Prozator din valul nouăzecist al optzecismului postmodern, debutând în 1992 cu romanul Vântul sau țipătul altuia, Dan Stanca și-a configurat consecvent profilul de romancier fidel speciei de amploare, pe lângă eseistica programatică de susținere ideatică a opțiunii pentru analiza laturii metafizice a realității existențiale. În romanul actual, Ultimul bătrân – reprezentând rescrierea altui roman din impunătorul catalog bibliografic (după indicația editorială) – își fructifică predispoziția dovedită în celelalte spre confesiune indirectă, pusă pe seama personajelor ce determină evoluția narativă, impregnată de subiectivitatea autorului. În cazul de față, țesătura epică se întemeiază pe mărturisirea personajului-narator, controlată aievea de o luciditate simili-camilpetresciană. Liviu Oprișan, un profesor de Literatura română care se apropie de vârsta pensionării, trăind „în ritmul lent al unei vieți larvare“, cum recunoaște, marcat de o dramă familială (moartea prematură a fiului considerat genial), ajunge să se spovedească prin scris. Cum enunță la începutul confesiunii („Numesc povestea aceasta spovedanie“), crezul este asumat pe măsură ce transcende realitatea („Scriu ca un substitut al spovedaniei“). Realitatea crudă sau de-a dreptul grotesc-absurdă nu se rezumă doar la prezentul eroului implicat în evenimente, ci reînvie și trecutul istoric sub comunism, recuperat cu ajutorul memoriei selective. Dar sensul terapeutic al scrisului din tinerețe este modificat la maturitate: „scriu ca să (mă) cunosc, nu ca să (mă) exprim, nu ca să fiu expresiv, nu ca să am o valoare.“ Paginile „spovedaniei“ scrise și nu rostite reflectă tripla înstrăinare a mărturisitorului solitar: față de sine, de Dumnezeu și de umanitate.
Înainte ca protagonistul acțiunii de cunoaștere să-și consolideze viziunea infernală asupra societății haotice din jurul său („Am văzut…iadul“), trăind „într-un univers în care aberația e la ea acasă“, apar primele semne ale coborârii prăpăstioase pe treptele umanității. Viziunea povestitorului este întărită de convingerea că episoadele care i-au schimbat radical viața în ultima vreme „țineau de structura de adâncime a realității“. Astfel, îl cunoaște pe preotul reformator Toader, care a publicat după revoluție cartea Ieșirea din ortodoxie, unde propune o nouă religie întemeiată pe „credința în duh“, pe epifanii și o „proiecție a luminii lui Dumnezeu în lăuntrul nostru obosit“. Nutrind convingerea, întrucâtva sofisticată, că „nu te poți înălța dacă Dumnezeu nu coboară, adică nu trimite un semn.“ Apoi, se apropie afectiv de artista plastică Marta, care pictează invariabil ipostazele omului prăbușindu-se din condiția sa naturală, asemenea căderii primordiale. Pe acest fundal ideologic, povestitorul revine în realitatea dominată de fenomene metafizice. Vede de-acum că Bucureștiul a devenit o citadelă de „automutilați“, oamenii care și-au scos ochii de bunăvoie, înlocuiți cu un ochi ciclopic din centrul frunții („ochiul luciferic“). Semnificația evenimentelor de metamorfoză indică, în fond, intrarea în planul metafizic, refuzat profanilor.
Spre mijlocul romanului cu evenimente impregnate de avertismente apocaliptice, protagonistul confesiunii, cu conștiința scindată, acceptă să coboare în catacombele Bucureștiului, asemenea autorului anonim din romanul lui Dostoievski, Însemnări din subterană. El este condus în acțiunea aventuroasă de un personaj picaresc din lumea post-comunistă, țiganul cu nume simbolic de împrumut Fane Dudaev. Subteranele capitalei sunt situate simbolic sub Casa Poporului. Aici sălășluia „secta ciclopilor“, condusă autoritar de omul cu ochi luciferic Sașa Kosâghin, cu origine ruso-moldovenească, care intrase ilegal în România, venind din Tiraspol. El este un inadaptat la viața diurnă, preferând „retragerea subpământeană“ în urma unei revelații religioase. „Ciclopii“ din acest partid subteran organizat ierarhic sunt primii care au suportat metamorfoza și se călăuzesc mistic după „ochiul stelar care vedea mereu căderea primordială, plină de jale a îngerilor“. Profesorul confesiv este adoptat ca martor în organizația subterană, cu rolul de prezentare a lumii alternative în jurnalul său, pe lângă categoria selectivă de „agenți transformatori“. Revenit la suprafață din tunelul infernal, el se confruntă cu alt fenomen de metamorfoză demonică: transformarea oamenilor în animale, sacrificate apoi în instituții secrete, furnizând hrană supraviețuitorilor din „carnea dispăruților“. Aparent, oamenii nu mor, ci dispar transformați în candizi viței, în timp ce abatoarele funcționează din plin.
Prin amestecul tulburător dintre realitate și ficțiune, Ultimul bătrân este un roman al tenebrelor misterioase, dificil la lectură și deopotrivă captivant. Trucajul narativ al împuternicirii acordate autorului acestui „jurnal soteriologic“ nu poate ascunde opțiunile livrești ale prozatorului, mai evidente în paginile despre gruparea spirituală Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim, din timpul comunismului. Și pentru a ieși din hățișurile imaginarului înclinat adesea pe panta demonică – precum predilecția dostoievskiană pentru eroii infernali –, romanul se încheie cu o știre de presă care face înconjurul lumii despre moartea eroului, un bărbat de circa 65 de ani din România, care avea înfățișarea „unui om foarte bătrân“.