Seamănă și nu prea Adriana Jderu (n. 1987) cu scriitoarele consacrate. Are destule în comun cu blitzdramele Anei Maria Sandu, cu nervozitatea trucată a Ioanei Bradea și cu candoarea Veronicăi D. Niculescu, împarte tensiunile psihedelice din proza Mariei Manolescu, dar și echilibristica psihologizantă din textele Ancăi Vieru și ale Ruxandrei Burcescu.
Există o abundență de portrete deficitare emoțional, uman și psihologic, în Spații mici. Un tip de autonomie alcătuită din melancolie și din paralizia emoțională furnizează consistență textelor semnate de Adriana Jderu. Între obediență și revoltă, prozele stochează frivolități și atacă cititorul prin genealogia dezavantajoasă a protagoniștilor. Stupoarea se confundă cu inițierea.
Se desprind astfel mici cutremure de individualism social, concentrări de divagații biografiste. Volumul se fragilizează pe măsură ce schițele se calibrează tematic și când deznodământul ales rămâne fără soluție simbolică.
Dialogul salvează uneori deficiența construcției narative. Adriana Jderu ar putea scrie, îmi pare, cu destulă naturalețe, piese de teatru. Însă știința dialogului nu salvează și zonele neclare din discurs. Planurile care se dezintensifică au fisuri cauzale ce nu acoperă interludiile narative. Printre modelele centrale este Raymond Carver, iar banalitatea valorificată printro implozie a destinului implică o reacție din partea cititorului. De aceea, deschiderea volumului cu schița 1 Aprilie este nepotrivită. Semnificația unui text despre părinții care-și educă fetița în spiritul influencerilor de astăzi n-ar fi neapărat o problemă, dacă tezismul și senzația de așteptare confirmate n-ar fi stridente. Sigur că, pe de altă parte, schița are noimă privită contrapunctic cu cea din urmă, despre trolii care propagă știrile false. Cum ar veni, cele două texte sunt fețele actualității.
Familia disfuncțională sau monoparentală, singurătatea (din boală, familie, comunitate, din cuplu) și incompatibilitățile generaționiste acoperă tematic povestirile din Spații mici. De cele mai multe ori, familiile din proza Adrianei Jderu sunt incomplete; femeile singure transferă neșansele copiilor, chiar în precaritatea melodramatică, cum se întâmplă în Istoria dulciurilor mele, o schiță fără zvâc, previzibilă, al cărei sens se oprește exact în zona psihologică înspre care pornește; tot aici se înscrie și Cu grijă. Nostalgia copilăriei traumatice configurează alt nivel tematic. Coincidențele rezolvă incompatibilitățile din Pluș, unde Valentin îl îndepărtează pe Iris la prima întâlnire interpretată greșit. Elementul de legătură, ca în Greta Fleischer- Krause, este tot obiectul, de colecție sau proiecția lui emoțională. Aici, deficitul din precaritate, sau ghinionul, alteori, nervrozează legăturile maturității.
Câte șanse sunt ca două ființe fragile să se întâlnească prin astfel de obiecte devenite cult? Se poate totuși ca pansamentele psihologice să se răsucească din decorativ în armonie sentimentală. Valentin și Iris se apropie prin jucăriile de pluș. În mediul rural sau în cel urban, oamenii contează prin ceea ce au și fac mai mult decât societatea în sine. De pildă, un episod anecdotic despre sărăcie și singurătate, ca în celelalte, citim și în Hârtie.
Sticlă. Plastic. Nea Grigore trăiește din recompensa deșeurilor ecologice, dar mutațiile sociale provoacă inaderență, și, până la urmă, intoleranță – ca efecte ale României capitaliste. Potențialul dramatic nedezvoltat din Femeia bună la toate derapează o idee bună, despre psihologia feminină față cu supraviețuirea. Problema absenței, de orice fel, se tratează prin dramele infertilității (O treime) și, mai ales, ale imaturității (Lângă Lacul morii, Un strop de magie, Educțaie fizică). Singurătatea în boală se traduce în reacții dezumanizante (Dureri invizibile) și prin inversarea abilă a perspectivelor – reușită, în acest sens, este Stare de veghe. Deficitul inițiatic și tensiunile intergeneraționiste se tratează, cu umor subtil și ironie reținută în Toate cuvintele din dicționar, Cum să-ți faci prieteni la bloc și Dansul găinii. Reușite și cu potențial de dezvoltare pe spații largi sunt Fără aer, Până la Ghimpaț și Lângă Lacul Morii. Talentul autoarei pentru secvențele de thriller psihologic sunt evidente. Cea mai izbutită este Spații mici. O constantă a textelor implică forme de dizabilitate, o fobie sau deficite economice ori sociale. Plurivalențele cognitive dinamitează jocuri situaționale, scurt-metraje alerte, cu efecte colaterale. Nicio acțiune nu merge în gol, iar reacția, fie de boomerang sau gratuită, stabilește evenimentul.
Fobia îmbrățișărilor claustromane din povestirea Spații mici este terapeutică. Talentul Adrianei Jderu se manifestă în modularea absențelor afective prin camuflarea metodelor în non-soluții, prin falsele spații securizante și răsucirea misterului din plăcerea compensatorie. Fetișul Soniei din Spații mici recuperează deficitul de afecțiune al părinților, iar singurătatea ei diluează depresia cu naturalețea pacientului care vrea să fie diferit, nu neapărat vindecat. Ar merita dezvoltat subiectul într-un roman pe structura, să zicem, Camerei de Emma Donoghue. Claustromania schițată de Adriana Jderu ar constitui un nucleu incitant pentru un viitor roman. Dincolo de fisurile volumului, apreciez felul cum debutanta negociază simbolic libertatea: valorizând infirmitățile prin mișcarea spațiilor închise, mizând pe concretețea presiunii cu rădăcini traumatice.