Își arată poezia vârsta? Sau o arată pe cea a poetului? Există o poezie care aparent îmbracă dacă nu haina senectuții, atunci pe cea a unei vârste de la care devine sesizabil un final sau, mai bine zis, în care se pronunță o conștiință a vergilianului fugit irreparabile tempus. Elegia este o astfel de poezie în care totul este filtrat prin această sesizare a unei apropieri a sfârșitului, nicidecum brutală, nicidecum iminentă, fără somații tragice, dimpotrivă, uneori cu o dulce sfâr șeală, o poezie în care se strecoară o contemplati vitate a privirii întoarse spre trecut. Poezia lui Markó Béla din volumul Al cui sunt? în traducerea excelentă a lui Kocsis Francisko nu este propriu-zis elegiacă, dar în ea s-a strecurat ceva din această sesizare care conferă poemului un fel de liniște, de așezare, de lentoare din care se nasc numeroase interogații, o „filozofie“ eratică a vieții. Gândul declanșat de diverși stimuli, cântecul sau țipătul unei păsări, o amintire, sunetul propriei inimi la ecograf, căderea zăpezii etc. se transformă în meditație colectând imagini, chipuri, întâmplări, și astfel devine poem. Dar poemul decolează uneori direct cu o reflecție, o reflecție care se derulează asemeni unui raționament, care glisează spre parabolă pentru a prinde un paradox.
Un poem precum Mărimea omului apreciază distanțele trecând de la spațialitate (perspectivă) la temporalitate (retrospectivă) acolo unde timpul configurează un alt ordin de mărime, trecutul ca micșorare inclusiv a statuarului calculat la scară istorică a unei personalități, o micime similară cu cea spațială a celui care se depărtează mereu, iar viitorul ca o mărime care înghite totul. Subtil, logica propriu-zisă este înlocuită cu una poetică, iar în această logică ordinul de mărime al prezentului este atingerea, proximitatea afecțiunii și a emoției celui viu hic et nunc: „Atinge-mă cât mai des câtă vreme/mai am mărimea staturii omenești!“ Poemul lui Markó Béla are această structură reflexiv-meditativă, te așează în fața unei dileme, a unui fapt care este ridicat la puterea gândului care-l aprofundează, care-i caută o semnificație dincolo de circumstanțialitatea generică. Vârsta poemului e cea a proximității sfârșitului, pentru că amintirile nu mai sunt tinere, ci trecute prin numeroase filtre ale unei vieți bogate, a unei înțelegeri care s-a sedimentat în straturi de experiență și emoție, al unor încheieri multiple și succesive. Un minunat poem este cel care deschide volumul, De departe trecutul, care începe cu două versuri care au relevanța unui aforism, dar și pe cea a unei ipoteze pe care poetul o „demonstrează“: „Își păstrează trecutul intact/doar cei ce pleacă de-aici“. Reiau aici acest frumos raționament de factură barthesiană prin care poetul precizează că trecutul se situează în memorie sub semnul unei intensități acolo unde există o discontinuitate, o ruptură, sau mai precis o izolare a lui prin ruptură, esența unei dramatizări a pierdutelor Arcadii: „trecutul se poate vedea cu absolută/claritate doar așa, de foarte departe./ Cei care trăiesc aici nici nu mai sesizează/ că patria nu e asta. Nu-i patria aceea./Nu-i casa aceea. Nu-i iubirea aceea. Dacă vrei să-ți/păstrezi iubirea nealterată, trebuie/ s-o părăsești. Și patria ți-o pierzi/numai dacă rămâi pe loc. Pentru că/ nu ți-o poți aminti cât ești aici.“ Printr-un aparent paradox, se înscrie în memorie ca trecut doar ceea ce dobândește intensitatea unei pierderi, despărțiri, rupturi, distanțări. Doar departele poate conține trecutul, continuitatea în același spațiu, cu aceeași oameni, cu alte cuvinte, aproapele unui cotidian prelungit inerțial te lipsește de trecut.
