Adrian Lesenciuc în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Cristian Pătrășconiu: A fi în literatură este pe undeva echivalent cu a fi în armată?

Adrian Lesenciuc: Criticul și istoricul literar brașovean Florin Șindrilaru propunea un subtitlu sugestiv unuia dintre volumele incluse în proiectul Chiriașii secundei: Batalionul disciplinat (Ed. Creator, 2019). Din fericire nu fac parte nici din Batalionul disciplinat al lui Florin Șindrilaru, nici din cel al literaturii române. Nu fac parte din desantul literar, nu mă aliniez doctrinelor literare, nu îmi însușesc formele de aliniere la unitatea de comandă și execuție în literatură. Ceea ce constituie o calitate în literatură nu este calitate în mediul cazon și invers. Sunt în literatură altfel decât în armată pentru a compensa libertățile fiecărui câmp de acțiune. Chiar dacă firul conducător al celor două planuri este vizibil, disciplina obligatorie în ambele arii de desfășurare (în literatură este necesară cel puțin în proză, dar și în critica și istoria literară), a fi în literatură și a fi în armată sunt versanții aceluiași munte, fac parte din întregul formațiunii de relief, dar sunt iluminați diferit și nu pot fi decât intuiți de pe cealaltă parte.

Ce fel de armată sau de armate alcătuiesc scriitorii?

Din păcate formațiuni paramilitare – adică nu armate regulate – desantate în literatură să lupte pentru ideologii literare. Desanturile diferitelor generații și alinierea precisă la doctrina ideologică a acestora a făcut ca mulți scriitori să își piardă identitatea parcursului singular. Mă refer, în primul rând, la desanturile generaționiste, dar nu pot să nu observ că cei care au evadat, care au părăsit misiunea, au ajuns scriitorii cu adevărat recunoscuți și apreciați. Din mișcarea partizană optzecistă a evadat, mai întâi, Mircea Cărtărescu, a cărui misiune nu mai este legată de ducerea mai departe a prescripțiilor doctrinare de grup sau a chestiunilor extrem de precise din manualul de luptă al optzecistului. Cu timpul, generațiile literare au devenit unele tot mai disciplinate în executarea misiunii, ceea ce înseamnă că sunt și tot mai puțin capabile să se exprime prin individualități. Literatura română a ultimilor ani defilează în formațiile unor batalioane regulate, sub însemne diferite, întorcându-se din bătăliile pentru cucerirea aceluiași teritoriu: eternitatea aparentă a istoriilor literare și manualelor școlare. Înregimentați, încazarmați, scriitorii se antrenează să răspundă comenzilor ideologice și sfârșesc prin a-și disputa același spațiu literar, fără să înțeleagă că e loc suficient sub soare, că subiectele sunt inepuizabile, că gloria nu se culege pe câmpurile de luptă ideologică și că vremurile actuale nu au nevoie de eroi, dar mai ales fără să înțeleagă că victoria pe câmpul de luptă nu garantează victoria de la masa tratativelor de pace. Cred că scriitorii nu alcătuiesc o armată, ci multiple grupări de gherilă pregătite să lupte pentru mize care nu depășesc ceea ce pe câmpul de luptă a reprezentat miza lui Che Guevara, iar în plan literar miza lui Pablo Neruda. Evident că ar fi de dorit ca aceste grupări neregulate de militanți ideologici să nu se transforme în formațiuni de tip Wagner, dar istoria celei de-a doua jumătăți a secolului trecut continuă să ofere modele pentru trupele de mercenari literari.

Pentru scriitorul Adrian Lesenciuc: solidaritate sau solitudine?

