născută ca reacție la orbirea lui George Orwell față de rolul femeii, noul O mie nouă sute optzeci și patru, intitulat Julia, este replica pe care o bună parte a criticii americane a considerat-o necesară în raport cu perspectiva deja decupată după rama ideologiei unei societăți eminamente masculine. Când fusese scris romanul lui Orwell, psihosociologul olandez Geert Hofstede avea abia douăzeci de ani și încă nu se gândise, probabil, la scalarea culturilor pe multiple coordonate, printre care și după indicatorul care permite discriminarea între culturi masculine și feminine. Privind prin lentile actuale, acea societate din romanul lui Orwell ale cărei trăsături referitoare la normele sociale și politice denotă orientarea spre ego, ordine, soluționarea conflictelor prin forță, adică un caracter masculin forte, pare dificil a fi trecută prin filtrul dimensiunii culturale denumite de Hofstede „feminitate“. Din această perspectivă devine neadecvată remarca din Publishers Weekly care însoțește pe coperta a patra romanul prozatoarei americane Sandra Newman: „O repovestire provocatoare, în cheie feministă, a romanului O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell“. Să fi fost spiritul jurnalistic, orientat spre senzațional, cel care l-a determinat pe autorul articolului din Publishers Weekly să citească cel de-al șaselea roman al scriitoarei americane cu pregătire inginerească în Londra ca pe un roman feminist? Să fie o strategie de marketing de a vinde cartea ca un roman feminist? Sau să se fi grăbit careva aducând lectura acestei cărți în prelungirea precedentei semnate de Sandra Newman, The Men din 2022, care a trecut drept controversată nu prin dispariția cromozomului Y, ci prin excluziunea femeilor transgender?1 Nu am găsit o perspectivă feministă în repovestirea celui mai cunoscut roman orwellian și am îndoieli chiar și asupra faptului că ar fi vorba despre o repovestire. În primul rând, romanul Julia e o proiecție în cheia unei culturi caracterizate printr-un scor moderat de feminitate (în înțelesul pe care îl dă Hofstede, așadar fără sufixul ideologizant -ism). În al doilea rând, deși se bazează pe intriga romanului lui Orwell, pe cadre și personaje recognoscibile din roman, pe fragmente de novlimbă, schimbarea unghiului de redare, cu focalizare pe Julia (fără a o transforma în personaj narator), modifică radical perspectiva, justifică necesitatea rescrierii și permite noua aventură îmbogățită stilistic. Julia e, înainte de toate, un exercițiu de îndrăzneală auctorială în rescrierea unui arhicunoscut roman expus din perspectiva unui narator omniscient (care păcătuiește prin faptul că redă ceea ce devine vizibil prin lentilele sale masculine) tot printr-o perspectivă obiectivă, așadar, în care naratorul omniscient e în competiție cu personajul omniscient Fratele cel Mare, dar în care focalizarea nu este zero, schimbând cumva clasicele proiecții asupra înțelegerii perspectivei narative în interdependență cu focalizarea. Apoi, actul de curaj o poartă mult mai departe, propunând îmbogățirea redării – Orwell nu este un stilist – și descrierea dincolo de limitele perceptive ale „cercului de frasini“ la naratorul omniscient al romanuluisursă, dincolo de vaga notă despre căminul în care locuiește tânăra Julia, alături de celelalte (treizeci de) fete din atât de rigurosul roman al scriitorului britanic. Sandra Newman așază ca o ceață sufocantă întunecimea și frica din cămin, aducând în primplan trăiri redate în omnisciența (în limite umane) a naratorului insinuat și în cotloanele în care Fratele cel Mare și Poliția Gândirii nu pot pătrunde. Până și drumul spre cămin poartă în el ceva ce depășește cadrul orwellian riguros al romanului publicat în urmă cu trei sferturi de veac: „Era prea întuneric ca să-și mai pună problema să meargă cu bicicleta, așa că a luat autobuzul spre casă. Mult după, drumul acela i-a rămas în amintire drept ultima dată când s-a mai bucurat de liniște.
Cu fiecare stație, autobuzul se golea tot mai mult.
Lumea își aprindea țigările. Autobuzele n-aveau becuri în interior – până și farurile luceau slab după ora stingerii –, iar pe porțiunile cele mai întunecate pluteau prin vid ca prin haosul de dinainte de facerea lumii. Ajungând într-o zonă bombardată, s-a ivit luna, lăsând să se vadă formele nebunești ale ruinelor, încât te lua amețeala când nu zăreai pământul acolo unde te-ai fi așteptat să fie.“ (p. 45) Julia este un roman care produce tulburarea în același fel în care reușise să o producă tortura din romanul Întuneric la amiază al lui Arthur Koestler, care aduce în prim-plan fricile mult amplificate față de cea amestecată cu instinctul de conservare care îl determină pe Winston din romanul lui Orwell să țipe sub amenințarea eliberării șobolanilor care să-i roadă fața: „Pe Julia!! Pe Julia!! Nu pe mine! Pe Julia! Nu-mi pasă ce-i faceţi! Să-i sfâşie faţa, s-o roadă pân’ la os! Nu pe mine! Pe Julia! Nu pe mine!…“ și care avea să fie înțeleasă în Julia în cheia originală: „Da, totul se sfârșise cu șobolanii și țipătul lui laș și trădător; cu ochii lui pustii și cu duhoarea de gin. Însă toate astea nu erau Winston. De fapt O’Brien avusese dreptate când zisese: «Te vor stoarce până nu va mai rămâne nimic din tine, după care te vom umple cu noi înșine»“ (p. 337).
