În revista „România literară“ (nr. 42 din 11 octombrie 2024, p. 21), am analizat sintagma „mai mincinos cine nu crede“ și am încercat să arăt în ce măsură are ea sens, ținând seama, firește, de contextul în care a fost folosită, și anume începutul basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, cules de Petre Ispirescu. Acolo, în seria reperelor temporale fabuloase introduse prin locuțiunea „de când“, expresia în cauză face pereche (în distih) cu formula „de când se scria musca pe părete“. Această îmbi nare lexicală aparte va fi stârnit nedumerirea multor cititori încă de la prima publicare a textului. Unii (inclusiv din rândul celor care au reeditat ulterior poveștile lui Ispirescu) au considerat că pro numele reflexiv „se“ va fi apărut pe lângă verbul a scrie dintr-o greșeală, așa că au renunțat la pronume, închipuindu-și că structura „de când scria musca pe perete“ are mai multă noimă. Mai prudenți, unii lexicografi au păstrat pronumele cu pricina în paranteză, înre gistrând expresia (după ce a prins să circule pe cont propriu în vorbire) astfel: „de când (se) scria musca pe perete“ – ca echivalent frazeologic fie pentru „niciodată“, fie pentru „de demult“.
Posibilitatea unei erori (în acel loc) ar trebui eliminată din discuție, de vreme ce Ispirescu, în calitatea sa de „culegător-tipograf“, mani festa o deosebită grijă în privința tipăririi și retipăririi paginilor sale (dar și ale altora). De alt min teri, când s-a publicat întâia oară (în ianuarie 1862, în ziarul „Țeranul Român“), formula ini țială (mult mai scurtă; cu referiri doar la in secte) suna așa: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când se potcovea purecile la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fer și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești,/ De când să [=se] scria musca pe părete,/ Mai mincinos cine nu crede.“ (Am transcris întocmai fragmentul din pagina acelui ziar, reprodusă anastatic în P. Ispirescu, Legende sau basmele românilor, ediție comentată de N. Cartojan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1932, p. 38.) Să fi con semnat oare Ispirescu în mod greșit expresia după ce a auzit-o din gura unui povestitor popular? Mă îndoiesc. În continuare, voi căuta să descopăr dacă, în forma ei „canonică“, expresia are vreun sens.
Într-o interpretare originală (însă neconvingătoare), Vasile Lovinescu a procedat la o „spațializare“ a secvenței temporale din incipit (a celei extinse, care include și urșii cu coadă, și lupii înfrățiți cu mieii ș.a.m.d.), încercând să demonstreze că prin for mulele respective se urmărește, în cadrul basmului, asigurarea/instalarea unei impresii de (actuală) normalitate! Iată ce se spune despre sintagma care ne interesează: „«De când se scria musca pe părete», adică «acolo unde se scria musca…» etc. Cu vigilența adormită de atâtea surâzătoare «bagatele», cititorul nu mai dă atenție ultimei formule. De fapt, ea este cheia celor ce-au precedat-o. O muscă mergând pe părete (căci asta înseamnă «se scria musca pe părete») se întâmplă pretutindeni și oricând. Prin urmare, și celelalte formule, ca și basmul pe care îl «deschid», sunt «actuale», operând în fiece moment“ (V. Lovinescu, Formule incipiente și concludente în basmele românești, în „Orizont“, nr. 5/1977, p. 3).
Se poate susține cu temei că lucrurile se prezintă, mai degrabă, invers. Toate „evenimentele“ înșiruite în paragraful introductiv sunt extraordinare: în lumea noastră („naturală“) nu vei întâlni plopi care să rodească pere, nici purici care să se potcovească (de unii singuri) cu atâta fier și, în pofida metalului împovărător, să mai și sară până la cer ș.a.m.d. Tot așa, nu vei vedea muște care să stea (prea mult timp) nemișcate pe pereți. Dim potrivă, muștele sunt sâcâitoare, nu-ți dau pace, zboară bâzâind de colo-colo etc. Or, o muscă liniștită, complet imobilă pe un perete, pare zugrăvită pe o atare suprafață. În acest context, apreciem că semnificația verbului a scrie este chiar „a zugrăvi“.
Bunăoară, savantul Vasile Bogrea, ocupându-se de expresia „frumos-scris“ (privitoare la frumusețea excepțională a unui chip omenesc), a dovedit cu numeroase exemple că descendentul românesc al latinescului scribere, înrâurit pesemne și de vreun model grecesc din domeniul iconografiei, a ajuns să în semne pe terenul limbii noastre vechi, printre altele, și „a zugrăvi, a picta/desena“ (vezi Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Editura Dacia, Cluj, 1971, pp. 482-483; cf. și Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii românești, In stitutul European, Iași, p. 371). În acest caz, se cuvine să ne întrebăm dacă verbul a scrie este întrebuințat cu o ase menea accepție și în textele lui Petre Ispirescu.
Într-adevăr, se pot furniza cel puțin două con texte explicite și relevante din antologia lui Ispirescu în care, sub efectul groazei, unele personaje din basme „în gheață“, pur și simplu, ca niște reprezentări picturale: (1) „Apoi umbra se făcu nevăzută. Tâl harii rămaseră ca scriși pe perete și tăcură mâlcă. Se putea auzi musca zbârnâind, atâta liniște și tăcere se făcu.“ (George cel viteaz); (2) „Împăratul și oamenii din cetate se păreau a fi scriși pe pă rete, atât îi înmărmurise frica.“ (Țugulea, fiul un chiașului și al mătușei). Primul citat este mai valoros, întrucât atestă (într-o exprimare încetățenită în limbă) și ceva din activitatea obișnuită a unei muște. Altminteri, la Ispirescu (vezi basmul Greu ceanu), musca stă liniștită doar dacă tăinuiește o altă esență/ natură, având, vasăzică, o funcție cu totul diferită: „Greuceanu numaidecât se dete iarăși de trei ori preste cap și se făcu o muscă și intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crăpătură de grindă de la tavanul casei și ascultă la sfatul lor.“ (Ca fapt divers, să remarcăm că în limba engleză ex presia a fly on the wall [„o muscă pe perete“] desemnează o persoană care trece neobservată.)
Se constată și o dificultate de ordin gramatical, dată de caract rul eliptic al enunțului „de când se scria musca pe părete“. Când vine vorba de determinarea diatezei verbului a scrie, s-ar zice că avem de-a face aici, în „structura de suprafață“, cu un sens de reflexiv pasiv („se scria“); dar „în structura de adâncime“ ar trebui să ghicim – conform interpretării care se impune – o construcție verbală cu înțeles activ: „de când rămânea/stătea [ca] scrisă musca pe părete“ (ca și cum musca săvârșește acea „acțiune“ cu de la sine putere sau din voință proprie). Forma atipică a acestei sintagme va fi rezultat însă din rațiuni de rigoare prozodică. Presupun că expresia a fost comprimată lexical (în dauna informa ției gramaticale) ca vers, astfel încât întreaga formulă inițială să se încheie cu acest distih pe care Ispirescu l-a tipărit, de fiecare dată, cu alineat special, adică separat de rândurile care-l precedă: „De când se scria musca pe perete, / Mai mincinos cine nu crede.“