Deși sună frumos să răspunzi: solidaritate, punctul meu de vedere este mai nuanțat. În actul scrierii nu poți fii decât solitar, ceea ce nu presupune neapărat solitudine, dar odată ieșite în lume textele, solidaritatea (care se încheagă în baza unui singur liant posibil, încrederea) e fundamentală. Această solidaritate nu implică extravertire, ci proiectarea parcursului în acord cu norme socio-culturale locale, comunitare (ale comunității literare în ansamblul ei) și umanitare, ca țintă ultimă. Înseamnă acea solidaritate în scopul și în folosul păcii, nu în scopul ducerii la îndeplinire a misiunii de desant literar. Cred în solidaritatea umană și în solidaritatea comunității de scriitori, continui să am încredere în oameni și visez la o formă de salvare prin literatură, dar salvarea prin literatură nu poate veni cu arme ideologice, ori prin îndârjirea de a reuși solitar, ci prin conștientizarea efemerității creației tale. Nu o operă inexpugnabilă în raport cu valurile succesive ale desantului literar sau infrangibilă la acțiunea corozivă a valurilor de critică trebuie să producă scriitorul, ci acel puțin care se adaugă ca plus-valoare la cartea unică a lumii la care visa Borges, ori la conștiința umanității. Chiar dacă actul scrierii este unul solitar, cum solitare sunt marile praguri ale vieții, dacă opera nu servește conștiinței umane, nu poate servi la nimic altceva, cu atât mai puțin propriului orgoliu literar. Or, dacă frumusețea va salva lumea, valoarea estetică a literaturii (și nu cea ideologică) va contribui la limpezirea imaginii proiectate în oglinda imensă care poartă numele de conștiință a umanității.

Cu privire la literatură, în ce crezi mai mult: în orizontală sau în verticală? În democrația literaturii sau în monarhia ori poate aristocrația literaturii?

În romanele mele ieșirea din orizontala poveștii este întotdeauna pe verticală. Nu mă pot raporta la conștiința umanității altfel decât prin proiecte ale salvării. De aceea poate proza mea e impregnată de relecturi din marile texte ale creștinătății, începând de la Biblie, și prin extensie din marile texte ale religiilor abrahamice. Recent publicatul roman Limba lui Hristos (Ed. Corint, 2024) propune o astfel de ieșire pe verticală, după un model cunoscut, al Sfintei Tecla, fără să aduc în lumina explicitului felul în care verticala asigură mântuirea. În mod similar, Cimitirul eroilor (Libris Editorial/Ed. Creator, 2017) propune verticala salvării. Similar și în Balada (Ed. Creator, 2020), ieșirea este pe verticala istoriei. Verticala genealogiei e salvarea și în Moartea noastră cea de toate zilele (Ed. Minerva, 2008) și în Limbile vântului (Ed. Cartea Românească, 2018). Până și în cel mai negru dintre romanele mele, Diez (Ed. Creator, 2020), ieșirea este tot pe verticală, dar în sens descendent. Cât privește organizările, sunt un democrat convins care nu exclude verticala, ci o întărește în spiritul manifestării democrației, adică a liberei expresii a credințelor, convingerilor și opiniilor, și nu în masa nivelatoare a opiniei publice permeabilă la curenți ideologici. Cred în democrația care nu egalizează în jos, ci în sus, adică sunt un democrat care crede în aristocrația spiritului și în elite, un democrat care se bazează pe modele și, prin urmare, proiectează libertatea de exprimare și de acțiune în proximitatea valorilor. Democrația în care cred e una a verticalei, pe care o propune o elită care permite, ba chiar încurajează să fie depășită. Democrația literaturii, așa cum sunt încredințat, este o meritocrație, adică propune educarea maselor, nu alinierea la valorile maselor.

În ecosistemul literar de la noi, cum te simți: „electron liber“ sau parte dintr-o grupare, poate chiar dintr-o tradiție?

Nu sunt parte a unei grupări, pentru că nu îmi place menținerea pe orbita ideologică. Nu sunt nici „electron liber“, particulă cu sarcină negativă vagabondând în speranța formării dubletului sau octetului de pe ultimul strat. Sunt un pozitron situat în nucleul autonomiei esteti­cului, util în tomografia cu emisie de pozitroni care indică suprafețele de activitate intelectuală în literatură și metabolismul literaturii în an­samblu.

Mare maestru sau mari ma- eștri pentru scrisul tău?