Ceea ce aduce în plus romanul Sandrei Newman e umanizarea poveștii păstrând plot-ul orwellian, în care nu împăcarea în urma câștigării bătăliei cu sine pentru iubirea Fratelui cel Mare e finalul, ci iluzia, adevărul suspendat, minciuna care continuă să expună fațete ideologice, uneori chiar sub măști sau prin filtre de vagă coloratură de gen: „Totul era fals. Se știa că e fals, dar toată lumea mințea că nu minte, până când nimeni nu mai știa unde încep și unde se termină minciunile. Toată viața aia fusese un joc de-a cum-ar-fi dacă, toată lumea se prefăcea la grămadă, ca țâncii. Chiar și la Iubire se jucaseră de-a tortura și crima, știind că totul e înscenare. Nimănui nu-i păsa că Julia nu e de fapt goldsteinită; în joaca lor de-a hai-să-neprefacem, ea era asta și gata.
Dar cum de fuseseră dispuși să ucidă pentru o minciună? Julia ar fi trebuit să știe, doar trădase oameni și îi văzuse torturați. Participase la porcăria aia de joc. Vai, groaznic gând, oare doar de frică? Oare niciun membru de Partid nu ucisese vreodată pe cineva din alte motive decât frica?“ (p. 380) o consfințire a lumii orwelliene prin apăsătoarea suspiciune și o depărtare de ea, o victorie asupra ei printr-un al doilea pact pe cale a se încheia, fac, în cele din urmă, ca prin romanul Julia semnalul tras să fie și mai acut. Nu o rezolvare simplă a poveștii prin ideologizare și radicalizare, ci o dislocare a ideologiilor care să se rostogolească unele după altele fac din romanul Sandrei Newman o lucrare esențială în reconsiderarea întregii problematici a distopiei. Nu unei forme de totalitarism i se opune distopia, ci tuturor, cum nu prin ilustrarea unui totalitarism ficțional, Soceng-ul (socialismul) orwellian, ajungem să înțelegem alunecarea, ci prin devierea dintr-un totalitarism în altul, dintr-o ideologie în alta.
Probabil că prin această lecție de poziționare antiideologică și antitotalitară precisă, romanul Julia folosește plot-ul orwellian pentru a expune aparent parazitar ceea ce trebuie să atragă atenția din punct de vedere estetic asupra realității ficționale: orhideea crescută pe trunchiul copacului și nu liniile umede de contur ale acestuia împresurat de jungla în competiție. Pentru aceasta, Sandra Newman a avut nevoie nu numai de romanulsursă, ci și de eseul prozatorului britanic, „Why I Write“, care continuă să ofere lecții de claritate a scriiturii și de menținere trează a conștiinței sociale, de care nu se îndepărtează în ciuda faptului că puterea experienței personale, prima lecție orwelliană, nu are cum să fie probată. Această atragere a atenției asupra frumosului pasager, asupra umanului convingător și sincer este ceea ce reprezintă marele câștig al romanului Julia.
Romanul se recomandă mai întâi ca omagiu adus lui George Orwell.
Cercetarea amănunțită a lumii orwelliene și redarea ei fără fisuri, reconsiderarea novlimbii, continuarea perspectivei dincolo de limitele percepției și reprezentării în mintea naratorului omniscient masculin din O mie nouă sute optzeci și patru sunt dovada întreprinderii auctoriale în scopul readucerii în prim-plan a uriașului roman apărut în miezul secolului XX. La începutul noului secol, Sandra Newman schimbă focalizarea, motiv pentru care noul roman a fost receptat drept critică la adresa prozatorului londonez în lectura în cheie sexistă. Interpretând astfel, în critica alunecării ideologice, Sandra Newman este precaută și evită să alunece ea însăși în interpretarea sexistă.
Nota feminină în remodelarea cadrului orwellian rămâne, dar ea este departe de a fi una ideologică.
Probabil că Sandra Newman, luptând prin Julia împotriva tuturor ideologiilor și totalitarismelor închegate în jurul acestora, n-ar fi riscat să-și detoneze propria carte prin promovarea ideologiei feministe.
1 Articolul din octombrie 2023 din Publishers Weekly nu este semnat, ci asumat de redacție, iar prezentarea/ identificarea autoarei se face prin referire la romanul precedent, The Men.