Pasionată căutare a Începutului circumscriu poemele din cea mai recentă carte a lui Aurel Ștefanachi, Alegerea crucii. După ce pe calea rațională, a logicii și informației, poetul întâlnește repede obstacole de netrecut și, încă, pe calea spirituală, poezia lui Aurel Ștefanachi caută o altă cale, spre dincolo de începutul descris în Cartea Facerii, Dumnezeu, adică: „O doamne, timp dintâi“, exclamă poetul într-un poem precum Cameră cu magnolii. În acest fel, Aurel Ștefanachi se desparte de preoți și filosofi: „un gând rămas înlăuntul său / eu în genunchi rugându-mă să / intru / frig: frig – / preoții și filozofii în molozul istoriei / determină întâietatea materiei față de / spirit (sau invers); / în poziție șezând un om / concepe un lan de porumb; / în poziție pe brânci un alt / om se roagă. În tăcerea – canibal a lumii de dincolo de lume, în netimp, în nevreme și neunde“ (Semnificația numelui). Lucrurile se dilată și se transformă în începuturile lor, pe când, „în nămolurile spațiului și timpului, o cruce de aur crește și se scufundă“, cum scrie poetul în Transcendere și luciditate. Aici, în haosul de dinainte de cuvânt, ființa întâlnește imaginea celui ce va fi trăit, în Okeanus, o „țară nedescoperită“ și într-un deșert de sare, într-un imperiu al cenușii, cum se spune într-un Poem care, de la început, stabilește formula și substanța întregului volum. În construcția lirică din Alegerea crucii, vegheată de „Ochiul Thot“, poetul vine în numele zeului egiptean al cărții, istoriei, legii, limbilor, calendarului – „inima lui Ra“ din mitologia Egiptului antic –, pentru a (re)găsi regatul cuvintelor, urmând pasărea sorții: „ca din alămurile văzduhului întunericul –/ pasărea sorții îmi ciugulește ochii și pleacă; / deșertul de sare se întinde, pilonii cerului se / prăbușesc există cineva atât de asemănător / mie încât să-mi propună toate încăperile / durerii? (trișor sau lege?) / pasărea sorții zboară pe sub pământ, / croncăne, pe mine mă poartă –/ prea adevărată de pasăre unde mă porți / fără cărți, fără femei, fără prunci? / schimonosită cum ești / tăiată cum ești / putredă – pasăre! / ne ducem în deșertul de sare, în văzduhul / înmiresmat, în adâncimile din care iese / muzica sorții –/ Măruntă moarte-a verii / dejugă-mă luminătoare moarte“ (Okeanus. Țara nedescoperită). Adoptând calea ființei și întemeierii „alchimice“ din athanorul nevăzutului, adică, al văzului total, poemele din Alegerea crucii regăsesc figuri lirice prezente și în volumele anterioare, precum Eidola, „imaginea în necuprindere“ a celui ce va fi trăit altcândva, altundeva. În Alegerea crucii, poezia este dictată (ceea ce mi s-a dictat în nopțile de paști se subintitulează un poem important al volumului), contestă „anonimatul termitelor“ din „cutiuța perfectă“ a realului, încercând să pătrundă în magie și oniric, la „sânul de fosfor“ al lumii: „Styx, lethe; anamnesis; pasărea phoenix; abis; / geometrie; mlaștină – cărămidă, amiază; / transcendență; veșnicie a frunzelor și sferelor; / logos, polifonie; masturbație în fața soarelui și / întunericului, gheață mătăsoasă în jurul / gâtului așa de strălucitoare / libidou – stoic refugiu în steagurile din / străfunduri: pată limax în palma unei / femei – rechin; primăvară sau temniță / epifanie, / zăpușeală –/ megalomanie / în bătaia vântului floare de răsură“ (Ispitirea sufletului). Totul e-nchipuire, exclamă poetul în Un început triadic. Parcă pentru a-și oferi alternativa dicteului, a poeziei care i se scrie de altundeva, Aurel Ștefanachi își elaborează, își concepe versurile, cum mărturisește în Un început maladiv, închipuind poezia ca spectacol al unui actor nebun, al unui arlechin, „eternul comediant“ din Fanatism, poeme de dragoste (Exercițiu… În căderea frunzelor, Gândul gândului, Poem deschis). Chiar dacă o face în același decor de apocalipsă, cu râuri de cianură, stele fosforice, zăpadă fierbinte, însemne de dinaintea cuvântului, căutând începutul neființei, citind, adesea, basoreliefuri din Elada, Egipt si Sumer, de unde bat tobele „până în sec.XX“ sau refugiindu-se într-un tablou de Goya. Dicteu automat suprarealist și versuri în dulcele stil clasic („îngere de sângere / inima-mi de frig / ce-i cu-atâta strângere / moartă când te strig / de la creștet la picioare / lâng-o neagră ușă / în amiaza mare / numai de cenușă?“ – Epifanii) scrie Aurel Ștefanachi în cel mai bun volum de versuri al său de până acum.