Nu mă revendic din opera vreunei persoane pe care să o fi cunoscut în această viață. Nu am, așadar, un maestru sau mare maestru pentru scrisul meu, poate și din teama conștientizată, înainte de apariția volumului de versuri Devorarea maestrului al lui Mihail Gălățanu (Ed. Paralela 45, 2016), că o astfel de relație presupune o angajare până la dimensiunea euharistică. Pe de altă parte, nici nu mă pot îmbăta cu apa rece a autosuficienței, nu mă pot mulțumi cu reflectarea în hăurile interioarelor mele. Nu aștept ca-n „unsuroasele liniști“ tescuite în Isarlâkul scrisului meu să se aștearnă dâra „din lâncezi ape“ temporale, răsfrângând ipostaza: „Sfânt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el“. Consum cu moderație din Homer, din Hesse și din Borges, din numeroși scriitori importanți ai lumii care scriu literatură dezideologizată și mă distanțez critic până și de mine dintr-un soi de precauție sanitară. Opera este singurul meu maestru și singura formă de a crede în opera aperta ca lepădare de sine și de maestru.

Care e specia literară în care te simți cel mai bine, cel mai confortabil?

În proză am libertatea de a construi din multiplele lumi care mă locuiesc pe cea pe care o văd capabilă să viețuiască independent de mine în mințile și sufletele oamenilor indiferent unde pe glob.

Care e marele personaj al prozei tale de până acum?

Nefiind alimentat de orgoliul propriei focalizări în operă – eu sunt o prezență discretă și nesemnificativă în texte – și nici de cel al identificării parțiale sau complete cu personajele, pe care îmi permit să le iau în derâdere cum însuși Flaubert o făcuse cu cea căreia i s-ar fi atribuit coborârea în text (arhicunoscuta și contestata formulă „Madame Bovary c’est moi“), nu am un mare personaj. Ba, mai mult, dacă trag linia de fracție, voi găsi la numitor individul umilit de sistem, care ține pe umeri o lume ficțională antieroică. Cumva, în subteranele operei, există un personaj care bântuie ca un duh rău al istoriei, Sistemul care nivelează.

Dar marea temă a poeziei tale? Marea obsesie, cum se spune…

Poezia insuficientă sieși, care își caută scăparea prin filosofie, prin genetică, prin rugăciune, ori chiar prin autoironie. Cu certitudine și prin luarea peste picior a poeziei înseși, dar mai ales a poetului.

Și, legat tot de orizontul tematic al precedentelor două întrebări: care e marele personaj preferat din ce știi până acum despre literatură?

În lecturile mele am oscilat, dându-mi seama, în timp, că mă îndrept spre borne precise. Căutătorul abandonat de călăuză. Reptilul care auzind că există pasărea, se duce să verifice, deprinde zborul și devine pasăre. Eroii bildungsromanelor. Și Don Quijote. Mai ales Don Quijote.

Ce îți place cel mai mult sau foarte mult din ceea ce i se întâmplă astăzi literaturii? Și în cea de la noi, și în cea străină – de care ești atât de apropiat și de constant pasionat?

Trăim vremuri ale setării orizontului de valori pentru o foarte lungă perioadă de timp, în care fluiditatea nu va mai putea permite remodelări majore. Sunt vremuri ale rețelelor cele pe care le trăim, pentru a păstra proiecția istoricului Niall Ferguson, ale topirii ierarhiilor. Nu au mai fost astfel de vremuri în cultură de la inventarea tiparului. Trăim, altfel spus, pe muchia schimbării paradigmei, sau, dintr-o altă perspectivă privind, suntem în regimul tranzitoriu înainte de stabilizarea pe traiectorie. Generațiile care prind astfel de vremuri au șansa de a proiecta sistemele de valori care urmează să se închege, au șansa de a transfera dintr-o paradigmă în cealaltă ceea ce este normal pentru remodelarea post-rețea. Această remodelare se va produce oricum, dar flexibilitatea în vremuri fluide permite o mult mai rapidă ieșire din tranziție dacă viziunea nu este tulburată de ideologii ori dacă nu este limitată la orizontul locului. Literatura este liberă, iar acest lucru îmi place cel mai tare, și se așază în continuarea firească a marii literaturi a Europei, sau a lumii, dacă nu este împiedicată de programa unor grupuri, de ideologia unor generații sau de invidia dintre scriitori în lupta lor pentru accesul la resurse. Această așezare în continuitatea firească a literaturii lumii mă bucură în al doilea rând. Tectonica vârstei literaturii produce schimbări majore în teoria literară. Nu ne mai putem opri la cadre fixe ale receptării și clasificării genurilor, subgenurilor, speciilor literare. Amestecul acesta, dacă este ghidat după norme estetice și în acord cu așteptările vremurilor, ale Zeitgeist-ului, mă bucură în al treilea rând. Ceea ce pot afirma în raport cu diferența dintre literatura noastră și literatura lumii este că literatura lumii care a răzbit până la noi nu este tributară ideologiilor. Dacă vom înțelege acest lucru, sau când îl vom înțelege, ne vom putea permite să visăm la cele mai noi și roditoare teritorii din delta formată la confluența literaturilor. Altfel, riscăm să rămânem într-o continuă adaptare la literatura Occidentului, de care nu ne vom putea apropia decât ca de asimptota funcției. Cel mai grav e că riscăm să rămânem, într-o formulă oximoronică, într-un soi de protocronism generaționist alimentat de orgoliul grupărilor astfel constituite de a clama că literatura română începe cu fiecare în parte, că sunt unice și că au un caracter de pionierat în literatura lumii. Replicându-le pe cele vechi, noile generații vor suferi de suficiența autoînchiderii și se vor îndepărta sistematic de traiectoria firească.

