Omul din spatele scrisului

Un jurnal este o oglindă de sine, care poate fi obiectivă (cât este posibil), narcisiacă, subiectivă, reflectând totodată lumea în care autorul își petrece veleatul, scoțând la vedere aspecte care pot trezi curiozitatea (indiscreția) în legătură cu viața unor personalități sau chiar a unor oameni obișnuiți (dar care pot avea o existență specială, paradigmatică). Oricum ar fi, un jurnal este, peste toate, autoreflexiv, citindu-se, citindu-ne, din perspectiva persoanei întâi. Noi toți cei dinafară, suntem incluși în existența diaristului, în monologul său. De ce scriitorii simt nevoia să se confeseze? În primul rând, pentru a crea identitate, concretețe personajului ascuns în spatele cărților pe care le-a publicat (lirice, epice), apoi, pentru a pune în paralel ficționalul cu nonficționalul (un fel de developare), în fine, așa cum faci întorcând pe dos un buzunar pentru a vedea cum este făcut, pentru a se cunoaște: eu sunt autorul, la vedere. Într-o anumită privință, jurnalul este o formă de demitizare și de remitizare. Eugen Simion crede că este tot literatură. Viața este alcătuită dintr-un fel de pixeli, din aspecte, de obicei, contradictorii, cum ar fi secunda (timpul), munca, iubirea, resentimentul, fericirea, tristețea, altruismul, mizantropia, cumințenia, nebunia, poezia, proza, drama… Volumul lui Cornel Nistea, Jurnal (2013-2015), face parte dintr-o serie de cărți de memorialistică, acoperind o lungă perioadă, între 1977 și 2021. Nu face notații zilnice, selectând momente semnificative. Unele însemnări privind activități administrativ-gospodărești amintesc prin minuție de jurnalul lui Rebreanu, altele se ocupă de proiecte și îndeletniciri literare, de viața de familie (afectuoasă), de călătorii utile, culturale (la Valea Largă, Sălciua, localitatea natală, la Tismana, în Italia, la Cluj), sunt inserate corespondență, articole de ziar, narațiuni scurte, sunt relatate vise, întâmplări cotidiene, participarea la colocvii, lansări de carte, amintiri, sunt susținute ritos atitudini, convingeri. Există în carte câteva nuclee epice, mai dezvoltate, însoțite de descrieri, referiri istorice, observații legate de viața socială, de nivelul de civilizație etc. Pe mai multe pagini se întinde relatarea despre o vizită făcută de un grup de scriitori din Alba Iulia, în Italia, în provincia Viterbo, Lazio, ca urmare a unui parteneriat cultural. Evenimentul este detaliat, fiind evocate întâlniri cu personalități, observații cu privire la societatea italiană, prezentarea unor repere turistice, a unor monumente din Roma, Palazzo Farnese, Cetatea Vaticanului, Piața San Pietro, Basilica San Giovanni in Laterano, Colosseum, Columna lui Traian, Panteonul, Fontana di Trevi, elemente care îl entuziasmează, dar îi și trezesc nostalgia locurilor natale. Jurnalul, e firesc, se remarcă prin autenticism, prin sinceritate, printr-un ton cald, împăcat, printr-un stăruitor simț al situaționalului. Autorul se implică și în treburi publice: ia atitudine în cazul mediatizat, contestat, al exploatării aurului de la Roșia Montană, este exigent cu viața politică, observă cu franchețe defecte morale, atât ale oamenilor, cât și ale instituțiilor, acuză fariseismul neocomunist al unor Ion Iliescu, Petre Roman, Victor Ponta, care au viciat istoria contemporană românească, apără ținuta culturală, spirituală a unor personalități denigrate, precum Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Țuțea, Ion Șugariu, Vintilă Horia. Diaristul susține o polemică intensă cu cei care acuză poporul român de holocaust, dar nu recunosc crimele comise în perioada comunistă. O temă care revine este cea a scrisului. Se pare că autorul se află într-o necontenită căutare de subiecte literare. Toate câte i se întâmplă sunt convertite mental în posibile scenarii de texte narative. Pe primul plan este pusă preocuparea scriitoricească, văzută cu multă seriozitate, profesionist: „Îmi propun să alcătuiesc și să public o antologie cu o sută de povestiri scurte. […] Deși simt de o vreme o anumită oboseală, finalizez și dau la cules patru proze scurte.“ (p. 193), „[…] constat că anul acesta a fost destul de rodnic, 18 proze scurte culese și alte câteva aproape de finalizare.“ (p. 195), „Am deja culese peste 200 de pagini ale unui volum pe care l-aș putea publica anul acesta sau anul viitor.“ (p. 248), „Constat că în ultima vreme, urcând în camera în care de obicei scriu, apare mereu un subiect de scris, dacă nu o proză scurtă, măcar o însemnare.“ (p. 255), „Singure cărțile noastre vor depune mărturie despre virtuțile noastre. Cândva cineva le va descoperi și va exclama: Ce carte frumoasă, ce om excepțional!“ (p. 331)… Este un dedicat, un pasionat al creației literare, comportându-se, în schimb, destul de rezervat, echilibrat, în tot ceea ce este în afara domeniului. Într-o scrisoare adresată Magdei Ursache afirmă: „Dragă Magda, scriem adeseori pentru ca scrisul nostru să rămână mărturie, pentru a trăi după moarte? Nu știu, dar s-ar putea să fie și o datorie.“ (p. 265). Concluzionând, avem în față un jurnal cu multă substanță existen – țială, viu. Însemnările rămân dovezi (interesante) ale unei lumi, ale unei vieți, mărturii (indirecte, deduse) ale psihologiei, ale gândirii autorului. Ni se oferă astfel accesul la necunoscutul Cornel Nistea, cel din spatele prozatorului Cornel Nistea, pe care îl știu cititorii săi.