Aceste reflecții care pot foarte bine să facă obiectul unor microeseuri constituie substanța poemelor lui Markó Béla, poeme ce adaugă gândului starea care le asigură climatul, cea a unei irepresibile nostalgii. Un alt poem de o mare sensibilitate, Intrare, debutează oarecum anecdotic cu o amintire, cea a copilului lăsat să-și aștepte mama la intrarea magazinului în care ea face cumpărături, trăind anxietatea neînțeleasă a unei potențiale, presimțite, deși puțin probabile despărțiri. Această anxietate este resemnificată la retrospectivă ca imposibilă întoarcere acasă, unde părinții nu mai sunt sau în locul neștiut unde aceștia sunt, de unde copilul de odinioară devenit adult a plecat încălcând consemnul matern de a rămâne în același loc al așteptării, acolo unde părinții și copii se (mai) pot întâlni: „aș vrea nespus de mult să mai văd odată/pragul, clanța, ușa de-o luminoasă culoare/maronie. Cred că au avut totuși dreptate./ Dacă nu se află acolo, atunci nu mă mai duc/nici eu acasă. Nicidecum nu mă pot întoarce/ acasă acolo unde ei lipsesc. Adică se află,/ de fapt, mereu acolo. Numai că eu nu știu/ unde anume. Pentru că n-ar fi trebuit să mă mișc/ nici un pas de la locul meu. Și n-ar fi trebuit/ să stau de vorbă cu oameni străini. Ar fi trebuit/ să-i aștept exact în locul în care m-au lăsat,/ cu foarte multă vreme în urmă, singur.“ Iată o mică parabolă despre dragoste filială și moarte, despre această Arcadie domestică a lui acasă unde, în interpretarea pe care Erwin Panofsky o dă adagiului latin, Et in Arcadia ego, moartea există până și aici, chiar și în vagul unei presimțiri.
Dacă privim cu atenție desenul anamorfotic al volumului, în centru se situează o chestionare a propriei „identități“, a propriei ființe, într-un orizont destinal retrospectivat. Pare o banalitate constatarea rimbaldiană, „Je est un autre!“, din scrisoarea către Georges Izambard reluată în cea către Paul Demeny, bătătorită de citări, dar ceva din ecoul ei persistă în poemul lui Markó Béla revendicat mai ales de o altă parte a scrisorii lui Rimbaud: „C’est faux de dire: Je pense: on devrait dire on me pense.“ Cu precădere cu un poem precum Pod peste Dunăre, Markó Béla conduce reflecția de la o recontextualizare a interogației identitare din Scrisorile persane a lui Montesquieu despre cum ar putea fi cineva persan, la un „Comment peut-on être bulgare?“ și ulterior la propria identitate ca maghiar văzută dintr-o exterioritate îndepărtată nu atât geografic, cât cultural. Rod al unei alienări resimțite în succesiunea lentă a derulării unui film al existenței cu episoadele lui, interogația din titlul volumul revine subtil ca laitmotiv, dramatizată prin tensiunea dintre apartenență și non-apartenență.
Mi s-au părut o încercare curajoasă, dar nu totdeauna încununată de succes, poemele dedicate revoluției din grupajul intitulat Da, da, nu, nu. Aici poemul cade în jurnalism, în explicativ, discursul poetic nu este salvat nici de ironie/parodie, nici de adâncirea reflecției, nici de intensitatea unei emoții, considerațiile rămânând mai degrabă banal-cazuistice cu concluzii acceptabile, rezultat al unei eleganțe de salon. Poemul rămâne fără biografia unei emoții, partea intelectuală, ideea este prezentă, dar ea nu face singură poem. Într-un fel, prin contrast, acest grupaj m-a ajutat să înțeleg mai bine esența poemului lui Markó Béla în ceea ce el are deplin. Reflecția este secundară emoției, îi ține trena și ține de reala înzestrare a autorului să ridice anecdota la demnitatea unui gând sau să plaseze reflecția în contextul unei intensități, a unei amintiri care o injectează cu acel plenar unic al trăitului. Dacă fundalul este uneori blurat impresionist sau discret ca într-o pictură de familie cu detalii ale căror semnificații nu sunt nicidecum transparente, ci rezonează pentru un familiar, în schimb emoția impregnează totul. Poemul are ceva din tonul de somnolentă monotonie combi nată cu o politețe cultivată în ceremonial domestic care-mi amin tește de cele ale lui T.S. Eliot, unde gravitatea se adâncește fără accent. Le-am citit cu voce tare pentru că această muzică care vine din poem, care este una ușor narcotică se poate face auzită dacă nu-l forțezi să cânte.
Se întrevede în poemele lui Markó Béla și o lume veche, o mică lume rurală, cu personaje imprimate în amintire (tanti Véri, tanti Johanna, nea Sándor, sau anonimi, precum acordeonistul infirm sau vânzătorul de bilete de papagal), cu gesturi prinse în chihlimbarul unei sensibilități juvenile, și un orizont domestic, de familie, totul reținut, discret, madlenizat cu finețe, vădind ceva dintr-un aer seniorial, l’ancien régime, distincție pe care, bărbatul actual, așa cum îl cunoaștem acum, o poartă cu sine.