas Bouvier, încurajat de tatăl său, părăsește Geneva și Universitatea sa, pentru „a respira“.
Cum va mărturisi mai târziu, e greu de știut de unde vine pornirea, impulsul greu de stăvilit de a lăsa totul și a pleca la drum, cu mijloace precare, ca pentru a-ți verifica posibilitățile de adaptare, de supraviețuire, de uzură.
Fostul lui profesor Jean Starobinski spunea că volumul care relatează această experiență s-ar putea numi nu doar L’Usage du monde [Experiența lumii, Rostul lumii], ci și L’Usure du voyageur, uzura călătorului. Să mai spunem și că Bouvier se vrea un „voyageur voyeur“, în sensul că îl interesează mult priveliștile pe care le vede și pe care le poate fixa prin fotografii. Un exemplu revelator în acest sens este expoziția pe care o realizează chiar pe munte, intitulată Entre errance et éternité. Regards sur les montagnes du monde [Între rătăcire și eternitate.
Priveliști din munții lumii]. Specific lui Bouvier este călătoria cu toate simțurile deschise, încât, pe lângă imagini, să poată absorbi mirosuri, sunete, cântece, dansuri. La toate se adaugă norocul de a cunoaște localnici, de a sta de vorba cu ei, de a mânca împreună, de a cânta, de a dansa cu ei… Jean Starobinski aprecia la Bouvier apetitul lui pentru esențial, finețea și lentoarea unei existențe, spectacolul unei naturi magnifice, redat prin cartea sa, natură în care omul apare ca un umil accident.
Confruntarea între natura puternică și om, copleșit și uimit în fața ei, o întâlnim și la alți călători, dacă ne gândim la Alexandru Stermin sau la Marius Chivu. Stermin este interesat de o călătorie care să-l facă să se cunoască mai bine, cu toate regiunile și ascunzișurile din geografia propriei ființe, făcând o călătorie în jurul lumii și al omului, din care se întoarce mai viu, disponibil pentru noi explorări. Așteptările și dorințele lui Marius Chivu, călătorul, sînt un pic diferite. El și tovarășul său de drum, M., vor face o călătorie în stil obsolet, neînsoțiți, neconsiliați, nesupravegheați, adică „de capul nostru, pe cont propriu, fără să ne informăm și [urmând] să căutăm ajutor la fața locului, să ne ocupăm singuri de cheltuieli și de restul detaliilor. Am vrut să călătorim pe stil vechi, adică fără agenții de turism, fără ghizi plătiți dinainte, fără telefoane mobile.“ (p. 12) Cei doi aleg, așadar „neprevăzutul, nesiguranța și disconfortul“, sau în termeni bouviereni aleg „să se distrugă un pic“ de dragul descoperirii esențialului din locurile explorate. Cutreierarea în acest mod „de voie“, fără constrângeri prestabilite, le va permite experiența de a fi străini, călători, nu turiști, timp de trei săptămâni în Atlas, unde vor atinge obiectivul de a urca pe Toubkal, cel mai înalt munte din Nordul Africii. Vor alege, cel mai des, mersul pe jos, ceea ce pentru călătorul Chivu este un mod de a se asigura că „absorb experiența, că merit locul și geografia spre care mă îndrum“ (p. 12).
Luxul de a merge pe jos are prețul în bătături, răni în talpă, călcâie sângerânde (cum spune Bouvier, să călătorești înseamnă să te distrugi un pic), dar și avantajul unor întâlniri cu localnici, conversații cu ei, uneori femei frumoase și tulburătoare, ascunse în mătăsuri diafane și care dau cu amabilitate explicațiile cerute. Mai este și farmecul unor mese neprevăzute dar binevenite cu o supă de melci fierți, „zeamă delicioasă, aromată și ușor picantă“ (p. 32) sau alta cu „harissa“, constând din pește, creveți, sos de roșii, ardei iute și lămâie. Nu lipsește, desigur, cafeaua de la Hafa, „cea mai bună cafea din lume.“ M. și M. vor urma, pe cât posibil, regula de aur a călătorului adevărat „cât mai mult timp pentru cât mai puțină distanță“, care evocă oarecum filozofia lentorii a călătorului elvețian. Aceasta este confirmată de un bătrân localnic, care îi spune tânărului călător o vorbă a locului: „Trăiește pe îndelete și călătorește încă și mai lent“. Nefiind nici la prima călătorie, nici la primul jurnal, Marius Chivu știe că „scrisul este călătorie în sine“, dar constată acum că „ținând jurnal, călătoresc mai bine“, fiindcă cele două plăceri ale sale, scrisul și călătoria, se suprapun, completân – du-se una pe alta.
Grație acestui jurnal, ilustrat cu minunate fotografii ale autorului, cititorul poate afla, vorba lui Starobinski, „esențialul“, despre Maroc, despre locuitorii săi, unii primitori și vorbăreți, alții mefienți și rezervați, despre arhitectura tradițională și cea modernă din Casablanca, Tanger, Marrakech, Ouarzazate, Tetouan, despre munții Atlas, despre deșert, dune etc. Nu sunt uitate nici animale și vietăți ale locului, dromaderi, cai, capre negre, vaci, măgăruși, pisici, șopârle, crocodili, cobre etc. Ca priveliște, domină peisajele fascinante prin „austeritatea, minimalismul și onirismul lor“(p. 245). Dintre peisaje, merită reținut cel cu Duna Albă, la care se ajunge parcurgând cam zece kilometri de „peisaj marțian luminos“ cu multe pietre, stânci, coline“ (p. 222).
Cu umor, Chivu citează câte o mantră populară, dar și câte o reflecție a unui autor despre călătorii, sau chiar dintr-un autorcălător celebru. Cu vocație enciclopedică, el ne dă, în notele de subsol, informații și explicații interesante despre vestimentația specifică a bărbaților și femeilor, despre vase tipice și delicioase mâncăruri locale, însoțite, ludic, de proverbul adecvat: „Cel care mănâncă când este sătul își sapă singur mormântul cu dinții.“ Frumoasa carte a lui Marius Chivu Trei săptămâni în Atlas ne invită la lectură și la călătorie, la a ne distruge un pic ca să vedem și să cunoaștem Marocul și, mai ales, să-l cutreierăm în lung și în larg, cu toată lentoarea.
Și, dacă această invitație implicită nu e destul, o mantră anonimă ne va convinge cu siguranță: „Când ți se întâmplă ceva bun, călătorește pentru a sărbători. Când ți se întâmplă ceva rău, călătorește pentru a uita. Dacă nu ți se-ntâmplă nimic, călătorește ca să ți se întâmple.“ Și printre lucrurile care merită să ți se întâmple în călătorie este să te uimești și să te bucuri de natura, „mereu în formă, mereu vie“, cum bine spune încercatul călător-autor.
______________________________________________
Referințe https://editionszoe.ch/livre/entre-erranceet- eternite-regards-sur-les-montagnes-dumonde/# other_books Nicolas Bouvier, L’Usage du monde, Droz, 1999.
Alexandru N. Stermin, Călătorie în jurul omului, București, Humanitas, 2024.
Marius Chivu, Trei săptămâni în Atlas, București, Humanitas, 2023.