La prima vedere, poezia Magdei Grigore poate părea, conform unei cunoscute formule, „naivă și sentimentală“. Dar primului termen îi corespunde o ingenuitate de bun augur, iar celui de-al doilea o căutare extatică, un vizionarism al afectului.
Prospețimea percepțiilor inspiră stratul imagistic, însă nu mai puțin întâlnim frecvent o pacientă investigație a dedesubturilor acestuia, impresiile primare contopindu-se cu analiza iscată de ele.
Textura lirică tinde a se explica prin sine însăși. Confesiunea e concomitent o expoziție a momentelor vieții lăuntrice, ca și a realului ambiental cu care se armonizează. Avem a face astfel cu un soi de turism existențial, pornind din copilărie și stabilizat la un timp al unei dimineți simbolice cu aluzii transcendente: „Era o dimineață angelică,/ transparentă, mergeam alături fără să știm,/ ne sprijineam unii de alții/ – ființe mari și ființe mici,/ corpuri în mișcare,/ corpuri alunecând pe oglinda marilor înălțimi,/ corpuri minerale,/ vegetale,/ singurătăți mari și mici;/ oase de sticlă/ în căutarea sunetelor vindecătoare“ (într-o duminică adumbrită). N-ar fi decât un „blând răsărit de Eden“. O introspecție luminos melancolică revărsată asupra realului și primind răsfrângerea sa proteguitoare constituie mediul permanent al producției în cauză, precum o emoție care se strecoară „ușor prin toate/ ca un adevăr curat dintotdeauna și proaspăt“. Această dispoziție matinală reprezintă un continuu izvor energizant. Senzualitatea e aplicată pe elanul intonației. Astfel încât autoarea își propune nu doar a fugi până în marginile dimineții, umplându-și sufletul „cu aerul proaspăt care se pierde/ în verdele curat care dezmiardă,/ în infinitul luminos“, ci și a încerca o metamorfoză identitară: „Aș vrea să alerg, să mă dezleg din lungile iluzii,/ să nu privesc în urmă, niciodată,/ să nu mă-ntorc, să fiu alt om“ (sentiment). Apare și revine o tentație a mobilității („Dimineața mă strigă, mă cheamă,/ agită strada, îmi desenează peisaje-n fereastră“,) care se confruntă totuși cu o stagnare, creând o stare ambiguă: „Un fir de curaj se strecoară sub ușă, în joacă,/ strălucind ca argintul. Să mă agăț timid de o rază,/ ca de o sfoară a lumii care toarce din toate –/ eu nu mă mișc, dar știu/ c-ar trebui să merg mai departe“ (Dimineața). Finalul e unul virtual: „Afară din nou totul pare posibil!/ Fascinează întregul luminii“ (ibidem). În fond avem a face cu o criză postparadiziacă. Ființa care a părăsit mirabilul tărâm îl caută evocându-l, dar, neputând face drumul înapoi, se străduiește a conserva spectrul său psihofizic. Aidoma unui surogat de mântuire, cum se rostește Lev Șestov.
Vârsta postparadiziacă face posibilă creația prin natura divin-demonică a acesteia. O aspirație tangentă la edenul abandonat e grăitoare: „Liana misterioasă învață/ de la un anotimp la altul/ lanțul supraviețuirii;/ urcă tot mai sus,/ spre soare –/ mai sus,/ spre vârful de neatins al piramidei trofice“ (numărând bob cu bob). Exilul mundan presupune o sumă de obligații recuperatoare, o etică pe măsură. O restituție parțială a tărâmului pierdut printr-un cult al nostalgiei: „Grăbiți și naivi,/ călători de-o zi prin grădina deliciilor,/ fără să știm că viața/ nu își va risipi niciodată frumusețea./ Cu sau fără noi,/ cei care învățăm cu greu/ că viața e o natură sălbatică. Noi nu știm/ să prețuim lucrurile simple.“ (în grădina deliciilor). Mergând până la comunicarea mișcătoare cu divinitatea: „Să-i spui lui Dumnezeu, în fiecare ceas,/ orice te-a supărat, să-i vorbești;/ chiar dacă nu-l vezi,/ nu-l auzi,/ (chiar dacă nu crezi în El)/ încearcă, prin cuvinte sau tăceri, să-i vobești!“ (ibidem).
Și nu fără un îndemn metaforic: „Călătorule, nu te opri din rost,/ în grădina deliciilor ai timp puțin,/ ești aici să vânezi curcubeul!“ (ibidem). În rest rămâne capitolul reconstitutiv al trecutului inițial. Cadrul amintirii romantice oferă un spațiu favorabil operației: „Ți-aduci aminte vara aceea,/ lumina unică, blândă, căzând agale pe inimi?/ ziua, ca o fărâmă de eternitate,/ tremurând rătăcită între viață și moarte?/ ți-aduci aminte dimineața,/ freamătul senzual al frunzelor,/ prospețimea albăstruie/ a izvorului din care ai băut/ când inima pădurii se zbătea în pieptul tău?“ (ți-aduci aminte vara?). Nu fără posibile episoade demonice: „În vara aceea am încercat/ să dormim fiecare în noaptea celuilalt;/ este de-înțeles,/ că fiecare a văzut fantasme străine/ vânând urma celui plecat. (…) Ți-aduci aminte vara aceea,/ sau ai uitat-o demult?/ Timpul se duce pe mare ca o roată de foc!/ E frig. O să avem o toamnă profundă/ șio iarnă cu demoni albi…“ (ibidem). Are loc o interferență între secvențele unui prezent extatic și cele ale confruntării acestora cu trecutul perceput în diversitatea provocatoare a înfățișărilor sale. Prezentul s-ar putea pur și simplu naște din trăirea trecutului. Magia e a unei temporalități cu aparență unitară. „Casa la care te-ntorci e o stare de spirit./ Atâta tăcere și singurătate e acasă încât uneori/ ți se pare că aici te naști din nou în fiecare zi!“ (casa din jurul tău). Spațiul în cauză rămâne la dispoziția fenomenelor contemplativinterogative: „Casa din care faci parte,/ în care sufletul poate sta nemișcat,/ încovoiat, deschis, ca un semn de întrebare,/ te așteaptă mereu./ Aici sufletul ține în spate pereții./ Din care decojește, când și când, răspunsuri întrebătoare“ (ibidem). E posibilă o redempțiune, id est o biruință a spiritului care devansează însăși expresia cu dubla-i natură a ascensiunii și căderii: „Există un singur drum –/ al împăcării; când întâmplările lumii ard de vii,/ când cuvintele nerostite se-mpacă (…) o singură tihnă a căutării de sine,/ un singur fel de a găsi sensul/ acestei ploi care te duce/ pe calea întoarcerii în tine“ (iluminare).
Astfel lirismul, atât de emoțional pliat „pe colina întâmplării de a fi“ al Magdei Grigore, se deschide către o transcendență a unicității personale.