Din perspectiva ta: ce nu mai poate face astăzi literatura? Acum, în secolul al 21-lea, după ce am „fumat“ atâtea și atâtea mode, după ce am trecut deja prin câteva valuri de invenții tehnologice…

Cred că unele subspecii literare sau maniere de scriere sunt moarte definitiv și fără lumânare, iar unii scriitori se încăpățânează să practice spiritismul literar. Cred că ne îndârjim să premiem în continuare măiestria însăilării în poezia pentru copii și să sperăm degeaba că va mai fi apreciată maraviglia poeziei cu formă fixă. Cred că literatura care se scrie nu poate suplini lipsa culturii generale. Sunt convins că o bună bucată de vreme nu vor mai avea substanță avangardele, pentru că este imposibil să negi cu efect ceea ce a fost deja sau ceea ce neagă continuu. Cred că rețelele nu țin loc de reviste și nici că like-urile ori comment-urile nu țin loc de critică. Și nici repost-urile de lectură sau de extensie de tiraje. Cred că oricât de mult s-ar săpa în interioarele mizerabilismului literar de astăzi, în afara ecoului nu se va auzi nimic. Sunt convins că povestea nu va muri și că oricât de mult timp va fi nevoită literatura să își țină respirația, sufocată fiind de ego-ficțiune, îi vor reveni și pulsul, și ritmul respirator. Sunt convins că literatura va supraviețui în rețele cu condiția ca orgoliul individual de a posta să fie înlocuit de pragmatismul redacției în a tria. Sunt multe lucruri moarte definitiv în literatură, iar cei mai mulți scriitori viețuiesc printre fantome.

O lume complexă, așadar… O lume (tot) mai complicată. Cum (să) o „navigăm“ mai ușor? Cu scut cultural sau fără scut cultural?

Scutul cultural e întotdeauna construit pentru cei care vin. Acesta e rolul educației. Noi suntem încă protejați de scutul cultural construit anterior și de armura propriei culturi generale și de specialitate. Mi-e teamă pentru efortul celor care vin, care vor fi nevoiți să expună țesutul moale al literaturii fără protecția scutului cultural pe care ar fi trebuit să îl ofere educația de astăzi. Dar omenirea are puterea de a se adapta, cu riscul reluării efortului de a se câștiga ceea ce a mai fost câștigat o dată înainte. Să nu uităm cât s-a pierdut între Antichitate și Renaștere, și cât se poate pierde în alte Evuri Medii ale întunecimii minții noastre.

Te temi pentru ceea ce i se poate întâmpla literaturii în viitor?

Chiar și în această sumbră alunecare a generațiilor în necunoaștere, nu. Cred în puterea de regenerare a literaturii. Mi-e teamă doar pentru faptul că e posibil să urmeze o stagnare și o îndepărtare de parcursul firesc.

E un pericol – pentru literatură – că sursele de unde oamenii de astăzi își iau ficțiunea (noastră cea de toate zilele) sunt atât de multe? Nu spun infinite, ci multe, scandalos de multe, crispant de multe?

