Patria pe care Vladimir Nabokov o locuieşte până la capătul zilelor sale, în exil, este limba rusă. Şi poate că geniul cu care Nabokov a remodelat o altă limbă, cea engleză, se datorează acestei dragoste care nu trece şi care îl urmăreşte, ca un spectru: Rusia sa este o Rusie de cuvinte, o Rusie fragilă şi majestuoasă, o Rusie a tradiţiei ce se salvează de la desfigurarea ideologică prin actul însuşi al pasiunii scrisului.
Iar în centrul acestui canon al patriei pierdute şi reinventate se află Puşkin. Ca pentru atâţia dintre scriitorii ruşi, Puşkin este reperul spre care revii, ca la un sfinx ce te confruntă cu întrebările sale. Edificiul pe care profesorul Nabokov încearcă să îl facă inteligibil studenţilor săi americani are ca piatră de temelie textele sale. Ambiţia de a traduce în engleză capodopera lui Puşkin, Evgheni Oneghin, este hrănită de această iubire ce se izbeşte de zidul aparentei intraductibilităţi.
Traducerea ca memorie Pentru Nabokov, apro – pierea migăloasă şi erudită de romanul lui Puşkin este tentativa de a surprinde ceva din vibraţia unei limbi şi din configuraţia unei literaturi. Comentariiile lui Nabokov în marginea traducerii sale sunt o me – ditaţie în marginea capacităţii noastre de a intra în domeniul magnific al unei culturi: aproximarea lingvstică a lui Puşkin este primul pas pe acest itinerariu iniţiatic.
A ajunge la Puşkin şi la romanul său prin cărarea pe care o trasează Nabokov mi se pare alegerea ce lumi – nează şi eliberează din chingile locurilor comune. Romanul lui Puşkin devine, prin traducere, un obiect înscris în spatial nabokovian. Ca şi în Darul, literatura rusă este materia din care se hrănesc himerele lui Nabokov.
Evgheni Oneghin este locuit de un geniu jucăuş şi demonic care evoca sensibilitatea personajelor lui Nabokov. Autorul se pune în scenă şi pune în scenă o limbă pe cale de a se naşte. Dacă Nabokov lucrează asupra unei limbi ca demiurg exilat, Puşkin – intemeietorul o supune unui travaliu ce are ca scop mlădierea ei supremă. Ironic, erudit şi autoreflexiv, naratorul din romanul lui Puşkin este conştient de calitatea sa de fondator. Strădania sa de a elibera geniul latent al limbii îl fascinează pe Nabokov, cel care caută, de pe un alt versant, să se smulgă din captivitatea limbajului tocit şi pedestru. Conversaţia mediată de traducere se poartă în jurul energiei pe care aceste cuvinte o reţin, energie care se cere descătuşată, asemeni unei materii atomice.
Privit prin lentila nabokoviană, romanul în versuri al lui Puşkin se încarcă de profunzimea ludică a dialogului cu tradiţia occidentală din care vine literatura rusă însăşi, dar şi cu rădăcinile spiritului autohton. Ceea ce se naşte, odată cu Puşkin, este tensiunea unei interogaţii identitare.
Cum poţi fi rus? Dacă Ceadaev formulează filosofic această întrebare fondatoare, Puşkin o traduce în dicţiunea poe mului.
Succesivele straturi ale Rusiei sunt excavate cu pătrundere vizionară. Dis tanţa ironică nu anulează un sentiment al melancoliei. Vocile lui Turgheniev sau Cehov se află în vocea lui Puşkin.
Extravagant, mete – oric şi graţios, romanul lui Puşkin dezvăluie strălucirea nabokoviană a claviaturii sale. Simfonia rusă a lui Puşkin este, ca şi opera lui Nabokov, un joc al ima – ginaţiei creatoare. Oglinda în care se contemplă cei doi este aceea a literaturii.
Chipul lor pătrunde în text, ca într-un vast auto portret.
Puşkin, Oneghin şi Nabokov devin una, făptură sus – pendată în cosmosul de cuvinte, intraductibilă şi miraculoasă, ca o enigmă ce nu poate fi dezlegată de raţiunea oarbă.