Un poet remarcabil, subtil, original este Ion Tudor Iovian“. Așa a scris Nicolae Manolescu în „România literară“, în 1988. E tipărit, stimabile, și un astfel de verdict are acum, după mai bine de șapte luștri, greutatea specifică a unui metal prețios. Dar nu numai Nicolae Manolescu, al cărui text apare pe coperta a patra a volumului în țara asta miercurea cenușii cade întotdeauna luni · caut o zi fără moarte, a scris despre poetul dn Bacău.
De la debutul său editorial, din 1982, și pînă în sîmbăta Sfîntului Dumitru 2024, cînd scriu aceste litere, s-au referit la numeroasele lui volume o seamă de critici importanți între care Laurențiu Ulici, Dan C. Mihăilescu, Al. Cistelecan, Gh. Grigurcu, Ioan Holban, Nicolae Oprea, dar și concitadinii săi Vasile Spiridon și Adrian Jicu, ultimul fiind autorul prefeței. Nu mai puțin de 70 de pagini însumează referințele critice adunate în ultima secțiune a cărții. Textele lirice încep efectiv la pagina 13, să-i fie cu noroc, și se încheie la 235. Restul e critică.
Dar și poezie este destulă: 70 de texte numerotate, unele de mari dimensiuni, cu titluri lungi pe măsură, precum 47. n-am să mai las înserarea să mă doboare cînd vine cu șfacul sau 9. cineva o să te sculpteze după muzica dodo din mintea în ruină după chipul și asemănarea vîntului rău de noapte.
Cele șaptezeci de secțiuni ale textului par să fie, chiar și prin numerotarea lor, un unic poem serial. De altfel, ele au o evidentă unitate de stil și sintaxă.
Se poate încerca fără niciun obstacol decuparea unor secvențe dintr-un text și intercalarea lor în altul. Toate vădesc o continuitate de stare. Este dificil de spus, pentru fiecare bucată în parte „despre ce este vorba“, fie și în sensul cel mai larg al unei construcții (fie și fals) epice. Din acest punct de vedere, poetul s-ar alătura suprarealismului. Poezia lui Ion Tudor Iovian a fost apropiată de cele ale lui Virgil Mazilescu și Ioan Es. Pop. Dar la aceștia curgerea textului are, de cele mai multe ori, aparența unui scenariu, desigur tratat în cheie lirică, avînd definite momente ale „acțiunii“ și „personaje“, urmărind, oricît de vag, momentele convenționale ale unui text narativ de la expozițiune la deznodămînt. Ion Tudor Iovian refuză permanent și programatic o asemenea abordare.
Un poem (42. Zidul de tăcere și frig – dintre tine și nimeni, I) cuprinde o enumerare care schițează un interior casnic. Adresarea se face la persoana a doua, abia după o lungă înșiruire de „lucruri“: „o casă- // undeva o iubită – numai petală și nor și ploaie cu soare/ în surdină freddie mercury/ miros de cafea prăjită/ umărul dezgolit“ etc. Cînd descrierea pare a căuta să expliciteze, rezultatul e făcut anume să cadă pe dos. Cum ne imaginăm iubita ca fiind „numai petală și nor și ploaie cu soare“? Poetul supune mereu cititorul la un efort de imaginație și chiar îi propune niște șarade. Textul din care am citat continuă ambiguu cu o strofă-distih: „dar ea nu-ți mai aparține pe de-a întregul/ nici tu nu-ți mai aparții pe de-a-ntregul“. Întrebările năvălesc: cine/ ce este „ea“? Iubita numai petală și nor? Casa? Ori numai cafeaua și umărul dezgolit? Și dacă nu-ți mai aparține „pe de-a întregul“, cît ți-a rămas din întreg și cu cine o împarți? Poemul se încheie după încă patru versuri fără a lămuri nimic. Ceea ce rămîne, indiscutabil, este o stare de angoasă, o lipsă terifiantă.
Criticii numeroși care se referă, cel mai adesea admirativ, la această poezie, o descriu prin metafore („jetul de sînge al cotidianului“), îi inventariază vocabularul, abuzează de citate pentru a o defini și îi conferă epitete („substanțială și energică“, „personală și viguroasă“) pe care, de fapt, nu le justifică. Este, probabil, mai onest să numim poezia lui Ion Tudor Iovian un text inefabil, ea este cu totul abstractă. Transmite stări, vibrații, senzații fără nimic explicit și la vedere. Chiar atunci cînd devine figurativă, cu recuzită bacoviană, poezia aceasta nu e inteligibilă direct, precum în fragmentul memorabil: „n-am să mai las înserarea să mă doboare/ pe masa murdară de la birtul din colț/ nici corbul de lumină/ ițit în absența ta/ între pahare unsuroase/ degete încleștate pe gîtul subțire al himerelor/ între care te pierzi te ascunzi“. Corbul de lumină și himerele se amestecă în tablou inducînd aceeași neliniște inexplicabilă.
„Lunea curată“ este prima zi a postului, a răbdării și ascezei. Poetul impune să renunțăm la desfrînarea de a cunoaște pe deplin realitatea.
Parafrazînd titlul volumului, Ion Tudor Iovian ne arată că lunea curată cade mereu într-o vineri.