Din contră, e un mare câștig. Ceea ce este necesar e ca apropierea de surse să nu fie superficială, ci să urmeze un parcurs complet de documentare. Să nu rămână la suprafața factualității, la limitele casante ale biografismului care permit la cel mai mic șoc să se reverse în platitudine. Să nu se limiteze la coroziunea ironică dacă nu mai există substanța literară care să fie supusă coroziunii. Să nu se încapsuleze într-un hic et nunc incapabil de conectare la sursele atât de bogate ale ficțiunii altfel decât prin instrumentele atât de sofisticate rămase la stadiul de instrumente și folosite ca atare, fără explorarea rețelei ca univers relațional. M-aș bucura dacă literatura ar exploata multitudinea de surse fără să uite că este literatură și că are, implicit, o serie de roluri care derivă de aici, inclusiv în ceea ce privește cunoașterea și formarea.

Când scrii, care e pentru tine cel mai important moment? Mă refer la întreg procesul scrierii – includ și crizele, și blocajele, și depresiile, și muzele…

Cert, documentarea. Gândul mi-a fugit instinctiv la roman. Documentarea e fundamentală. Sunt teme care mă bântuie de ani buni, care se coc încet, care lasă greu să se întrevadă finalul. Dar când mă apuc de scris, chiar dacă documentarea nu este completă, eu știu cu exactitate întreg conținutul romanului dinainte. Nu sunt nicio ­dată surprins ori dominat de personaje. Când m-am apucat de re cent publicatul roman Limba lui Hristos aveam în mare măsură documentarea făcută. Știam tot ce urmează să se întâmple, cum vor fi înlănțuite planurile acțiunii, cum le voi apropia (deși ele par imposibil de apropiat), cum le voi doza și organiza astfel încât cititorul să coboare gradual în apele adânci ale poveștii. Nu mi-a scăpat niciun detaliu cu excepția unora precum planurile cetăților Iconium și Antiohia Pisidiei, pe care le-am avut în vedere ulterior. Uneori las personajele să se îndepăr ­teze ușor, dar nu le permit să eva­deze sau să schimbe povestea. Eliberarea are loc abia după publicarea cărții, când au șansa lor să își spună și propria poveste. Legarea personajelor de poveste e condiționată de documentare, care are o pondere foarte mare în roman și care, cu siguranță, nu poate fi compromisă de vreun erou ficțional insolent.

Nu te întreb cât scrii, ci așa: cât citești? Pe zi, pe săptămână, în medie pe lună? Sau pe an? Și: cât recitești?

În medie peste două cărți pe săptămână, iar lectura nu se produce oricum. Sunt un cititor de modă veche, care citește cel mai adesea cu caietul de notițe lângă el, care își notează paragrafe întregi din cărți, care recitește chiar din timpul primei lecturi. Nu mâzgălesc niciodată cărțile, absolut niciodată. Umplu caiete de notițe – ele țin cumva locul catalogului borgesian al bibliotecii – la care revin de multe ori. Câteodată notițele mă retrimit la text. La cărțile mari revin deseori. Când pregătesc o lucrare atingătoare de o anumită temă recitesc tot ceea ce ar avea legătură cu tema, cel puțin parțial, dacă nu în întregime. Mai degrabă scriu oriunde, fără ritual, decât să citesc în afara acestui ritual straniu al lecturii. Până și pe plajă ajung adesea cu caietele de notițe în care scriu în ciuda faptului că aceste caiete ar putea fi suplinite de „Notițele“ din telefonul mobil. Poate pentru că am pierdut asemenea notițe electronice odată cu pierderea telefonului prefer să rămân la straniile și vechile ritualuri ale lecturii.

Care e cartea ta din vis? Ce visezi să scrii – și știi sau simți în sinea ta că asta ar fi, cum să spun, maxim, suprem?

Cartea salvării. Nu știu cum e, cum arată, chiar dacă o asemenea carte e fiecare dintre cele deja scrise de mine. Dacă va fi, așadar, să nu mai scriu nimic de aici încolo, sunt împăcat că am scris-o deja. Privind astfel lucrurile, vă invit să citiți sau să recitiți, începând, în ordinea invers cronologică, de la Limba lui Hristos.